Negocierile în sase sau cinci parti

Radu -Alexandru CUCUTA 
23 iunie 2009

Testele nucleare efectuate recent de catre Coreea de Nord s-au dovedit a fi o alta lovitura puternica adusa negocierilor în format multilateral, despre care se presupunea ca ar putea ameliora sau rezolva problemele generate de intentia regimului de la Phenian de dezvoltare a unui arsenal nuclear. În ciuda opozitiei internationale si a presiunilor exercitate de catre vecini, testul recent efectuat de catre Coreea de Nord pare a arata determinarea actualului regim si incapacitatea procesului de interactiune diplomatica de a preveni proliferarea nucleara. Negocierile dintre cele sase state au fost întrerupte la finele lui Septembrie 2007 ii în ciuda mai multor încercari de reluare a procesului, niciun rezultat favorabil nu a fost atins pâna în prezent. (Xinhua, BBC News, CSIS, CNN). 

Mai multe elemente trebuie avute în vedere în raport cu criza generata de actiunile Coreei de Nord. Pe de o parte, observatorii internationali au subliniat ca interesele urmarite de cei cinci actori sunt diferite, dar complementare, derivând din încercarea de demantelare a arsenalului nuclear coreean. Pe de alta parte, mijloacele folosite pentru a pune capat crizei par a deveni în sine mai importante decât obiectul lor – negocierile multilaterale sunt noua abordare a politicii multipolare despre care mai multi autori vorbesc de ceva vreme. 

SUA abordeaza problema atât din punct de vedere global, cât si din punct de vedere regional. În primul rând, angajamentele de securitate fata de Coreea de Sud si Japonia trebuie onorate. Riscurile prezentate de dezvoltarea arsenalului nuclear coreean sunt augmentate de speculatiile cu privire la instabilitatea regimului si evolutia lui pe termen scurt (iar discutiile despre „succesiunea” necunoscutului înca mostenitor al lui Kim Jong Il nu fac decât sa alimenteze temerile americane). Riscul escaladarii conventionale a unui potential conflict, alaturi de pozitia adoptata de Washington în problema drepturilor omului constituie un alt element luat în calcul în procesul decizional american. Perspectiva multilateralismului este însa împartasita de catre Rusia si China, dornice sa demonstreze ca exista noi metode de gestionare a crizelor internationale în noua lume multipolara. Fiecare dintre cele trei puteri majore îsi joaca miza ei în procesul de negociere. 

China si Coreea de Sud sunt interesate si de prevenirea unui val masiv de refugiati în ipoteza prabusirii regimului comunist. Concomitent, perspectiva înarmarii nucleare a Phenianului este o amenintare majora de securitate pentru Coreea de Sud si Japonia, în timp ce pentru China situatia poate semnifica gestionarea dificila a unei relatii cu un aliat care nesocoteste sfaturile Beijingului, dar îi solicita ajutorul economic. Din perspectiva Coreei de Nord, programul nuclear este un atu care trebuie negociat în schimbul sprijinului si ajutorului economic international, dincolo de efectele de propaganda inerente. În schimbul opririi programului nuclear, Phenianul încearca sa obtina cresterea ajutorului international, sprijin pentru construirea a doua reactoare nucleare, eliminarea de pe lista americana a regimurilor politicie care sprijina statele teroriste, alaturi de garantii credibile de securitate din partea SUA (care a mentinut o prezenta militara importanta în Peninsula în ultimii 50 de ani). 

Privind obiectivele actorilor, prima concluzie ce se poate trage este ca reactia imediata la ultima actiune a Coreei de Nord – Rezolutia ONU 1874 – este cea mai dura masura dispusa împotriva acestui stat de la declansarea problemei nucleare. Coreea de Nord nu poate importa arme, toate transporturile ce au ca destinatie tara pot fi controlatede terti, iar orice material ce poate fi folosit în procesul nuclear gasit este confiscat si distrus. Rezolutia se încheie solicitând revenirea Coreei de Nord la masa tratativelor. 

Principala provocare, în ciuda retoricii chineze sau rusesti, este asteptarea ca SUA sa deschida drumul în acest proces. Administratia Obama si-a asumat angajamentul politic de a cauta alternative la rezolvarea crizei (încercarea administratiei Bush din 2006 si 2007 de a forta negocieri bilaterale cu Coreea de Nord în timul discutiilor în formatul de sase nu numai ca nu a reusit sa dinamizeze procesul de negociere, dar s-a dovedit contraproductiva atât politic, cât si institutional). În acelasi timp, temerile japoneze si sud-coreene sunt alimentate de caracterul aproape imprevizibil al actiunilor Phenianului. Surpriza majora este furnizata însa de China si de Rusia. Aceasta din urma a avut o participare si o capacitate limitate de a influenta procesul de negociere. Principalul obiectiv al Kremlinului era legat mai degraba de succesul procesului de negociere multilaterala (ca unic obiectiv relativ distant fata de problema în sine). China, pe de alta parte, este la fel de determinata sa faca formatul sa functioneze. De aceea, tonul neasteptat de dur cu care guvernul chinez si-a exprimat nemultumirea nu este o surpriza. Paradoxul major este ca în timp ce SUA este interesata de rezolvarea problemei arsenalului nuclear, atât China, cât si Rusia par mai motivate de succesul institutional al cadrului de negociere (chiar daca acest lucru depinde exclusiv de blocarea pretentiilor Coreei de Nord). Principala problema a cadrului de actiune multipolar pare a fi, pentru moment, acceptul unipolar al Washingtonului

.