Acordul turco-armean - o strategie de imagineAliona NEGOITA
21 octombrie 2009
In 10 octombrie 2009 a fost semnat acordul turco-armean care constituie un inceput al destinderii relatiilor diplomatice dintre cele doua tari. Ceremonia a avut loc in Elvetia, la Geneva si a fost asistata de catre ministrii de externe al Turciei si al Armeniei, respectiv Ahmet Davutoglu si Edward Nalbandian, precum si Hillary Clinton, secretarul de stat al SUA, Evghenii Lavrov, ministrul de externe rus si Inaltul Reprezentant pentru Politica Externa si Securitate al UE, Javier Solana.
De mentionat ca, desi Turcia a fost unul dintre primele state care a recunoscut oficial independenta Armeniei in 1991, relatiile diplomatice au fost inexistente. Motivele: Armenia doreste ca Turcia sa recunoasca masacrul din 1915 (cand mii de armeni au fost deportati in masa din Anatolia Orientala de catre autoritatile Imperiului Otoman, fiind omorati de catre militari sau au murit din cauza foamei si a bolilor) drept genocid impotriva poporului armean, lucru pe care succesiv guvernele de la Ankara au refuzat s-o faca. De cealalta parte, Turcia, aliat fidel al Azerbaijanului in regiune, si-a manifestat intotdeauna nemultumirea fata de statutul regiunii Nagorno-Karabakh (teritoriu azer populat in majoritate de armeni si care in prezent se afla sub administratie armeana). Conflictul armeano-azer a determinat Turcia in 1991 sa-si inchida granitele cu Armenia.
Acordul prevede crearea unei comisii comune, cu experti internationali, care sa elucideze “dimensiunea istorica” a relatiilor dintre cele doua state.
Pentru ambele parti implicate este o strategie de risc crescut, dat find opozitia interna cu care se confrunta fiecare guvern. Motivul pentru care administratiile politice din cele doua state au decis dezghetarea relatiilor diplomatice pare a fi de ambele parti unul de imagine externa, UE fiind parte activa din aceasta motivatie.
Unul din principiile guvernatoare a programului de politica externa a guvernului Erdogan din Turcia este crearea unui climat regional stabil si dezvoltarea unor relatii de buna vecinatate cu toate statele din regiune, inclusiv cu Armenia. Problema armeana a constituit unul din obstacolele pentru aspiratiile de integrare europeana ale Turciei. Astfel, prin semnarea acestui acord cu Armenia, autoritatile din Turcia vor sa-si asume un nou rol in regiune.
Si presedintele armean, Serge Sarkisian este presat de UE pentru a face progrese, Armenia fiind parte a Politicii Europene de Vecinatate. In 2008 presedintele armean a fost criticat dur de catre tarile occidentale pentru actiunile violente impotriva protestelor opozitiei. Analistii politici armeni sustin ca conducerea armeana are nevoie acum de un succes diplomatic extern pentru a-si reface imaginea sifonata. Totodata, Armenia nu-si mai poate permite pe termen lung mentinerea hotarelor inchise. Conflictul cu Azerbaijanul a tinut Armenia departe de proiectele regionale privind tranzitul de energie, fiind fortata sa se bazeze doar pe sprijinul Rusiei, care-si mentine prezenta militara puternica in aceasta tara. Astfel ca, din punct de vedere economic, Armenia ar avea doar de castigat.
Nu poate fi scoasa din ecuatie nici dorinta enorma, atat din partea administratiei Obama, cat si a UE, de a rezolva conflictul.
Analistul Amanda Akcakoca de la Centru de Politica Europeana este foarte optimista in ce priveste evolutia relatiilor dintre cele doua state si considera ca fiecare are de castigat din semnarea acestui acord: “Acordul reprezinta un prim pas al unui proces care va deschide calea spre schimbarea imaginii intregii regiuni a caucazului de Sud, inclusiv pentru rezolvarea conflictului din Nagorno-Karabakh”.
Piatra de incercare in tot acest proces va fi insa, ratificarea acordului de catre parlamentele celor doua state. Ambele administratii se confrunta cu o puternica opozitie interna, iar in cazul Armeniei opozitia fata de ratificarea acordului vine si din exterior. Faptul ca acordul a prevazut doar crearea unei simple comisii cu experti internationali fara a soma preconditionat Turcia la recunoasterea genocidului a iritat opinia publica armeana, cat si puternica diaspora armeana, foarte sensibila la acest subiect. Mii de oameni au protestat la Yerevan, iar opinia generala este ca prin acest acord se compromite “recunoasterea internationala a genocidului armean”, iar aceasta comisie este un nou instrument util Turciei de a ramane pe vechile pozitii.
Si in Turcia, opozitia nationalista se va opune ratificarii acordului, dar guvernul Erdogan are o majoritate confortabila si, cu siguranta, acordul va trece. Pericolul vine, insa din cerintele Turciei, care conditioneaza ratificarea si deschiderea frontierelor de concesiile armene in Nagorno-Karbakh, aspecte care nu au fost dezvaluite pana la semnarea acordului. Declaratia a fost facuta de premierul Erdogan dupa semnarea acordului “asigur partidul ca nici un pas pozitiv nu va fi intreprins inainte ca Armenia sa-si retraga armata din Azerbaijan” Sigur, Turcia doreste aceste concesii doar pentru a nu deteriora relatiile “fraterne” cu Azerbaijanul, stat care are o mare influenta asupra Turciei, prin resursele energetice de care dispune si este o sursa importanta pentru mult-discutatul proiect european Nabucco.
Ana Jelenkovici, cercetator asociat la Eurasia Group sustine ca Turcia nu cere decat un progres limitat in conflictul Nagorno-Karabakh pentru a ratifica tratatul: “Acest progres se poate referi la crearea unui corp comun de forte de mentinere a ordinii pe coridorul ce leaga Armenia de Karabakh sau de o mica retragere a trupelor armene. Turcii doresc ceva in schimb, fara de care nu vor ratifica acordul”.
Un rol mare in ecuatia ratificarii il va juca Rusia, cea care, sustin analistii politici de la Moscova, a fost instrumentul de persuasiune asupra Armeniei de a semna acordul. Rusia a devenit in ultimul an mediatorul cheie in conflictul dintre Armenia si Azerbaijan, cea mai recenta intalnire dintre presedintii celor doua state caucaziene sub patronajul rus, consumandu-se chiar luna aceasta, la Moscova. Acest lucru a dat nastere multor speculatii din partea unor diplomati europeni, precum ca Rusia ar dori mai degraba, o Turcie puternica cu care sa-si imparta influenta in Caucazul de Sud, decat o prezenta puternica a SUA si UE in regiune.
Perceptia per ansamblu creata in urma acestui eveniment este ca acordul a fost doar o strategie de PR si nimic mai mult. Ratificarea lui este un stadiu mai greu de atins, pe de o parte date fiind conditiile, greu de realizat, pe care le impune Turcia Armeniei (oficialii armeni niciodata nu au facut o conexiune intre deschiderea frontierelor si rezolvarea conflcitului din Nagorno-Karabakh, astfel ca nu vor ceda controlul asupra acestei regiuni), iar pe de alta parte, nici Turcia nu se poate lipsi de un parteneriat solid cu Azerbaijanul, principalul furnizor de resurse energetice pentru Turcia.
De mentionat ca, desi Turcia a fost unul dintre primele state care a recunoscut oficial independenta Armeniei in 1991, relatiile diplomatice au fost inexistente. Motivele: Armenia doreste ca Turcia sa recunoasca masacrul din 1915 (cand mii de armeni au fost deportati in masa din Anatolia Orientala de catre autoritatile Imperiului Otoman, fiind omorati de catre militari sau au murit din cauza foamei si a bolilor) drept genocid impotriva poporului armean, lucru pe care succesiv guvernele de la Ankara au refuzat s-o faca. De cealalta parte, Turcia, aliat fidel al Azerbaijanului in regiune, si-a manifestat intotdeauna nemultumirea fata de statutul regiunii Nagorno-Karabakh (teritoriu azer populat in majoritate de armeni si care in prezent se afla sub administratie armeana). Conflictul armeano-azer a determinat Turcia in 1991 sa-si inchida granitele cu Armenia.
Acordul prevede crearea unei comisii comune, cu experti internationali, care sa elucideze “dimensiunea istorica” a relatiilor dintre cele doua state.
Pentru ambele parti implicate este o strategie de risc crescut, dat find opozitia interna cu care se confrunta fiecare guvern. Motivul pentru care administratiile politice din cele doua state au decis dezghetarea relatiilor diplomatice pare a fi de ambele parti unul de imagine externa, UE fiind parte activa din aceasta motivatie.
Unul din principiile guvernatoare a programului de politica externa a guvernului Erdogan din Turcia este crearea unui climat regional stabil si dezvoltarea unor relatii de buna vecinatate cu toate statele din regiune, inclusiv cu Armenia. Problema armeana a constituit unul din obstacolele pentru aspiratiile de integrare europeana ale Turciei. Astfel, prin semnarea acestui acord cu Armenia, autoritatile din Turcia vor sa-si asume un nou rol in regiune.
Si presedintele armean, Serge Sarkisian este presat de UE pentru a face progrese, Armenia fiind parte a Politicii Europene de Vecinatate. In 2008 presedintele armean a fost criticat dur de catre tarile occidentale pentru actiunile violente impotriva protestelor opozitiei. Analistii politici armeni sustin ca conducerea armeana are nevoie acum de un succes diplomatic extern pentru a-si reface imaginea sifonata. Totodata, Armenia nu-si mai poate permite pe termen lung mentinerea hotarelor inchise. Conflictul cu Azerbaijanul a tinut Armenia departe de proiectele regionale privind tranzitul de energie, fiind fortata sa se bazeze doar pe sprijinul Rusiei, care-si mentine prezenta militara puternica in aceasta tara. Astfel ca, din punct de vedere economic, Armenia ar avea doar de castigat.
Nu poate fi scoasa din ecuatie nici dorinta enorma, atat din partea administratiei Obama, cat si a UE, de a rezolva conflictul.
Analistul Amanda Akcakoca de la Centru de Politica Europeana este foarte optimista in ce priveste evolutia relatiilor dintre cele doua state si considera ca fiecare are de castigat din semnarea acestui acord: “Acordul reprezinta un prim pas al unui proces care va deschide calea spre schimbarea imaginii intregii regiuni a caucazului de Sud, inclusiv pentru rezolvarea conflictului din Nagorno-Karabakh”.
Piatra de incercare in tot acest proces va fi insa, ratificarea acordului de catre parlamentele celor doua state. Ambele administratii se confrunta cu o puternica opozitie interna, iar in cazul Armeniei opozitia fata de ratificarea acordului vine si din exterior. Faptul ca acordul a prevazut doar crearea unei simple comisii cu experti internationali fara a soma preconditionat Turcia la recunoasterea genocidului a iritat opinia publica armeana, cat si puternica diaspora armeana, foarte sensibila la acest subiect. Mii de oameni au protestat la Yerevan, iar opinia generala este ca prin acest acord se compromite “recunoasterea internationala a genocidului armean”, iar aceasta comisie este un nou instrument util Turciei de a ramane pe vechile pozitii.
Si in Turcia, opozitia nationalista se va opune ratificarii acordului, dar guvernul Erdogan are o majoritate confortabila si, cu siguranta, acordul va trece. Pericolul vine, insa din cerintele Turciei, care conditioneaza ratificarea si deschiderea frontierelor de concesiile armene in Nagorno-Karbakh, aspecte care nu au fost dezvaluite pana la semnarea acordului. Declaratia a fost facuta de premierul Erdogan dupa semnarea acordului “asigur partidul ca nici un pas pozitiv nu va fi intreprins inainte ca Armenia sa-si retraga armata din Azerbaijan” Sigur, Turcia doreste aceste concesii doar pentru a nu deteriora relatiile “fraterne” cu Azerbaijanul, stat care are o mare influenta asupra Turciei, prin resursele energetice de care dispune si este o sursa importanta pentru mult-discutatul proiect european Nabucco.
Ana Jelenkovici, cercetator asociat la Eurasia Group sustine ca Turcia nu cere decat un progres limitat in conflictul Nagorno-Karabakh pentru a ratifica tratatul: “Acest progres se poate referi la crearea unui corp comun de forte de mentinere a ordinii pe coridorul ce leaga Armenia de Karabakh sau de o mica retragere a trupelor armene. Turcii doresc ceva in schimb, fara de care nu vor ratifica acordul”.
Un rol mare in ecuatia ratificarii il va juca Rusia, cea care, sustin analistii politici de la Moscova, a fost instrumentul de persuasiune asupra Armeniei de a semna acordul. Rusia a devenit in ultimul an mediatorul cheie in conflictul dintre Armenia si Azerbaijan, cea mai recenta intalnire dintre presedintii celor doua state caucaziene sub patronajul rus, consumandu-se chiar luna aceasta, la Moscova. Acest lucru a dat nastere multor speculatii din partea unor diplomati europeni, precum ca Rusia ar dori mai degraba, o Turcie puternica cu care sa-si imparta influenta in Caucazul de Sud, decat o prezenta puternica a SUA si UE in regiune.
Perceptia per ansamblu creata in urma acestui eveniment este ca acordul a fost doar o strategie de PR si nimic mai mult. Ratificarea lui este un stadiu mai greu de atins, pe de o parte date fiind conditiile, greu de realizat, pe care le impune Turcia Armeniei (oficialii armeni niciodata nu au facut o conexiune intre deschiderea frontierelor si rezolvarea conflcitului din Nagorno-Karabakh, astfel ca nu vor ceda controlul asupra acestei regiuni), iar pe de alta parte, nici Turcia nu se poate lipsi de un parteneriat solid cu Azerbaijanul, principalul furnizor de resurse energetice pentru Turcia.
