ANGLIA: IDEI IN FORUM

 

 

MIHAIL E. IONESCU

 

 

         

           De la 9 decembrie a.c., când premierul englez, David Cameron, a respins alăturarea la o Europă cu reglementări mai stricte în cheie financiară, dar anuntând o mai adâncă integrare continentală în plan politic, dezbaterea de idei peste Canalul Mânecii a devenit foarte aprinsă. Ceea ce este absolut normal, pentru că decizia lui Cameron din 9 decembrie este privită pe arena internaţională ca una importantă pentru viitorul atât al Angliei, cât şi al UE. În cheie istorică, această citire a deciziei este întrevăzută ca o reîntoarcere a Angliei la politica ei tradiţională faţă de continent , o “balanţă a puterii” în Europa; în cheie economică, ea este întrevăzută ca  izvorând din adâncul ataşament faţă de libertatea comerţului , în cheie politică e privită ca respingere a unui superstat european, iar în cea juridică e văzută ca o rejectare a codului tip Napoleon. Această din urmă  asemuire este făcută, simbolic, cu referire la  ceea ce a încercat Napoleon să impună ca unificare a Europei legii şi ceea ce face azi, prin reglementările sale, Uniunea Europeană.

 

În această frământare ideatică, uşor de urmărit în media britanică în ultimele săptămâni – care acuză formarea celui de al patrulea Reich în Europa sau dictatul Bruxelles-ului şi cere ori “reintoarcerea” la continent ori despărţirea definitivă de acesta – a apărut la sfârşitul anului un articol intitulat semnificativ Britain's Future Lies With America, Not Europe  în ziarul american  “The Wall Street Journal”. Semnat de două personalităţi ale lumii anglo-saxone –  Iain  Murray, vicepreşedintele unui institut din Washington, şi  James C. Bennett, autor al unei cărţi privind « anglosphere challenge» –  articolul propune reîncadrarea  UK în lumea anglo-saxonă, alianţa strânsă cu SUA, deci părăsirea  bătrânului continent , în scopul de a evita un viitor sumbru.

 

Pentru autori, UE este condamnată la eşec , iar Anglia se află în faţa alegerii decisive: “Mr. Cameron was left with two choices: strike out for the shore or drown with the rest” în perspectiva crizei financiar-economice. Din perspectivă politică “Sometime in the next few years at most, Britain will likely face the choice between immersion in a powerful centralized European mega-state and full exit.”

 

          În concepţia autorilor articolului citat, UK are şi o altă opţiune, singura benefică. Anume reînnodarea legăturii privilegiate cu SUA şi încadrarea economiei britanice în altă formulă de liber schimb, NAFTA. Criticând decizia administraţiei Obama de a sprijini salvarea monedei euro, autorii afirmă că “Instead, British, American and Canadian policy makers (along with their Nafta partners in Mexico) should be taking the long view and preparing for a future in which the unsustainable euro zone inevitably collapses. Welcoming Britain back into the North Atlantic economic community would be a win-win for all involved.”

 

          Cum era probabil de aşteptat, poziţia celor doi autori, lansată într-un prestigios ziar american a declanşat imediat o amplă dezbatere pe forum. Am cules câteva dintre opiniile relevante pentru discuţia în cauză, pentru că arată modul în care este privită peste Canal UE , dar şi cum sunt întrevăzute opţiunile de viitor ale UK după decizia din 9 decembrie.

 

          Reacţiile forumiştilor sunt edificatoare din cel puţin două motive. Primul este că există sentimentul mai general că , întradevăr, UK se află în faţa unei încercări/opţiuni decisive, de care depinde viitorul, iar secundul că, în această situaţie, cel mai bine este să rămâi fidel valorilor tradiţionale, întâi de toate bizuirea pe forţele proprii. Sunt în aceste coordonate ale dezbaterii implicate neîndoielnic reflexul istoric –  anume că Anglia este azi rezultatul unei evoluţii pe mari linii de forţă tradiţionale –, dar şi o înţelegere ( nu totdeauna corectă şi pragmatică ) a lumii de azi. Iată , în cele ce urmează, câteva dintre aceste puncte fierbinţi ale dezbaterii pe forum.

 

          Este de menţionat , de la început,  că nu puţini sunt cei care consideră că UE , aşa cum evoluează azi, nu promite nimic bun pentru viitorul Angliei. Astfel, este posibil ca Anglia să-şi piardă independenţa în faţa dictatului acelor  “the Gauleiters of the Franco-German axis in Brussels ” , să se trezească astfel într-o  “some kind of homogenised pan-European, Orwellian soup”. Se află în aceste consemnări forumistice stereotipuri legate de trecutul imperial –  “ We should be free to trade with anyone we wish to trade with, regardless of language or culture, something which the EU, with its all but insuperable barriers to entry, denies us and our potential trading partners that inhabit that small, unremarked part of the globe that doesn't lie between Bucharest and Cabo da Roca.”- sau de obsesia că a fi european " has been a decades-long folly, promoted by a blinkered and foolish ruling class.” “Anglia –  pentru a mai cita alt stereotip cu circulaţie –  has always prospered when it has turned its back on Europe and looked out towards the rest of the world.”  Iar opţiunea pentru UE în anii ’70 nu ar fi fost decât “the capstone” a unor  “ consistently chosen self-destructive policies ever since signing the Entente Cordiale /1904/.”  Prezenţa în UE a Angliei,  afirmă un forumist ,  pune ţara în faţa "the choice between immersion in a powerful centralized European mega-state and full exit". În perspectiva istoriei seculare, pentru un forumist UE “ is merely another attempt, after the still-born efforts of the corporals from Corsica and Braunau, to force federation on the continent against the will of its peoples, and this too will ultimately fail, this time, hopefully, without the bloodshed.” ; sau potrivit altuia “4th Reich as it has been named elsewhere.”. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, un stereotip rezumativ al celor de mai sus este înfătişat de un forumist şi principial, şi cu exemple istorice:  “Britain has never been a part of Europe. A consolidating continental Europe spells the marginalization and eventual doom of Britain. We have been silent observers to this (demise of British industry to the benefit of Germany) and we are seeing the politics of this play out in front of our own eyes - not to mention the Napoleonic era, the 1st WW or the Nazi era. The one time when Britain decided to align itself with the interests of continental Europe (Crimean war, to prop-up Germany's proven friend, the Ottoman Turks), it sowed the seeds of its future peril - a stronger Prussia and eventually a WW-I.”

 

          În legătură cu acest din urmă stereotip istoric , este de menţionat că unii forumişti sunt provocaţi să se refere la politica de “balanţă de putere” pe continent , promovată de Anglia în ultimele trei secole, practic până acum circa jumătate de veac ( când a optat pentru aderarea la UE ). Din această perspectivă pot fi desprinse – se poate spune –  două şcoli de gândire ale forumiştilor. Prima ar fi aceea, iarăşi tradiţională, potrivit căreia balanţa de putere pe continent promovată de Anglia a fost asumată pentru a asigura pacea continentală şi fluiditatea sistemică. A doua  dintre ele susţine că UK a desfăşurat această politică de balanţă de putere pe continent pentru a putea să-şi  clădească imperiul cel mai întins cunoscut istoric. Unul dintre forumişti o socoteşte ca fiind  “manipulating European powers into a balance, just so they /UK/ could project their power to the rest of the World.” . Astfel, scrie un altul, “ by the end of the 1900s Britain controlled 25 percent of the World’s landmass as well as 25 percent of the World’s population. So if the fifties was a watershed decade for the United Kingdom, it was because during the Suez Canal Crisis, the US stopped Britain and non-English speaking France from restoring their empires after WWII.” Împrumutând teoria că Anglia a atras SUA în cele două războaie mondiale ale secolului XX centrate în Europa pentru a preveni hegemonia germană , un forumist afirmă “Ironic, isn't it, that for the third time in under a century, we have to ask America to come galloping to the rescue of English liberty?”, atunci când alt partener de dialog menţionase 1914 si  1941. Altul afirma că această interpretare este neconformă cu realitatea. “I think a slightly more appropriate response is that the US has been pulled into Europe, twice, as a result of German aggression. I dont believe for one moment that the UK would have wanted to be drawn into wars which destroyed our reserves, decimated our world standing and allowed huge investment into the aggressor nation. /…/As I recall, US entry into both conflicts came largely as a result of her interests being threatened, not as a desire to ‘save’ the UK.”

 

          Dar, evident, provocarea principală  pentru forumişti a fost cea referitoare la opţiunea SUA propusă în articol. Aici varietatea de răspunsuri ale forumiştilor este indiscutabil un reflex al preocupării esenţiale a clasei politice şi a opiniei publice britanice  după 9 decembrie 2011. Pe de o parte, este îmbrăţişată opţiunea SUA, cu nuanţe notabile. Iată un forumist care este de acord cu aderarea la ceea ce numeşte North Atlantic Economic Comunity, dar evidenţiind şi laturile acordului cu UE pe care le socoate primejdioase ( birocraţie supranaţională, integrare mai adâncă , controlul bugetelor, constituirea unui megastat ) în această opţiune. Un alt comentator socoate că intrarea UK în North Atlantic Economic Community “would be a win-win for all involved” El mai adaugă că dacă “NAFTA will remain a trade association and not become part of the New World Order we would be delighted  to join “.

         

Este observabil că euroscepticii, atunci când se declară de acord cu opţiunea SUA,  o acceptă doar ca o unitate economică, evitând ceea ce un forumist a numit “calamituos European Project”.  Numitorul comun  al celor care se declară partizani ai unui eventual  tandem UK-US  este întemeierea lui pe un acord de liber schimb, deopotrivă completat  cu Australia şi Canada. Practic, acest forumist întrevede o reţea de acorduri de liber schimb – cu NAFTA, cu UE – ca soluţie de viitor.

         

Este însă surprinzător cât de mulţi resping integral opţiunea SUA pentru viitorul Angliei. Mai întâi mă voi referi la asemenea poziţii nete, pentru ca mai apoi să fac trimitere la cele indirecte.

         

Aşadar, cele directe se argumentează, mai ales, în temerea că disproporţia între cele două ţări ar face din UK un fel de « stat » anexă al SUA . “What a laugh! Thank you guys, you made my day! Your dream seems to be the 51th state of the US run by the Tea Party!” – scrie unul dintre forumişti. “Of course we should leave the EU but the 51st State is Mexico not Britain”.  Cei mai mulţi relevă că motivaţia respingerii opţiunii SUA este  eventualitatea pierderii de status  internaţional pentru UK în tandemul cu SUA , devenirea ţării  “a kind of Puerto Rico” mai grav asocierea cu  “ probably a mix of Spanish and indo-chinese speaking residents with no attachments to the western culture whatsoever” . Pe de altă parte, se află şi cei care socot că  ”Britain is certainly part of Europe, both geographically, culturally and politically. While greater economic cooperation with N. America is welcome the EU remains the UK's largest trading partner.”  O nuanţă întemeiată pe nostalgie, dar temperată de pragmatism are forumistul care afirmă  că “I would love to see the US/UK special relationship return, but I fear until Britain re-establishes its trading based economy and stands on a slightly more solid footing, all that we can expect is to be Washingtons poodle, that most certainly does not appeal.” Chiar cei convinşi că sfera naturală de interes a  UK este cea anglo-saxonă nu ezită să menţioneze că vor o Anglie respectată şi puternică :“As an Englishman, I certainly feel more at home in the US, Canada, Australia etc., than I do anywhere in Europe, and like most people here (in England) I firmly hope that Britain leaves the EU socialist mess as soon as possible. I want a strong, independent Britain, and would welcome a free trade area with our US friends, with whom we generally share a similar outlook (though I'm not sure about Obama).”

 

          Evident aşadar , atât pentru cei care resping direct, dar şi pentru cei  ce o acceptă cu nuanţe pe care le argumentează, că există câteva trăsături ale opţiunii britanice în viitor, care excluzând sau nu UE, trebuie să o întemeieze. Mai întâi , este dorinţa/voinţa răspândită în opinia pubică – desigur, de dreapta, conservatoare, eurosceptică, având în vedere orientarea ziarului în care a apărut articolul – ca orice alegere de viitor să nu depăşească perimetrul unei zone de liber schimb. Orice opţiune – inclusiv şi mai ales cea vizând SUA – trebuie să excludă posibilitatea  ca Anglia să-şi piardă statura tradiţională de mare putere, să devină un “pudel” al altei super sau mari puteri, chiar dacă este vorba de mai vechea relaţie specială cu SUA. Anexarea Angliei, aşadar, fie la SUA, ca al 51-lea stat, sau la “megastatul” UE este respinsă de majoritatea forumiştilor.

 

          Mai mult însă, pe forum se specifică faptul că SUA sau Europa nu sunt singurele opţiuni de viitor ale Angliei. Fie că aceste  alternative se bazează pe temerea “inghiţirii” UK într-un superstat, deci pe pierderea de status tradiţional, fie că ele sunt pragmatice şi consideră realităţile lumii globalizate de azi, astfel de optiuni se fac reflexul , credem noi, unei inerţii  imperiale încă neconsumate.

         

Din acest ultim punct de vedere opţiunea “vechiului imperiu”, aşadar a Commonwealth-ului apare în mod natural. Cea mai elaborată propunere aparţine acestui forumist care scrie :“My suggestion was a withdrawal to 1970 lines with Europe, free trade and they can keep their bizarre mix of socio-political tinkering. My solution however, did not include the US. I believe that closer ties with the Commonwealth countries should be driven. Which Canadian or Indian business would not want a UK base from which to trade with Europe, similarly, Canada could offer access to NAFTA for other Commonwealth nations. The US could certainly add a great deal to this group, but I doubt there would be much appetite for it.” Depotrivă, întâlnim şi opţiunea legăturii strânse cu alte mari puteri, motivaţia fiind cea a prăbuşirii concomitente  atât a UE, cât şi a SUA: “Personally I think we Brits should tell the eurozone to take a huge jump off a cliff and the US as well. We should be forging closer trade/financial links with the Chinese and Russians, after all they do have most of the worlds resources and own quit a large chunk of UK and US foreign debt. The Euro is more or less dead thanks to gross mismangement/fraud by the same countries that lied to get into the euro to start with.”

 

          În sfârşit , nu lipseşte nici opinia potrivit căreia Anglia este confuză şi incapabilă de o decizie coerentă în actualele împrejurări:“It seems that the real UK problem is not to be able to decide which way to go ...assuming, of course, that the US and Commonwealth option is a real one”

 

          În loc de concluzii , o remarcă. Cu o asemenea opinie publică informată şi educată, clasa politică britanică nu poate sa ia decizii în “spatele uşilor închise” decât riscându-şi viitorul. Decizia premierului Cameron din 9 decembrie nu a fost, aşadar, una întâmplătoare şi fără temei.