Presedintele american, Barak Obama, recent laureat al premiului Nobel pentru Pace, a anuntat ca administratia Obama reformuleaza asa-numit-ul “Plan Bush” privind sistemul de aparare anti-racheta în Europa. Planul Bush, lansat în 2007, prevedea amplasarea unui sistem de aparare anti-racheta în Europa de Est, menit a preveni, descuraja si oferi protectie împotriva unui atac cu rachete balistice intercontinentale provenit din partea Iran-ului. Sistemul prevedea amplasarea unei statii radar fixe în Cehia si a zece rachete interceptoare în Polonia; de asemenea, sistemul american de aparare anti-racheta urma sa devina operational pâna cel târziu în 2011-2013, potrivit declaratiilor Casei Albe, precum si tratatelor semnate de Statele Unite cu cele doua state gazda, Cehia si Polonia. Planul Bush, bazat pe o estimare alarmanta a tehnologiei de care dispune Iran-ul în privinta constructiei de rachete balistice intercontinentale, precum si a ritmului alert al dezvoltarii programului sau militar nuclear, s-a confruntat cu o multitudine de critici din partea Rusiei care pretindea ca sistemul de aparare anti-racheta este îndreptat împotriva propriului sau armament nuclear, întrucât Iran-ul nu dispune de rachete balistice intercontinentale. Aliatii au criticat, de asemenea, Washington-ul în repetate rânduri, îndeosebi datorita faptului ca sistemul anti-racheta oferit de Statele Unite nu acoperea flancul de sud al aliantei – Ungaria, România, Grecia si Turcia, Croatia si Albania – ceea ce punea sub semnul îndoileii însusi conceptul de indivizibilitate a apararii si securitatii aliatilor. Mai mult decât atât, sistemul propus de presedintele Bush nu integra si nu facea uz de tehnologia si sistemul dezvoltate de aliati în cadrul NATO, ceea ce trezea nemultumiri unora dintre aliatii europeni, si lasa loc interpretarilor potrivit carora noul scut al administratiei Bush reprezenta o initiativa unilaterala menita sa perpetueze hegemonia americana asupra Europei.
Noua propunere a administratiei Obama privitoare la sistemul de aparare anti-racheta în Europa pune accentul pe adaptabilitate si flexibilitate, – spre deosebire de Planul Bush care propunea de fapt un sistem fix (Ground-based Midcourse Defense). Planul Obama prevede, între altele, ca:
· Noua abordare are la baza o noua estimare a capabilitatilor nucleare si ale dezvoltarii programului nuclear militar iranian si propune o solutie bazata pe adaptarea treptata a elementelor sistemului de aparare anti-racheta la necesitatile impuse de aspectele concrete ale amenintarii din partea Iran-ului. Potrivit Secretarului Apararii, Robert Gates, «comunitatea [americana] de intelligence estimeaza în prezent ca amenintarea provenita din partea rachetelor balistice cu raza mica si medie ale Iran-ului… se dezvolta într-un ritm mai alert decât se prevedea initial» în timp ce amenintarea provenita de la rachetele balistice inercontinentale de care Iran-ul nu dispune înca «se dezvolta mai lent decât s-a estimat în 2006.»
· Noul plan presupune un ritm treptat al dislocarii elementelor scutului de aparare în Europa, într-o maniera eficienta din punct de vedere al costurilor si adaptabila amenintarii. Noul Plan Obama se va desfasura pe parcursul a patru faze în decursul a zece ani si presupune initial dislocarea unor statii radar si rachete interceptoare fixe si mobile Standard Missile-3 (SM-3), care sa contracareze prezenta amenintare iraniana prin amplasarea lor în proximitatea sursei amenintarii. Cele patru faze ale sistemului de aparare anti-racheta propus de presedintele Obama au fost facute publice de Secretarul Apararii, Robert Gates si constau în:
1. dislocarea, pâna în 2011, unor sisteme testate de aparare anti-racheta disponibile în urmatorii doi ani, inclusiv a unor sisteme Aegis, a rachetelor interceptoare Standard Missile-3 (SM-3 Block IA) si a unor senzori precum sistemul de supraveghere prin radar portabil, atât pe platforme terestre, cât si maritime (AN/TRY-2);
2. dislocarea, pâna în 2015 si în urma unor testari adecvate, a unei versiuni avansate a rachetelor interceptoare SM-3 (versiunea Block IB) deopotriva pe platforme maritime si terestre, precum si a unor sisteme radar avansate care sa largeasca zona protejata împotriva rachetelor balistice cu raza medie si mica;
3. dislocarea, pâna în 2018 si în urma unor testari adecvate, a unei versiuni avansate a rachetelor interceptoare SM-3 (versiunea Block IIA aflata în prezent în curs de dezvoltare);
4. dislocarea, pâna în 2020 si în urma unor testari adecvate, a unei versiuni avansate a rachetelor interceptoare SM-3 (versiunea Block IIB aflata în prezent în curs de dezvoltare) în vederea îmbunatatirii apararii împotriva posibilelor rachete balistice intercontinentale dezvoltate de Iran;
· Propunerea Obama presupune o implicare mai mare a aliatilor europeni (si posibili ai unor parteneri strategici, precum Federatia Rusa, prin intermediul cooperarii dezvoltate în cadrul Consiliului NATO-Rusia asupra problematicii apararii anti-racheta) din cadrul NATO în operarea sistemului de aparare anti-racheta american în Europa prin integrarea tehnologiilor si sistemelor dezvoltate de acestia în cadrul Active Layered Theater Ballistic Missile Defense System (ALTBMD);
· Noua abordare a administratiei americane presupune o garantie de securitate a carei credibilitate si potential de descurajare sunt sporite datorita faptului ca sistemul prevede dislocarea timpurie a sistemului (care va deveni operational înca din 2011) si datorita faptului ca, începând cu faza a-doua (din 2015), sistemul va acoperi teritoriul tuturor statelor membre NATO, solutionând astfel problema indivizibilitatii securitatii aliatilor si extinzând umbrela apararii anti-racheta în egala masura asupra tuturor aliatilor;
· În sfârsit, noua propunere permite detensionarea relatiilor cu Federatia Rusa care ar putea deveni chiar un participant activ în cadrul acestui sistem de aparare anti-racheta european, conducând astfel la sporirea cooperarii (fie ea si sectoriale) între Statele Unite si Rusia;
La o prima vedere, Planul Obama se bucura de mai multe avantaje în comparatie cu Planul Bush. Cu toate acestea, avantajele si dezavantajele acestuia par mai degraba a fi echilibrate.
Pe de o parte, planul presupune într-adevar o abordare secventiala a apararii anti-racheta în Europa care sa se modeleze si sa se adapteze intensitatii si iminentei amenintarii (prin respectarea principiului flexibilitatii si proportionalitatii în aparare) astfel încât sistemul în sine sa nu se transforme într-o sursa de amenintare pentru cei din partea carora se presupune ca descurajeaza amenintari la adesa securitatii Europei, evitând si diminuând astfel consecintele dilemei securitatii. Potrivit criticilor sistemului american de aparare anti-racheta, instalarea acestuia in sine reprezinta o amenintare pentru alte state inarmate nuclear intrucat posesiunea asupra acestor instalatii determina un avantaj strategic semnificativ al Statelor Unite care ar destabiliza profund sistemul international in intregime.
Pe de alta parte, ratiunile pentru care i s-au adus modificari planului Bush tin în egala masura de necesitatea echilibrarii costurilor în ceea ce priveste acest angajament american pe vechiul continent, de evitarea unui angajament oficial permanent si inflexibil fata de apararea Europei si de echilibrarea împartirii costurilor sistemului cu aliatii europeni – teme vechi ale politicii externe si de securitate americane fata de continentul european.
În plus, este neîndoilenic faptul ca noua propunere sporeste rolul NATO în constructia si operarea sistemului de aparare anti-racheta european, însa acesta va genera prin ambiguitatea – la acest stadiu – responsabilitatii diferitilor participanti la operarea sa chestiuni legate de luarea deciziei la nivel politic în cazurile în care acest sistem este folosit. Practic, responsabilitatea ar urma – potrivit planurilor prezentate de presedintele Obama – între Washington si Bruxelles, dar Washington-ul poate cauta un drept de prim refuz la nivel decizional si actional datorat faptului ca, în esenta, planul este unul american. Cel mai probabil acesta este sensul dat de Washington faptului ca acest plan sporeste implicarea si rolul Statelor Unite în apararea Europei si, in consecinta, consolidare a influentei americane pe Vechiul Continent.
Totodata, Casa Alba pretinde ca noua abordare a sistemului de aparare anti-racheta european ofera posibilitatea monitorizarii efectelor descurajarii asupra Iran-ului în timp real, însa interpretarea acestora va fi una pur subiectiva. Comportamentul Iranului de pâna în prezent din acest punct de vedere vadeste sfidare si o tentativa/amenintare de escaladare ca mijloc de descurajare, de inghetare a conflictului, mai degraba decat de solutionarea sustenabila a acestuia. Mai mult decât atât, un astfel de demers presupune o cunoastere în amanunt a preferintelor comunitatii politice si de securitate iraniene (bazata pe o interpretare de tip actor rational a comportamentului acesteia) ceea ce – asa cum reiese din diferentele majore identificate între raportele din 2006 si 2008 privind estimarea amenintarii din partea Iranului – reprezinta o asumptie hazardata având în vedere gradul redus de acces la intelligence relevant si credibil. În plus, Planul Obama porneste de la premisa, partial gresita, cu privire la faptul ca Iran-ul dezvolta capabilitati nucleare ca o contra-masura fata de amenintarea occidentala (la nivel generic) si ignora din acest punct de vedere considerentele balantei de putere din Orientul Mijlociu ca stimulent al acestei initiative iraniene. Din acest punct de vedere însa, observam o schimbare a abordarii descurajarii la nivelul factorilor de decizie de la Casa Alba, de la o abordare bazata pe ambiguitate si pe raspuns flexibil, la una bazata pe identificarea clara si secventiala deopotriva a factorului de descurajare si negare a obiectivelor inamicului, precum si pe o strategie foarte clara de escaladare a conflictului, abordare adesea utilizata de marile puteri în raport cu puterile regionale.
Nu in ultimul rand, planul Obama accentueaza dimensiunea de adaptabilitate si flexibilitate a sistemului propus de aparare anti-racheta în Europa, însa prin faptul ca nu prevede o posibilitate a retragerii acestuia în cazul disparitiei amenintarii iraniene (încetarea programului militar nuclear, etc) lasa loc unor interpretari legate de faptul ca Iran-ul nu este singura tinta al acestui sistem, precum si de faptul ca premisa sa de baza o reprezinta o serie de asteptari privind escaladarea acestui conflict si transformarea sa într-unul pe termen lung (permanentizarea acestuia); în varianta prezentata presei de presedintele Obama, planul de amplasare a sistemului de aparare anti-racheta nu presupune si eventualitatea reducerii amenintarii si prin urmare posibilitate dezamorsarii conflictului. Dimpotriva, planul pare mai degraba unidimensional si unidirectional, în ciuda pretentiei de a fi flexibil si adaptabil, fara a specifica în ce masura progresele în plan diplomatic vor determina si dezamorsarea la nivelul sistemului de aparare anti-racheta. Nu în ultimul rând, Planul Obama accentueaza ideea de flexibilitate – de dislocarea a capabilitatilor anti-nucleare deopotriva pe platforme maritime si terestre, fixe si mobile – partial si ca urmare a amenintarilor venite din partea Federatiei Ruse de vizare a locatiilor sistemului de aparare anti-racheta din Europa de Est ca tinte ale arsenalului sau tactic si strategic. Din acest punct de vedere, Planul Obama prevede unitati mobile, terestre si maritime care sa acopere întreg teritoriul Europei pentru a spori sansele ca posibilele rachete balistice lansate sa fie interceptate fara a fi simultan si tinte sigure. Din acest punct de vedere, dislocarea si traseele mobile ale acestor platforme pot solicita neîntelegeri între statele europene aliate, îndeosebi în ceea ce priveste prima faza în care proximitatea devine factor primordial ceea ce determina o proportie mai mare a prezentei acestor sisteme pe teritoriul aliatilor est-europeni si în Marea Neagra (ceea ce ar putea determina opozitia Turciei în baza conventiei de la Montreux din 1936). În acest caz, ideea de indivizibilitate a apararii aliatilor capata un alt înteles dat fiind faptul ca în contextul prezentelor capabilitati de care dispune Iran-ul numai o anumita parte a aliatilor (respectiv flancul sudic si median-estic) este practic amenintati. Ca atare, Planul Obama urmareste consolidarea prezentei si influentei americane în Europa de Est si de Sud-Est ca mijloc de control sporit în privinta apararii continentale (fie ea în cadrul NATO, sau în cadrul PESA), ceea ce ar putea da naste unor alte dezbateri conflictuale în sânul aliantei.
Cu toate acestea, Planul Bush avea si valente negative în masura în care la nivel simbolic acesta putea reprezenta deopotriva pentru iranieni si pentru rusi o linie rosie dincolo de care comportamentul lor asertiv devenea intolerabil în Occident. Mai mult decât atât, o serie de analisti si experti internationali se îndoiesc de posibilitatea ca ceea ce apare drept o concesiune facuta Moscovei sa sporeasca sansele unui acord ruso-american în privinta programului nuclear militar iranian, a acordului START, a neproliferarii sau a tratatului CFE printre altele. Iar reactiile profund emotionale ale statelor est-europene la noua propunere Obama vadesc faptul ca acestea nutresc sentimentul unei abandonari de catre Statele Unite si a unei temeri de a nu face obiectul unei întelegeri între Washington si Moscova, reactie într-o oarecare masura nu este justificata având în vedere ca presedintele Obama a anuntat astfel de modificari înca din timpul campaniei electorale.
Desi Pentagonul si Casa Alba au declarat ca vor respecta acest calendar, analistii politico-militari americani sustin ca acest lucru este improbabil. În primul rând, ei invoca lipsa unui program de cercetare si dezvoltare care sa stea la baza acestui calendar pentru constructia scutului european. Mai mult decât atât, toate componentele sistemului, Aegis, SM-3 si Patriot, sunt performante individual, dar se cunosc foarte putine cu privire la utilizarea lor complementara, în cadrul unui singur ansamblu integrat. În aceste conditii, relevanta performantelor lor individuale poate fi pusa la îndoiala, cu atât mai mult cu cât pâna în prezent nu se cunosc detalii cu privire la decizii ale Casei Albe de a testa folosind interoperabil aceste sisteme. Utilizarea lor în mod integrat necesita un îndelungat program de testare si perfectionare, dar calendarul strâns al dislocarii echipamentelor în Europa pâna în 2011-2015 nu îl permite, ceea ce sporeste posibilitatea ca noul scut sa se confrunte cu serioase probleme tehnice.
În al doilea rând, exista serioase îndoieli exprimate de unii experti americani cu privire la posibilitatea ca aceasta varianta revizuita a scutului anti-racheta sa devina vreodata realitate din cauza deopotriva a circumstantelor politice – negocierile SUA cu Rusia în privinta Tratatului START, si negocierile multilaterale asupra Tratatului de Dezarmare prin intermediul ONU –si a celor tehnice. Pe de o parte, în cadrul negocierilor mai sus amintite, SM-3 pot fi clasificate drept sisteme militare interzise, ceea ce ar face imposibila utilizarea lor în scutul european. Pe de alta parte, versiunea terestra a SM-3 va fi foarte dificil de adaptat si testat, iar calendarul ambitios pe care si-l propune Washington-ul s-ar putea dovedi imposibil de respectat, vadind vulnerabilitate în apararea europeana.
În al treilea rând, Planul Obama necesita un numar mare de platforme maritime pe care sa fie montate (îndeosebi în prima faza) statiile radar si rachetele interceptoare, platforme maritime de care Armata SUA nu dispune în prezent. La întrebarea membrilor Comisiei pentru Aparare a Senatului SUA daca se urmareste suplimentarea bugetului de aparare în 2011 pentru constructia de astfel de platforme maritime care sa acopere nevoile generate de scutul anti-racheta european, Generalul James Cartwright nu a oferit un raspuns clar. Pe termen scurt, acoperirea nevoilor scutului european din punctul de vedere al platformelor maritime ar presupune o redislocare a unor asemenea platforme din alte zone ale globului unde sunt momentan stationate – ceea ce ar implica, în esenta, o reorientare geostrategica a marii strategii americane în ansamblul sau înapoi spre Europa.
Planul Obama se bazeaza într-o mare masura pe împartirea costurilor între aliati, întrucât alte state nu ar putea doar sa gazduie componente ale scutului, ci ar contribui financiar la achizitionarea lor. În opinia analistilor americani, aceasta este o problema foarte serioasa, deoarece ea presupune o reconsiderare a bugetelor de aparare nationale ale aliatilor, care nu dau semne de crestere, îndeosebi într-o perioada de criza economico-financiara. Nu este înca foarte clar care sunt statele europene cu care SUA poarta negocieri în acest sens, însa sursele mentioneaza state din Europa Centrala si de Est, printre care Polonia, Cehia, România si Bulgaria, dar si state din Orientul Mijlociu (inclusiv Israel si Turcia).
In Orientul Mijlociu, Planul Obama este în foarte mare masura agreat de Israel, care are deja un program de aparare anti-racheta vechi de zece ani. În prezent, Israelul negociaza cu SUA în vederea sincronizarii cu scutul european. În realitate, programul de interoperabilitate a sistemului Arrow israelian si cele THAAD si Patriot (PAC-3) ale SUA dureaza de câtiva ani. Desi cu doua luni în urma un test comun al celor trei sisteme a înregistrat rezultate nesatisfacatoare, oficialii americani au declarat ca toate trei sistemele au detectat racheta inamica si o puteau doborâ daca s-ar fi gasit într-o situatie reala. În plus, în decembrie 2008, Armata SUA si cea israeliana au efectuat un exercitiu complex în care au fost utilizate în mod interoperabil cele trei sisteme, alaturi de sistemul radar american AN/TPY-2 X-Band dislocat în regiunea desertului Negev, cu rezultate satisfacatoare.
De asemenea, Planul Obama ar putea fi agreat si de Istanbul care urmareste sa îsi construiasca propriul sistem aerian de aparare anti-racheta. Anuntul acestei initiative a aprins competitia între SUA, care ofera, prin Lockheed Martin si Raytheon, sistemul Patriot PAC-3, Rusia, care ofera sistemul S400 (versiune modernizata a sistemului S300, versiune actualmente dislocata cu succes numai în Federatia Rusa si nepusa înca în vânzare de Rosobornexport la nivel international), si China, care ofera sistemul HQ-9. Diferenta majora dintre cele trei sisteme oferite Turciei este ca numai sistemul american poate distruge rachetele inamice în faza lor ascendenta, în timp ce sistemele rusesc si chinez garanteaza interceptarea rachetelor numai în faza descendenta. Un alt avantaj al acestei oferte este reprezentat de interoperabilitatea cu sistemul american de aparare anti-racheta dislocat în Europa, spre deosebire de sistemele chinez si rusesc care ar presupune costuri suplimentare în vederea interoperabilitatii. Pe 9 septembrie 2009 Agentia pentru Cooperare în domeniul Securitatii si Apararii a SUA a notificat Congresul SUA ca Washington-ul urmeaza sa vânda Turciei 13 unitati PAC-3, câteva sute de rachete Patriot si alte echipamente conexe, un contract estimat la aproximativ 7,8 miliarde USD.
Implicarea Turciei în sistemul european de aparare anti-racheta este necesara, aceasta fiind singurul stat NATO care are granita comuna cu Iranul si pe teritoriul careia poate fi instalata o statie radar. Cu toate acestea, în ciuda recunoasterii amenintarii iraniene, Turcia nu pare înclinata sa tensioneze relatia cu Teheranul, o tensionare iminenta în conditiile în care Turcia accepta dislocarea unei statii radar pe teritoriul sau. În plus, acceptul sau refuzul Turciei în aceasta problema tine si de atingerile ce se vor aduce Conventiei de la Montreux – un subiect sensibil al politicii turce – prin dislocarea platformelor maritime militare în Marea Neagra. Conform planificarii strategice a Pentagonului, dimensiunea estica a Planului Obama este esentiala, în vederea asigurarii unei raze de acoperire mai mari a scutului. În acest context, Marea Neagra devine un punct central de atentie, ca si Mediterana de est si Caspica. Potrivit planificarii Pentagon-ului, în Marea Neagra va fi plasata cel putin o platforma maritima care sa transporte o statie radar si rachete interceptoare, platforma care, pentru a nu încalca prevederile conventiei de la Montreux trebuie sa apartina unui stat riveran. Turcia, România si Bulgaria sunt astfel printre principalele vizate. În mod similar, Pentagonul prevede dublarea numarului de rachete SM-3 dislocate în Marea Mediterana, ceea ce presupune si o crestere a numarului navelor dislocate sau stationate în aceasta regiune. Planul Obama ofera un rol mai proeminent tarii noastre si Bulgariei care nu figurau în Planul Bush, precum si Turciei careia i se confirma astfel rolul de pivot strategic la nivel regional. Autoritatile de la Bucuresti s-au declarat îngrijorate în ceea ce priveste posibila pierdere a relevantei strategice a României pentru Washington, precum si pierderea relevantei regiunii Marii Negre pentru Statele Unite, lucru care pare improbabil în noul Plan Obama pentru care Marea Neagra va fi din ce în ce mai importanta strategic, ea reprezentând una din regiunile fundamentale pentru implementarea acestuia.
Surse: Defense News, Defense Talk, New York Times, Washington Post, globalsecurity.org
În realitate, Planul Obama promite acelasi stadiu de operabilitate initiala pâna la sfârsitul anului 2011 pe care îl promitea si Planul Bush – care numai în ultimele luni ale administratiei Bush specificase un program exact al dislocarii si functionarii sistemului est-european de aparare anti-racheta: 2011 – operabilitate initiala; 2013 – operabilitate completa. Din acest punct de vedere, analizele care sugereaza ca Planul Obama va grabi angajarea americana pe continent sunt prezumtive si incomplete.
Iran-ul nu dispune în prezent de rachete balistice care sa poata lovi tinte de pe întreg teritoriul Europei, si mai ales din Europa Occidentala.
Printeaza