Împărţirea costurilor în NATO

 Radu Alexandru CUCUTA
24 aprilie 2009 

Studiul lui Joel R. Hillison (Strategic Studies Institute) – “Noii membrii ai NATO: consumatori sau producători de securitate” abordează problema împărţirii sarcinilor şi costurilor alianţei. În consonanţă cu unul dintre argumentele introductive ale lucrării – că această problemă nu a fost aprofundată atât la nivelul cercetărilor, cât şi la nivelul practicii politice decât în ceea ce priveşte dinamica SUA-restul membrilor Alianţei, perspectiva comparării contribuţiilor noilor membri cu cele ale vechilor state din NATO este mai mult decât interesantă. 

Studiul este influenţat de lucrările neo-realiste ale lui John Mearsheimer şi Stephen Walt, dar şi de perspectivele socio-economice ale teoriei lui Mancur Olson despre acţiunea colectivă. Ipotezele centrale ale lucrării sunt că noii membri ai NATO au contribuit mai mult la resursele Alianţei decât membrii mai vechi ai organizaţiei. În acelaşi timp, a doua ipoteză urmărită a fost că statele mai mari (în termeni de suprafaţă şi de populaţie) tind să contribuie mai mult decât statele mai mici din cadrul NATO. Împărţirea „poverii” NATO este definită drept „distribuţia costurilor şi riscurilor între membrii unui grup în procesul de realizare a unui obiectiv comune”. Mărimea statelor membre este măsurată ca o funcţie a suprafeţei şi populaţiei lor, în timp ce partea de sarcini şi costuri suportate este definită de raportul cheltuieli de apărare/PIB. 

În acest punct, există mai multe puncte critice care pot fi dezvoltate în raport cu supoziţiile autorului. Pe de o parte, titlul lucrării poateă părea înşelător la prima veder. Împărţirea „poverii” nu este neapărat un instrument util în măsurarea capacităţii statelor membre de a produce sau consuma securitate. În al doilea rând, singurul argument în favoarea utilizării raportului cheltuieli militare/PIB este faptul că acesta este folosit în marea parte a lucrărilor de specialitate.Chiar şi din perspectivă realistă însă, alţi factori, precum infrastructura militară, trebuie luaţi în calcul. Există bineînţeles mai multe motive pentru care analiza comparativă a acestui raport poate părea relevantă, dar el este lipsit de relevanţă chiar şi dacă rigorile teoriei realiste sunt luate în calcul. Dacă pornim de la perspectiva teoretică a dilemei securităţii formulată de John Herz, creşterea unilaterală a cheltuielilor de apărare operată de către un membru al alianţei nu înseamnă neapărat că statul preia o parte mai mare a sarcinilor comune ci că, dimpotrivă, capacitatea lui de ameninţare a crescut, generând o scădere a securităţii de ansamblu a Alianţei. 

Autorul alege să observe contribuţiile Poloniei, Cehiei şi Ungariei, în raport cu cele ale Spaniei, Portugaliei şi Belgiei pe parcursul intervenţiilor din Kossovo, Bosnia şi Afghanistan. Concluzia acestui studiu sunt că nu numai că membrii recenţi ai Alianţei au contribuit mai mult decât statele mai vechi în organizaţie, ci şi că, surprinzător, membrii mai bogaţi contribuie mai puţin decât statele mai puţin dezvoltate. Studiul mai arată şi că valoarea iniţial redusă a contribuţiilor statelor nou-intrate în Alianţă nu a fost generată de o tendinţă de a profita de umbrela de securitate oferită de Alianţă, ci de dificultăţile economice cu care se confruntau aceste state. Motivele care au stat la baza creşterii contribuţiei noilor membri au fost, din perspectiva studiului, necesitatea de modernizare a forţelor armate şi de a se prezenta ca membri de încredere ai NATO. 

Mai multe probleme nu primesc un răspuns în lucrare. Deşi autorul recunoaşte că este posibilă apariţia unei tentaţii în rândul noilor membri de a acţiona ca „free-rideri”autorul este convins că recunoaşterea valorii contribuţiilor noilor state, precum şi un sistem de încurajare a participării lor la fel de active ar putea descuraja această tendinţă. Aceastan nu explică însă natura uneia dintre cele mai importante probleme cu care NATO se confruntă: faptul că marea majoritate a mambrilor nu alocă forţelor armate cota minimă stabilită de comun acord, în valore de 2% din bugetele naţionale. În condiţiile în care numai şase din membrii Alianţei (SUA, Marea Britanie, Franţa, Grecia, Turcia şi Bulgaria) îndeplinesc această condiţie, iar numai unul dintre ele este un membru recent, problema pare a nu fi una de împărţire a responsabilităţilor, ci mai degrabă de pasare a lor. În acelaşi timp, limitele utilizării acestui raport sunt evidente – adunarea cotei-părţi de sarcini suportate de SUA cu cea suportată de restul membrilor (deşi indicatorul oferă o comparaţie sugestivă) nu ne spune nimic despre natura totalităţii obligaţiilor Alianţei – o împărţire sau o povară.  

Cu toate acestea, lucrarea aduce în prim-plan un subiect puţin cercetat, arătâînd necesitatea unei interpretări extinse a modului în care acţiunile membrilor est-europeni ai NATO au transformat mediul de securitate în Estul Europei.