Ce inseamna resetarea relatiilor cu Rusia – o perspectiva britanicaRadu-Alexandru CUCUTA
31 mai 2009
Un studiu recent al Chatham House – “Dealing with Russia: The Reset Button” al lui Andrew Wood încearca sa evalueze perspectivele incercarii americane de a reconstrui relatiile cu Rusia. Studiul se concentreaya asupra a trei aspecte: rolul tarilor europene, atitudinea Rusiei fata de statele ex-sovietice si transformarile sociale si politice care au loc in Rusia. Desi lucrarea recunoaste atat oportunitatea, cat si necesitatea unei schimbari in relatia dintre Washington si Moscova, el este sceptic cu privire la posibilitatea unei schimbari majore, pledand pentru adoptarea unei strategii graduale de imbunatatire a relatiilor dintre cele doua tari.
Motivele pentru care formula resetarii este criticata de lucrare este dublu. Pe de o parte, desi actiunile administratiei trecute au generat critici intense, este dificil de apreciat care sunt pasii concreti pe care ii va urma administratia Obama. Resetarea relatiilor este o formula extrem de puternica din punct de vedere simbolic, dar urmarea unor solutii contrare celor ale administratiei Bush nu este neaparat cel mai potrivit curs de actiune. Pe de alta parte, studiul arata ce cel putin cei 20 de ani scursi de la prabusirea Uniunii Sovietice constituie fondul interactiunilor ruso-americane, care va influenta relatiile viitoare, in ciuda sperantelor sau intentiilor liderilor politici.
Raportul arata ca exista trei elemente care trebuie luate in calcul de decidentii americani. In primul rand, strategia americana nu pare a lua in calcul pozitia tarilor europene. Acestea ar putea fi de acord cu evitarea temei aderarii Ucrainei sau a Georgiei la NATO, in schimbul unei relatii institutionale mai consistente. Raportul arata insa paradoxul – acest posibil rezultat continua sa fie unul care va nemultumi Rusia, iar cei mai fermi sustinatori ai schimbarii de optica a Washingtonului sunt probabil si principalii membri care doresc sa evite ostilizarea Rusiei. O problema suplimentara, care nu este abordata de raport, este ca, in ultima instanta, beneficiile oferite tarilor ex-sovietice sunt asigurate de Uniunea Europeana (al carei rol nu este asumat formal de catre Washington).
In al doilea rand, raportul incearca sa analizeze relatia dintre Moscova si statele ex-sovietice. Chiar daca se recunoaste existenta unui set de interese ruse legitime in aceasta regiune, raportul subliniaza ca aceasta nu trebuie sa insemne confirmarea puterii liderilor rusi de a orienta politica acestor state. Lucrarea incearca sa evite conceptul de hegemonie, subliniind insa intentiile Rusiei de a domina acest spatiu.
Nu in ultimul rand, raportul avertizeaza asupra transformarilor din societatea si spatiul politic rus. Lucrarea arata ca redescoperirea trecutului imperial, alturi de mai multi factori culturali sunt cauzele politicii transante a Moscovi, care urmareste recunoasterea statutului de mare putere, in cadrul unui discurs despre exceptionalismul Rusiei. Cateva observatii trebuie facute in acest punct: teza exceptionalismului rus a fost utilizata in lucrarile sale de Henrz Kissinger. Aceasta combinatie de factori nu este caracteristica neaparat Rusiei (ea poate fi extinsa la toate fostele puteri imperiale care trebuie sa se confrunte cu realitatea post-imperiala). Concomitent, aceste transformari subliniate de articol nu arata neaparat o schimbare a viziunii sau a politicii Rusiei – reutilizarea unei scheme conceptuale din secolul XIX si a unor concepte realiste nu poate explica neaparat puternicele schimbari politice dintr-o tara la inceputul secolului XXI.
Concluzia documentului este ca o schimbare majora in relatiile ruso-americane nu este nici previzibila, nici dezirabila. Rusia nu poate fi vazuta drept un echivalent geopolitc al SUA, la fel cum capacitatea ei de a influenta dinamica politica a regiunilor pentru care Washingtonul are cel mai mare interes este limitata. Pentru moment, parteneriatul strategic este o formula de curtoazie, atat timp cat cooperarea concreta pare distanta. Abordarea treptata a dosarului bilateral (care are un continut extins) s-ar putea dovedi mai utila, mai ales in conditiile in care sunt reclamate si niste schimbari de atitudine din partea Rusiei (mai ales in ceea ce priveste atitudinea sa fata de fostele tari sovietice).
Raportul arata ca exista trei elemente care trebuie luate in calcul de decidentii americani. In primul rand, strategia americana nu pare a lua in calcul pozitia tarilor europene. Acestea ar putea fi de acord cu evitarea temei aderarii Ucrainei sau a Georgiei la NATO, in schimbul unei relatii institutionale mai consistente. Raportul arata insa paradoxul – acest posibil rezultat continua sa fie unul care va nemultumi Rusia, iar cei mai fermi sustinatori ai schimbarii de optica a Washingtonului sunt probabil si principalii membri care doresc sa evite ostilizarea Rusiei. O problema suplimentara, care nu este abordata de raport, este ca, in ultima instanta, beneficiile oferite tarilor ex-sovietice sunt asigurate de Uniunea Europeana (al carei rol nu este asumat formal de catre Washington).
In al doilea rand, raportul incearca sa analizeze relatia dintre Moscova si statele ex-sovietice. Chiar daca se recunoaste existenta unui set de interese ruse legitime in aceasta regiune, raportul subliniaza ca aceasta nu trebuie sa insemne confirmarea puterii liderilor rusi de a orienta politica acestor state. Lucrarea incearca sa evite conceptul de hegemonie, subliniind insa intentiile Rusiei de a domina acest spatiu.
Nu in ultimul rand, raportul avertizeaza asupra transformarilor din societatea si spatiul politic rus. Lucrarea arata ca redescoperirea trecutului imperial, alturi de mai multi factori culturali sunt cauzele politicii transante a Moscovi, care urmareste recunoasterea statutului de mare putere, in cadrul unui discurs despre exceptionalismul Rusiei. Cateva observatii trebuie facute in acest punct: teza exceptionalismului rus a fost utilizata in lucrarile sale de Henrz Kissinger. Aceasta combinatie de factori nu este caracteristica neaparat Rusiei (ea poate fi extinsa la toate fostele puteri imperiale care trebuie sa se confrunte cu realitatea post-imperiala). Concomitent, aceste transformari subliniate de articol nu arata neaparat o schimbare a viziunii sau a politicii Rusiei – reutilizarea unei scheme conceptuale din secolul XIX si a unor concepte realiste nu poate explica neaparat puternicele schimbari politice dintr-o tara la inceputul secolului XXI.
Concluzia documentului este ca o schimbare majora in relatiile ruso-americane nu este nici previzibila, nici dezirabila. Rusia nu poate fi vazuta drept un echivalent geopolitc al SUA, la fel cum capacitatea ei de a influenta dinamica politica a regiunilor pentru care Washingtonul are cel mai mare interes este limitata. Pentru moment, parteneriatul strategic este o formula de curtoazie, atat timp cat cooperarea concreta pare distanta. Abordarea treptata a dosarului bilateral (care are un continut extins) s-ar putea dovedi mai utila, mai ales in conditiile in care sunt reclamate si niste schimbari de atitudine din partea Rusiei (mai ales in ceea ce priveste atitudinea sa fata de fostele tari sovietice).
