Vizita preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad în America Latină

 

 

Bogdan Popescu

 

         

          Preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad a efectuat o vizită de cinci zile între 9-13 ianuarie 2012 în  patru state din America Latină, respectiv Venezuela, Nicaragua, Cuba şi Ecuador. Prima vizită a fost în Venezuela, cel mai important aliat al Iranului în zonă, cele două state fiind legate atât prin statutul lor de exportatori de petrol de prim rang dar şi ideologic prin viziunea economică şi politică de stânga împotriva ,,imperialismului american’’. A doua  oprire a fost Nicaragua, unde Ahmadinejad a asistat la instalarea în funcţia de preşedinte a lui Daniel Ortega , care tocmai a câştigat un al treilea mandat prezidenţial, însă pe fondul unor acuzaţii în ceea ce priveşte neregulile procesului electoral. Cea de a treia oprire a fost Cuba, un aliat simbolic al Teheranului. Fidel Castro a fost printre primii lideri care au recunoscut guvernul iranian impus după revoluţia din 1979, însă a făcut prima vizită oficială în Iran abia în 2001. Ultima vizită a fost în Ecuador, unde preşedintele Rafel Correa a apărat ,,dreptul Iranului de a-şi dezvolta o tehnologie nucleară paşnică’’[1].Indiferent de locul vizitei, discursul preşedintelui Ahmadinejad conţinea aceleaşi teme, respectiv acuzarea SUA şi Israelului de asasinarea expertului în fizică nucleară Mostafa Ahmadi Roshan şi apărarea programului iranian de dezvoltare a tehnologiei nucleare. Statele în cauză sunt aliaţi importanţi pentru Teheran, cel puţin ca sursă de legitimitate pentru promovarea propriului mesaj politic, iar de-a lungul timpului, atât Venezuela cât şi Cuba s-au opus sancţiunilor dictate de AIEA împotriva Iranului în contextul programului nuclear clandestin. De asemenea, în timpul revoltelor post electorale din Iran din anul 2009, Chavez şi-a oferit în mod public susţinerea faţă de preşedintele Mahmoud Ahmadinejad.

         

Vizita a fost descrisă de presa iraniană ca o macro – politică pentru promovarea şi întărirea cooperării cu statele independente de pe scena internaţională, într-un efort de a contracara abordarea politică a puterilor hegemonice[2].De asemenea, se mai menţionează că statele din America Latină vizitate de preşedintele Ahmadinejad şi-au consolidat relaţiile diplomatice şi comerciale cu Iranul în timp ce raporturile cu SUA au fost retrogradate, populaţia cerând sfârşitul dependenţei faţă de Washington, iar pe de altă parte America este îngrijorată de această creştere a popularităţii iraniene în zonă[3]. Situaţia trebuie privită în ansamblul sancţiunilor economice impuse Iranului şi izolarea statului pe plan internaţional.

         

Astfel, Teheranul încearcă să îşi câştige simpatizanţi într-un spaţiu în care de asemenea domină un discurs politic ,,antimperialist şi antiamerican’’ vrând pe de o parte să demonstreze publicului intern că ţara nu este izolată, însă pe de altă parte se caută şi o alternativă la opţiunile financiare ale Iranului. Se pare că Ahmadinejad are probleme şi ,,acasă’’, deoarece sancţiunile economice au accentuat tensiunile interne şi din această cauză este importantă să arate propriului public faptul că Iranul este bine primit într-o zonă geografică de o cultură total diferită şi care este considerată ,,curtea din spate a SUA’’[4]. Iranul mizează foarte mult pe influenţa sa în zonă astfel încât, în decembrie 2011 la Teheran s-a deschis chiar şi un post TV cu program în limba spaniolă, HispanTV. În timpul ceremoniei de inaugurare, managerii postului au declarat că rolul lor este acela de a oferi o alternativă multimedia naţiunilor vorbitoare de limba spaniolă : o oportunitate de schimb cultural cu Iranul prin intermediul televiziunilor şi al emisiunilor web[5].

 

          În afara relaţiilor comerciale (de la carnea de vită importată din Brazilia până la afacerile din domeniul construcţiilor sau cel petrolier ), se doreşte şi o aşa zisă ,,legătură culturală’’[6] între cele două părţi. Anterior vizitei prezidenţiale în zonă, postul TV sus amintit a difuzat emisiuni în care erau prezentate poveşti religioase creştine, interpretate din perspectivă islamică[7]. Tot la acelaşi post de televiziune, diverşi analişti politici au criticat celebra lege a imigraţiei promovată de Barack Obama[8], dorind astfel să sensibilizeze opinia publică din statele respective ţinându-se cont de numărul mare de imigranţi hispanici din America.

 

          Interesul american pentru acţiunile iraniene în zona Americii de Sud a crescut semnificativ după tentativa de atentat terorist din Octombrie 2011 asupra ambasadorului Arabiei Saudite în SUA, care urma să se facă prin intermediul unor membri ai unui grup infracţional din Mexic. Faptul că preşedintele iranian nu a vizitat Brazilia, un stat cu care de asemenea Iranul are legături economice importante, scoate totuşi în evidenţă şi un alt aspect al relaţiilor dintre Iran şi statele Americii Latine. Acest lucru indică pe de o parte ideea că Brazilia vrea să limiteze legăturile sale cu Iranul în contextul actual, dar şi că regimul de la Teheran are totuşi o influenţă limitată pe continentul latino - american.

         

Factorii decizionali americani urmăresc însă, în primul rând, legătura dintre Iran şi Venezuela, principalele temeri fiind legate de prezenţa unor terorişti Hezbollah pe teritoriul venezuelean şi faptul că Teheranul sprijină economic exploatarea de uraniu din zona Roraina, la graniţa dintre Venezuela şi Guyana sub acoperirea finanţării unei  fabrici de tractoare. Aşa cum menţionează un articol CNN, conform unui raport geologic din anii 1950 în Venezuela există resurse de uraniu în partea de sud est a ţării, dar nu există urme care să ateste faptul că în zonă se desfăşoară un proiect minier de mari dimensiuni[9]. Iar faptul că Iranul îşi achiziţionează de aici cantităţi semnificative de uraniu a rămas momentan la statutul de suspiciune[10]. Totuşi, teama oficialilor SUA cu privire la un efort din partea Iranului de a destabiliza America Latină, există. În aprilie 2008, între Venezuela şi Iran s-a semnat un Memorandum prin care îşi promiteau cooperare şi ajutor militar deplin. De altfel, există rapoarte conform cărora încă din 2006 consilieri militari iranieni au fost încorporaţi în cadrul armatei din Venezuela, iar tacticile războiului asimetric predat Gărzilor Republicane Iraniene, Hezbollah şi Hamas au înlocuit ,,US Army Field Manuals’’ ca doctrină militară standard a statului venezuelean[11].

 

          În afara aspectului militar, experţii mai consideră că Iranul a găsit aliatul perfect în Venezuela, din punct de vedere economic. Ţara are un sistem financiar, care cu ajutorul lui Chavez poate fi exploatat pentru evitarea sancţiunilor economice cu care se confruntă Teheranul în prezent. De asemenea, aşezarea geografică este ideală pentru construirea şi depozitarea armelor de distrugere în masă, într-un loc îndepărtat de statele Orientului Mijlociu îngrijorate de ambiţiile militare iraniene şi departe de ochii comunităţii internaţionale[12]. Principalul instrument financiar prin care Iranul operează în America Latină este Banco Internacional de Desarrollo (BID) deschisă special de guvernul de la Teheran în Caracas. Acest avanpost în sistemul bancar venezuelean reprezintă o metodă perfectă de evitare a sancţiunilor economice internaţionale. ,,Banca este considerată a fi responsabilă pentru ceea ce se numeşte în limbajul de specialitate ,,conturi imbricate’’. Acestea i-au fiinţă atunci când un sistem financiar străin are acces la sistemul financiar american operând însă prin corespondentul unui cont american ce aparţine de fapt altei instituţii străine. Spre exemplu BID, căreia îi este prohibit să aibă relaţii cu o bancă americană poate stabili în schimb o relaţie cu o bancă din Venezuela sau Panama care la rândul ei are o relaţie cu o bancă americană’’[13].

         

Asemenea Rusiei, Iranul încearcă să se implice într-o zonă geografică ce este considerată o sferă tradiţională de influenţă a Statelor Unite. Cu toate acestea, deşi prezenţa Teheranului în America Latină poate reprezenta o ameninţare la adresa SUA, aceasta este mai degrabă una limitată. În afara statelor sus menţionate, Iranul încearcă să îşi dezvolte relaţii economice şi diplomatice cu Brazilia şi Mexic , însă este puţin probabil că ţările respective îşi vor risca relaţiile cu parteneri americani şi europeni pentru o apropiere faţă de Iran. Influenţa SUA pe continentul latino-american se exercită tocmai prin statul ţării, adică acela de principală putere militară în zonă şi principalul partener comercial al acestor state. Pe de altă parte, Iranul nu este URSS din timpul Războiului Rece şi nu are capacitatea de a oferi o contrapondere (atât în termeni de securitate, ideologie cât şi economici) modelului american. La aceste aspecte se poate adăuga şi faptul că Washingtonul are capacitatea necesară de a contracara o ameninţare mai serioasă în zonă.

         

Mulţi experţi americani consideră că relaţiile Iranului cu statele din America Latină este una învăluită în incertitudine, multe pericole asociate cu prezenţa Teheranului în zonă nefiind demonstrate şi de asemenea foarte multe contracte comerciale cu statele de aici fiind doar la nivel declarativ[14] . Mai degrabă, aşa cum declară un reprezentant al Centrului de Studii Strategice şi Internaţionale din SUA, prezenţa iraniană în America Latină nu este o ameninţare existenţială a Statelor Unite, dar acţiunile Iranului în zonă trebuie urmărite din perspectiva ,,a ceea în ce s-ar putea dezvolta, nu pentru ceea ce reprezintă astăzi’’[15]. 

         

În concluzie, putem afirma că zona Americii Latine, considerată ,,curtea din spate a SUA’’ rămâne momentan un teren secund de confruntare între Washington şi Teheran, după Orientul Mijlociu, însă ameninţarea iraniană este ceva real şi nu trebuie privită cu superficialitate.