This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Policy Briefs » Intre retorică şi ameninţare: Rusia şi scutul anti-rachetă
 

Între retorică şi ameninţare: Rusia şi scutul anti-rachetă

cc.şt. Carmen Rijnoveanu

Nu mai surprinde pe nimeni retorica agresivă a Moscovei ca instrument de politică externă. Declaraţia recentă a preşedintelui Dmitri Medvedev care a ameninţat cu acţiuni concrete în cazul continuării proiectului scutului anti-rachetă prin excluderea Rusiei sau, mai bine zis, prin refuzul de a accepta termenii ceruţi de aceasta, defineşte cu precizie angoasele de securitate ale Rusiei şi incapacitatea acesteia de a depăşi paradigmele de gândire tipice Războiului Rece. Atitudinea în sine exprimă şi o altă realitate care ţine de diferenţele de percepţie şi de modul în care cele două puteri, Rusia şi SUA, se raportează una la cealaltă ceea ce, finalmente, le dictează propriile strategii de acţiune.

Escaladarea tensiunilor

La 23 noiembrie 2011, preşedintele Dmitri Medvedev, printr-un gest fără precedent, anunţă trecerea la acţiuni practice de răspuns pentru contracararea proiectului american privind instalarea elementelor scutului anti-rachetă pe teritoriul european. Oficialul rus a enumerat principalele direcţii vizate :

- punerea în stare de alertă a staţiei radar din cadrul sistemului de avertizare timpurie localizat în Kaliningrad, situat strategic la graniţa Rusiei cu UE şi NATO, şi desfăşurarea de rachete balistice cu rază scurtă de acţiune Iskander;

- implementarea unor măsuri pentru protejarea arsenalului nuclear strategic care vor fi incluse ca priorităţi în cadrul programului de dezvoltare a apărării aeriene şi spaţiale;

- echiparea rachetelor balistice strategice cu sisteme performante de penetrare a apărării anti-rachetă şi cu focoase de înaltă precizie;

- luarea de măsuri în vederea neutralizării mijloacelor de informaţii şi de comandă din cadrul sistemului de apărare antirachetă.

Ordinul de activare a staţiei radar din cadrul sistemului de avertizare timpurie localizat la Kaliningrad este dat câteva zile mai târziu, la 28 noiembrie 2011, în contextul vizitei efectuate de preşedintele rus la staţia radar din regiune .

De precizat că două radare similare sunt pregătite să fie activate în Lekhtusi, lângă St. Petersburg, şi în Armayar, în sud-estul Rusiei, în timp ce construcţia celui de-al patrulea va fi finalizată în 2012 lângă oraşul Irkutsk în Siberia. De asemenea, autorităţile ruse au anunţat că nou infiinţata Agenţie de Apărare Aerospaţială şi-a început activitatea. Noua structură are ca misiune asigurarea apărării împotriva ameninţărilor militare strategice. Aşadar, în viziunea unor analişti, o replică la proiectul american al scutului.

Mai mult, pentru a accentua seriozitatea demersului întreprins, preşedintele rus anunţă că, în cazul în care SUA nu răspund solicitărilor Moscovei, retragerea din Tratatul START II ar putea fi luată în considerare.

Câteva zile mai târziu, Medvedev confirmă ”justeţea” propriilor acţiuni afirmând că: ”specialiştii noştri militari sunt convinşi că actuala configuraţie a scutului european anti-rachetă va afecta paritatea(echilibrul) strategică mondială şi relaţiile pe care le-am dezvoltat recent, incluzând tratatul START”.

Se poate vorbi de o deteriorare riscantă a dialogului ruso-american sau ”războiul” declaraţiilor se încadrează în jocul obişnuit care priveşte consumul intern (ambele state fiind în aşteptarea alegerilor) şi o anume capitalizare de imagine şi de statut pe scena internaţională (cazul Rusiei)? Este într-adevăr vorba de o ”răbufnire” serioasă din partea Rusiei care anunţă o reîntoarcere periculoasă la dilemele securităţii nucleare şi ţinteşte reaşezări de putere de substanţă pe continental european? Care este viitorul scutului în condiţiile reizbucnirii rivalităţii deschise ruso-americane şi, implicit, perspectivele de securitate în spaţiul estic al NATO?

Variante de abordare

Proiectul construirii scutului antirachetă datează din perioada administraţiei Bush, fiind gândit într-un context internaţional marcat de impasul militar din Irak şi Afganistan, extinderea acţiunilor împotriva terorismului, asumarea unei linii dure la adresa aşa-numitelor rogue states (Iran, Irak şi Coreea de Nord), adâncirea tensiunilor cu Rusia pe fundalul relansării agendei lărgii Alianţei prin includerea Georgiei şi Ucrainei.

Iniţial, proiectul american viza instalarea componentelor scutului în Polonia (rachete de interceptare Patriot) şi Cehia (un sistem de radar).

Reacţia Moscovei a fost, după cum era de aşteptat, vehementă,(ameninţând cu instalarea de rachete Iskander în enclava Kaliningrad aflată pe malul Mării Baltice) alegerea celor două ţări, localizate strategic în apropierea graniţei vestice a Rusiei, fiind interpretată ca o ameninţare directă la adresa propriei securităţi.

Lansarea politicii de reset în cursul anului 2009 a fost asumată de noul preşedinte american, Barak Obama, ca direcţie prioritară a politicii externe americane. Pe cale de consecinţă, reformularea şi relansarea dialogului ruso-american a determinat multiple reaşezări la nivelul agendei de priorităţi pe relaţia Moscova. Scutul antirachetă constituia unul din punctele nevralgice ale relaţiei bilaterale, şi, fireşte, s-a investit multă energie şi s-au depus multe eforturi din partea americană pentru a diminua reticenţele Rusiei şi a găsi formule care să liniştească temerile de securitate ale partenerului estic.

Nu este mai puţin adevărat că scutul, în varianta Bush, a provocat anumite reacţii contradictorii şi în capitalele unora dintre aliaţii estici ai NATO, în condiţiile în care doar o parte a spaţiului euro-atlantic ar fi intrat sub umbrela de securitate americană. Faptul că era considerat extrem de costisitor şi cu mari dificultăţi de implementare au constituit justificări suplimentare faţă de oportunitatea continuării proiectului iniţial. Aşadar, noua variantă propusă de administraţia Obama vine cu o abordare ajustată, în măsură să securizeze întreg teritoriul Alianţei şi să minimizeze costurile de execuţie.

Noua variantă a scutului

Conform noii abordări promovate de administraţia Obama şi anunţată oficial pe 17 septembrie 2009, implementarea scutului anti-rachetă în Europa se va efectua în mod adaptiv, în decursul a patru etape având ca orizont de timp perioada 2011-2020 (”European-based Phased, Adaptive Approach for Missile Defense”/EPAA).

Prima etapă vizează protecţia unei părţi a Europei de Sud-Est prin desfăşurarea de sisteme radar şi interceptori SM-3 amplasaţi pe nave, însoţită de amplasarea unui sistem radar înaintat în măsură să descopere lansarea rachetelor încă din faza iniţială a traiectoriei. Această etapă a demarat la 7 martie 2011 prin trimiterea în Marea Mediterană a navei ”USS Monterey”, echipată cu sistemul Aegis.

În cea de-a doua etapă va fi desfăşurată varianta terestră a sistemului Aegis care presupune operaţionalizarea unei noi generaţii de interceptori SM-3 şi a unei noi baze radar desfăşurate în baze terestre din Sud-Estul Europei. Având ca orizont de implementare anul 2015, această etapă include România şi Turcia ca state-gazdă pentru amplasarea elementelor vizate. Amplasarea unei noi baze terestre în Nordul Europei, respectiv pe teritoriul Poloniei, constituie obiectivul celei de a treia etape, estimată a se realiza până în 2018. În sfârşit, a patra etapă, care presupune operaţionalizarea completă a scutului, inclusiv prin dezvoltarea în continuare a rachetelor SM-3 şi a sistemelor radar, va fi finalizată în 2020 .

Scutul astfel desenat este menit să protejeze mai bine forţele desfăşurate în Europa şi în teatrele de operaţii, precum şi teritoriul SUA şi al aliaţilor din cadrul NATO. Principala ţintă o constituie, aşadar, asigurarea apărării împotriva rachetelor cu rază medie de acţiune, cu atât mai necesară în condiţiile apropierii de zona turbulentă a Orientului Mijlociu şi a ameninţărilor generate de continuarea programului nuclear iranian.

La jumătatea lunii septembrie 2011, acordurile cu toate cele patru state-gazdă vizate - Spania, Polonia, România şi Turcia - au fost definitivate şi semnate.

Sistemul propus de preşedintele Obama are un caracter eminamente defensiv, aspect subliniat în mod repetat de autorităţile de la Washington care au insistat că scutul nu este direcţionat împotriva arsenalului strategic rusesc, fiind proiectat pentru a răspunde ameninţărilor care provin din Orientul Mijlociu şi Asia de Nord-Est. Pentru Rusia, însă, miza este uriaşă iar afirmarea unei opoziţii vehemente răspunde unei strategii mai ample care vizează ”stoparea” înaintării americane/NATO la graniţele sale şi revendicarea unui rol pivot într-o regiune considerată de interes strategic vital.

Cooperarea ruso-americană şi revendicările Rusiei

Cooperarea ruso-americană a părut să se dezvolte sub auspicii favorabile. Cu prilejul Consiliului NATO-Rusia din noiembrie 2010 (Summit-ul NATO de la Lisabona) a fost proclamată o nouă eră în relaţiile bilaterale, inclusiv prin avansarea ideii unui parteneriat strategic între Rusia şi NATO. În acest cadru, s-a considerat că scutul va potenţa o relaţie normală între SUA/NATO şi Rusia şi va cimenta un nou tip de dialog între cele două părţi.

Din această perspectivă, semnarea Tratatului START II (8 aprilie 2010) a fost considerată un eveniment istoric. Importanţa acestui acord derivă şi din faptul că textul nu prevede nici o constrângere pentru dezvoltarea sau instalarea de sisteme de apărare antirachetă de către Statele Unite.

Şi totuşi... Încă din stadiul incipient al negocierilor privind problematica scutului, a devenit evident că, prin abordările susţinute, cele două părţi se află pe poziţii diametral opuse. În timp ce Moscova a propus un sistem anti-rachetă comun european, indivizibil, cu integrarea dispozitivelor celor două ţări, SUA insistă pe menţinerea scutului anti-rachetă independent de cel rusesc, evident cu aplicarea unei politici de coordonare. Partea americană şi-a exprimat în repetate rânduri deschiderea faţă de cooperarea cu Rusia în vederea negocierii unui acord privind schimbul de informaţii sensibile şi în cadrul unor simulări comune. În acest sens, s-a propus crearea a două centre comune NATO-Rusia pe această nişă: unul concentrat pe schimbul de date privind ameninţările balistice din Orientul Mijlociu, iar celălalt pe aspecte operaţionale .

Evoluţiile din ultimele luni în negocierile ruso-americane evidenţiază, însă, nu numai dificultatea găsirii unui compromis, dar şi ajungerea într-un impas care riscă să dinamiteze înteaga strategie a resetului.

Mărul discordiei îl reprezintă cererea Moscovei de a primi garanţii juridice cu stipularea precisă că scutul nu este îndreptat împotriva forţelor nucleare ale Rusiei şi nu va fi folosit în scopul reducerii capacităţii nuclear-strategice a acesteia. Şi aceasta în ciuda declaraţiilor repetate din partea oficialilor americani şi ai NATO care au insistat că scutul nu reprezintă nici o ameninţare la adresa Rusiei, nu este îndreptat împotriva acesteia şi nu vizează arsenalul strategic rusesc.

În consecinţă, Moscova a avertizat direct Washingtonul că riscă "o nouă cursă a înarmărilor" dacă temerile sale nu vor fi luate în considerare.

Câteva concluzii

Aşadar, este justificată reacţia virulentă a Rusiei? Pentru Rusia două lucruri sunt evidente: prima, Europa Centrală şi de Est rămâne un spaţiu de interes strategic major; secunda, extinderea sistemelor militare ale Alianţei la graniţele sale ţinteşte arsenalul strategic rusesc iar, pe cale de consecinţă, reducerea capacităţii de apărare a Rusiei. Dincolo de angoasele de securitate ruseşti, varianta actuală a scutului anti-rachetă nu dispune de capabilităţile necesare pentru a constitui o ameninţare la adresa capacităţii de apărare şi dispozitivului strategic ale Rusiei. Sistemul nu este proiectat pentru a desfăşura acţiuni de atac sau pentru a opri o eventuală ofensivă masivă cu arme nucleare din partea Rusiei. Caracterul său este strict şi eminamente de apărare fiind proiectat să acţioneze împotriva unui număr redus de tipuri de rachete, precum acelea cu rază medie de acţiune care pot fi lansate de Iran. Lucru, de altfel, cunoscut şi de autorităţile de la Moscova.

Raţiunile comportamentului radical al Moscovei ar putea fi explicat, în primul rând, prin strategia de politică externă, Rusia aflându-se într-o resurgenţă de putere şi recuperare de statut pe scena globală. Intervenţia militară din Georgia din august 2008 este din această perspectivă o piatră de hotar. Ca atare, Rusia se află într-o clasică mişcare de descurajare desfăşurată prin folosirea gesturilor de intimidare, defilare retorică de forţă şi putere, declaraţii belicoase.

Reacţiile Rusiei sunt cu atât mai semnificative cu cât o serie de analişti şi experţi vorbesc despre tendinţele tot mai accentuate ale Moscovei, care cu siguranţă vor căpăta o anvergură sporită odată cu revenirea previzibilă a lui Vladimir Putin la Kremlin, de refacere a influenţei imperiale în spaţiul fost sovietic. Uniunea Euro-Asiatică lansată de Putin este citită în această cheie şi ar permite Rusiei consolidarea influenţei în sfera economică şi a politicii externe asupra statelor din Asia Centrală. Recenta declaraţie a lui Medvedev relativ la raţiunile intervenţiei în Georgia în august 2008 sunt revelatoare pentru modul în care Rusia înţelege să reacţioneze pentru a stopa orice încercare de înaintare din partea Occidentului în aşa numita ”vecinătate apropiată”. Dosarul iranian şi cel al energiei vin să aduge noi motive de aprehensiune.

Se poate vorbi şi de o tactică a marcării teritoriului prin revendicarea tacită a recunoaşterii status-quo-ului european. În limbaj rusesc, aceasta s-ar traduce prin stoparea înaintării/extinderii NATO şi, implicit, prin recunoaşterea din partea Occidentului a intereselor sale ”legitime” de securitate în spaţiul fost sovietic.

Este adevărat că, într-o anumită măsură, temerile de securitate ale Rusiei sunt reale. Implementarea sistemului balistic ar putea genera, n perspectivă, desfăşurări suplimentare de trupe pentru protejarea instalaţiilor acestuia. Rusia s-ar găsi, astfel, într-o postură strategic-vulnerabilă, încercuită de baze NATO şi trupe desfăşurate în apropierea propriilor graniţe, iar pentru evitarea unui asemenea scenariu, Moscova încearcă/experimentează diverse acţiuni de contracarare .

În ciuda obiecţiilor Rusiei, este greu de presupus că planurile deja aprobate de desfăşurare a scutului să sufere modificări. Reacţiile oficialilor de la Washington au fost, de altfel, categorice în această privinţă. Aplicarea măsurilor anunţate de Medvedev pot avea însă repercursiuni de altă natură şi în dezavantajul Moscovei. Pe de o parte ar genera un recul de amploare la nivelul dialogului euro-atlantic şi, în primul rând, asupra relaţiei speciale construită în ultimii doi ani cu SUA. Pe de altă parte, tactica folosită, cea a ameninţării, inclusiv la adresa statelor care urmează să găzduiască elemente ale scutului, poate aduce o serioasă lovitură de imagine, cu Rusia în postură de putere agresivă şi, implicit, văzută ca o ameninţare la adresa securităţii europene.

Aşadar, avertismentul lansat recent de preşedintele Medvedev poate fi interpretat mai degrabă ca o tactică folosită pentru a ieşi din impasul negocierilor prin afirmarea intereselor sale ”legitime” de securitate. Lipsa unei reacţii din partea Washingtonului este în sine relevantă. într-o perspectivă mai largă, după cum menţiona expertul rus Dmitri Trenin, este şi o chestiune de percepţie reciprocă ceea ce le influenţează acţiunile reciproce: ”For Washington, Russia has fallen far down on the list of priorities. The Russian political and security establishment, by contrast, continues to be obssesed with the United States”.

Trebuie înţeles şi contextul în care are loc această demonstraţie declarativă de forţă. Este perioadă electorală, iar adoptarea unei atitudini dure la adresa Occidentului şi multiplicarea acţiunilor prin care Rusia îşi demonstraeză puterea la nivel internaţional, sunt destinate publicului rus, extrem de sensibil la chestiuni ce ţin de afirmarea statului internaţional de mare putere al ţării.

Dosarul scutului rămâne, cu siguranţă, un dosar extrem de sensibil care poate provoca o criză de amploare în relaţia globală dintre Rusia şi SUA/NATO. În căutarea unui compromis, ambele părţi testează diferite abordări şi strategii de acţiune. Într-o astfel de cheie pot fi citite atât măsurile recente anunţate de preşedintele Medvedev, cât şi reacţiile reţinute ale Washingtonului.