This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Policy Briefs » Cand toate drumurile duc la Teheran Iranul, India şi Statele Unite: o relaţie amor-odio
 

Când toate drumurile duc la Teheran§

Iranul, India şi Statele Unite: o relaţie amor-odio

 

Silviu PETRE

 

Nimic nu ilustrează mai bine că trăim deja într-o lume  multipolară decât reacţiile pe care Statele Unite le-au stârnit prin sancţiunile date contra Iranului. Departe de o supunere fără murmur sau de o tăcere resemnată, actorii importanţi implicaţi în comerţul de petrol au ales să ignore interdicţiile americane pentru a urma cursul propriilor interese. Într-un mod ironic, mult contestata lucrare a lui Kenneth Waltz- ”Teoria politicii internaţionale” are astăzi o mai pătrunzătoare relevanţă decât atunci când a fost scrisă. În 1979, anul publicării sale , revoluţia khomeinistă de le Teheran venea să infirme ideea waltziană a irelevanţei ideologice. Dincolo de stabilitatea bipolară pe care Waltz şi alţi teoreticieni au analizat-o şi lăudat-o, noile mişcări naţionaliste, religioase recidivau aducând tumultul lor cu ajutorul tehnologiei moderne peste ordinea Războiului Rece. Acum însă, la mai bine de treizeci de ani distanţă, în ciuda diferenţelor religioase, nu ciocnirea civilizaţională motivează raporturile Iranului cu lumea înconjurătoare, ci tocmai interesul rece material. Iranul are petrol, are o poziţie de pivot, are un crezut program nuclear şi o forţă convenţională de proporţii şi posibilitatea de a instiga comunităţile musulmane din statele vecine. Un cocktail de atribute care fie poate induce un comportament raţional/pragmatic, fie unul radical atât lui, Iranului cât şi partenerilor săi de dialog. În numele status-quo-ului energetic, Rusia, China şi India doresc un Iran responsabil care să le livreze petrolul necesar necesităţilor unei industrii în curs de expansiune. În numele status-quo-lui nuclear , Statele Unite doresc un Iran liber de suspiciunea deţinerii unor viitoare arme de distrugere în masă. În încercarea de a impune un fel de Blocadă Continentală a la Napoleon împotriva Teheranului, Statele Unite a eşuat. Departe de a izola Iranul, Statele Unite prezintă acum în postura celui căreia i se arată cu degetul de către ceilalţi membri marcanţi ai comunităţii internaţionale.[1] Într-un mod ironic, hegemonia SUA îşi vede limitele tocmai pentru că exportul de democraţie clamat ca definitoriu pentru politica sa externă a triumfat. Chiar dacă nu sunt neapărat democratici, membri de anvergură ai societăţii internaţionale sunt dispuşi să preia din povara Atlasului american şi să îi împartă din responsabilităţi, dar nu aşa cum ar putea crede sau dori Washingtonul.

În cele ce urmează ne vom ocupa de o secţiune a întregului fir narativ, şi anume de mizele care animă relaţia Indiei cu Teheranul.

 

India şi Iran: politică vs cultură

 

Complexe şi greu de expediat în câteva rânduri, relaţii multimilenare indo-iraniene/persane au fost marcate de jocul de sumă nulă al culturii şi comerţului vs politicii. O anume afinitate civilizaţională alături de relaţiile comerciale le-adu adus câştiguri, în timp ce religia, sau mai bine zis religia susţinută politic a creat adevărate drame. Prea puternice pentru a nu dori să îşi extinde influenţa,  ambele centre de civilizaţie sunt totuşi prea slabe pentru a se subjuga reciproc. De-a lungul timpului cele mai mare puternice modificări ale fiinţei Indiei au venit din Asia Centrală, fie că vorbim despre invazia ariană, macedoneană, cea a hunilor albi în secolul V, a musulmanilor la începutului mileniului II sau a marilor moguli.  Pentru a-şi asigura liniştea şi securitatea, India a trebuit să se intereseze de Asia Centrală. În timpurile actuale, de la Independenţă încoace, rolul mondial al Indiei a depins de modul cum şi-a cultivat relaţiile cu lumea musulmană, ca tribun autoinvestit al unui sindicalism al decolonizaţilor pe care pretindea că îi reprezintă.

 

Iranul, prea puternic şi el pentru statele mai slabe din zona central-asiatică pentru a nu încerca să le domine este totuşi prea slab pentru a fi altceva decât o putere regională. Pentru a-şi depăşi statutul şi a plusa la o scară mai mare, liderii de la Teheran par hotărâţi să se profesionalizeze într-o frondă continuă pentru a atrage atenţia asupra lor. Un teribilism cronic care ar putea fi explicat (dincolo de ataşamentul de religie) poate printr-o dorinţă de legitimare a elitei de la Teheran. Minoritar în sânul Islamului prin şiismul său, şi rebel în cadrul NPT-ului Iranul îşi apără petrolul tocmai proiectând spectrul existenţei unui program nuclear incipient (iar energia nucleară fiind una din posibilele soluţii ale renunţării la petrol- iată o ironie). Chiar dacă marilor puteri ale regiunii: Rusia, India şi China nu le convine încă un membru al clubului atomic, Iranul este vocea care vorbeşte pentru ei, dezinhibat, în numele unui anti-unipolarism sau chiar antiamericanism.

 

Nu trebuie omis din vedere un alt efect pervers al polemicii: discursul înfierbântat al liderilor de la Teheran trădează tarele structurale serioase ale economiei iraniene. Un regim weimerian sub Versaillez-ul oprobriului public american (dacă e să găsim paralele cu Europa anilor 1920).

 

Fervoarea religioasă a Revoluţiei din 1979 nu a inversat nu numai tiparele mentale ale politicii introduse de Şah, dar s-a repercutat şi asupra economiei. Chiar dacă progresele într-o serie de domenii (cum ar fi planificarea familială, urbanizarea sau educaţia) nu au lipsit, Iranul in faza sa thermidoriană suferă de o infrastructură învechită iar producţia de petrol este sub nivelul din 1979. Unei producţii de 6 milioane barili/zi la mijlocul anilor ’70, căderea Şahului i-a adus un declin la doar 1,5 milioane barili/zi în perioada imediat următoare. Războiul de uzură cu Irakul care a durat aproape un deceniu a ruinat infrastructura în continuare iar repararea acesteia a fost încetinită de sancţiunile americane. Astăzi nivelul producţie este undeva la 4 mil.barili/zi,[2] sub cota mediei OPEC şi exportă 2,34 mil.barili/zi, ducând la pierderi de 5,5 mld$  anual. Conform unor estimări din 2007, întoarcerea la producţia ante1979 ar cere investiţii de 80 mld$. Acestor tare structurale, Mohammed Hadi Nejad-Hosseinian, adjunctul ministrului petrolului le dădea vocea acum câţiva ani când spunea că dacă sondele nu sunt aduse la zi pentru a creşte capacitatea, în 10 ani (circa 2015-2020) Iranul nu va mai putea vinde petrol. Ca şi în alte petrostate, blestemul resurselor se face simţit printr-o dependenţă accentuată faţă de un singur tip de industrie, neglijându-se diversificarea. [3]

[Tabloul descris ne arată caracterul oximoronic al filozofiei khomeniniste: o medie aritmetică între tribalismul anacronic şi progresul tehnologic. Două tendinţe contrare al căror efect pervers s-a tradus în încetinirea dezvoltării!]

 

Ca şi India, timp de decenii, Iranul pare a fi undeva la mijloc, între mai multe feluri de ordini- o postură hibridă care îi generează crize de identitate atât lui cât şi comunităţii internaţionale care nu ştie cum să-l încadreze. (republică- dar nu laică ci teocratică; stat parlamentar şi nu depotism patrimonial; regim pretins revoluţionar dar nu laic şi liberal ci fundamentalist şi represiv). Chiar dacă există câteva diferenţe semnificative, atât Iranul cât şi Israelul sau Statele Unite împărtăşesc combinaţia de militarism şi religiozitate întâlnită la statele europene de secol XIX-XX decât la naţiunile europene actuale,[4] corecte politic, hedoniste, laice (şi vlăguite- ar spune un neoconservator adept al lui Spengler). Însă ce poate că sperie cel mai mult în postura Iranului (şi aici vorbim dintr-un plan filozofic) este tocmai că a găsit resursele de a crea o revoluţie după tip occidental, numai că anti-laică, inversând drumul modernităţii, cel puţin aşa cum îl definim de la 1798 încoace. Sindromul Iran este numele unor forţe care îşi continuă inerţial drumul, strunite fiind iniţial de lupta anti-sovietică. Nu Vietnamul a fost moştenirea pe termen lung a Războiului Rece ci tocmai Iranul, Pakistanul şi Afganistanul- trei state în care combinaţia de autoritarism/instabilitate/terorism/posesie de arme nucleare nu dovedeşte nimic promiţător.

 

Cooperarea cu Iranul- o dublă necesitate pentru India

 

Două sunt cele două imperative ale cooperării Indiei cu Teheranul, dincolo de orice afinitate culturală: a) nevoia de petrol şi b) prevenirea unei serii de implicaţii strategice ce ar deriva din inacţiunea sau stângăcia New Delhi-ului- adică relaţia irano-pakistaneză şi ascensiunea Chinei.

A)     Fiind cel mai mare consumator de energie din Asia Centrală, India se va orienta în mod natural fie spre republicile fost sovietice fie spre Iran (ambele opţiuni sunt urmărite în realitate). Parteneriatul cu Iranul ar asigura Indiei nu numai resurse fosile, dar şi porturile de la Golful Persic ca să nu mai vorbim de oportunităţi de investiţii. Unui comerţ bilateral total de 13,4 mld$ la nivelul anului 2010 i se asociază importul a 22 milioane barili de petrol nerafinat  (valoare: 10 mld$) de către India de la Iran. În sens invers, 40% din petrolul rafinat importat de Iran provine din India. India mai investeşte şi în infrastructura iraniană, o ţintă prioritară fiind portul Chabahr cu linia ferată anexă Chabahar-Faraj-Bam din provincia Balochistan a Iranului. Cum zona baluchă este mai săracă şi predispusă la revolte şi instabilitate creşterea economică, folosită echitabil ar putea contribui la calmarea situaţiei. Nu numai petrolul dar şi gazul natural este vizat: un contract de proporţii a fost semnat în 2005 între firma India Oil Company, deţinută de stat şi firma iraniană Petropars pentru a exploata în comun câmpul gazeifer South Pars- considerat a adăposti cea mai mare rezervă de gaz natural din lume. (gazul de la South Pars a fost descoperit în 1988).

 

 

 

 

 

Ţară

Producţie de petrol

Import

Export

Rezerve dovedite

Iran

4,252 mil.barili/zi

(locul V mondial)

297.100 barili/zi

(locul 36 mondial)

2,523 mil barili/zi

(locul III mondial)

137 mld.barili

(cf surselor iraniene- 10% din rezervele globale)

India

954.000 barili/zi

(locul 24 mondial)

3,06 mil barili/zi

(locul VI )

825.600 barili/zi

(locul 23)

5,682 mld.barili

(ianuarie 2011)

Sursa: CIA Factbook

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/in.html

 

Cel mai ambiţios proiect rămâne fără doar şi poate Conducta IPI (IPI pipeline). Abreviind numele celor trei state: Iran-Pakistan şi India, aceasta a fost concepută de un inginer pakistanez la mijlocul anilor ’50 (Malik Aftab Ahmed Khan) şi apoi în 1989 de către  Rajendra K. Pachauri alături de Ali Shams Ardekani, adjunct al ministrului de externe al Iranului. Supranumită şi ”Conducta Păcii” aceasta ar avea rolul de a lega Asia Centrală şi de a livra Indiei 90 de milioane metri cubi/zi.

 

În 1993 cele două state au semnat şi un Memorandum de Înţelegere (MoU) pentru demararea proiectului.[5] (Alte surse dau 1994).[6] În 1995 şi Pakistanul va semna cu Iranul un alt MoU care îbunătăţeşte proiectul. Conform schemei conducta IPI ar porni de la Câmpul Pars spre regiunea Khuzdar din Pakistan unde s-ar bifurca spre Karachi şi Multan. De aici o altă extensie ar ajunge în India.[7]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: Zachary Fillingham, India, China & the IPI pipeline, Geopolitical Monitor, November 5, 2009, http://www.geopoliticalmonitor.com/india-china-the-ipi-pipeline-1/

 

Iniţiativa nu a fost bine văzută la Washington, atât din pricina implicării Iranului cât şi a semnalului că puterea sa în zona asupra aliaţilor scade. În timp ce senatorul democrat Tom Lantos pregătea o nouă lege de sancţiune a firmelor non-americane a căror cifre de afaceri anuale cu Iranul, depăşeşte 20 de milioane $, SUA încerca să atragă India dar mai ales Pakistanul într-un proiect alternativ numit TPA: Turkmenistan-Afghanistan-Pakistan care ar fi urmat să aducă petrol dinspre Daulatabad în Turkmenistan spre Herat în Afganistan şi spre Multanul pakistanez. De acolo o prelungire putea fi adusă până la graniţa indiană. Pakistanului i-a fi fost chiar mai avantajos un asemenea traseu, consideră Gal Luft, de la Institutul de Analiză a Securităţii Globale.[8] India însă ar fi ieşit în pierdere, iar pentru ea chestiunea energetică se pune mult mai acut decât pentru alţii.[9] În 2009, simţind că are de ales între Teheran şi acordul nuclear cu SUA, New Delhi se retrage din proiectul IPI pentru a reveni în 2010.

 

Pragmatismul indo-pakistanez nu se conjugă unui joc de sumă nulă şi ambele state încep să exploreze şi filiera turkmenă favorizată de americani. Conform unei ştiri din 25 ianuarie 2012, Islamabadul şi Delhi, prin miniştrii lor de energie au convenit  semnarea unui acord cu Turkmenistanul pentru a exploata câmpurile gazeifere ale acestuia. Pentru India evenimentul ar avea o relevanţă şi pentru relaţia sau cu Afganistanul , întrucât o conductă va brăzda şi teritoriul acestuia.[10]

 

                   B) Coexistenţa dintre o republică laică şi una teocratică este un adevărat test al diplomaţiei. Dacă pentru India laicitatea a mers încă de la independenţă mână în mână cu o filozofie naţională supraetnică, pentru Revoluţia khomeinistă, caracterul teocratic al statului juca un rol la fel de manifest. Existenţei unui stat islamic în Pakistan, i se adăuga încă un pol cu potenţial destabilizator pentru musulmanii indieni. Iar afirmaţiile tendenţioase ale iranienilor despre situaţia din Kashmir –acolo unde India nu acceptă vreo imixtiune- a complicat şi mai mult situaţia.[11] Cu toate acestea cele două state au găsit un numitor comun în Afganistanul controlat de Islamabad. Duplicitatea pakistaneză în susţinerea diferitelor facţiuni paramilitare culminând cu ajutorul oferit talibanilor a adus împreună efortul diplomatic indo-iranian.

[Pakistanul şi Iranul au avut în timpul Războiului Rece o alianţă semnificativ mai bună decât cea dintre Teheran şi Delhi. Nu numai că Iranul a fost primul stat care a recunoscut Pakistanul în 1947 dar de-a lungul războaielor acestuia cu vecinul indian, în 1965 şi 1971, a oferit important sprijin logistic şi militar. Războiul sovieto-afgan a cimentat coordonarea efortului dintre cele două naţiuni. Odată cu venirea talibanilor la putere, Teheranul şi Islamabadul s-au poziţionat opus. Primul susţinând, alături de India Alianţa Nordului, în timp ce ISI-ul pakistanez a fost un nepreţuit avocat al talibanilor.]

 

Dincolo de rivalităţi sectare sau ambiţii de hegemonie regională, relaţia irano-pakistaneză este înăsprită de graniţa poroasă a celor două state. Cei 1300 km pe care îi au în comun ambele state permit radierea influenţei Al-Quaeda în regiunea Baluchistanilor, inflamând mişcări separatiste faţă de Teheran.[12]

 

Primăvara arabă aduce pe agenda bilaterală trimiterea unor trupe de securitate pakistaneze în Bahrain pentru a suprima revoltele stradale. Episodul a iritat Teheranul care a anunţat, prin ministrul apărării, generalul Ahmad Vahidi dorinţa de a construi un zid de 400 km lungime pentru a sigila parţial graniţa comună invocând motive de securitate. Pakistanul s-a simţit obligat să îndulcească pilula printr-o serie de vizite la Teheran. Una la sfârşitul lui aprilie 2011, efectuată de ministrul de externe pakistanez, Rahman Malik[13] iar alte două în vara de către însuşi preşedintele Ali Asif Zardari.[14]

 

India completează trioul amor-adio prin opoziţia faţă de programul nuclear iranian, fapt dovedit de cel puţin doua ori când New Delhi s-a alăturat SUA sau AIEA sancţionând Teheranul. În felul acesta ea speră să se dovedească un membru responsabil al comunităţii internaţionale, curtând susceptibilităţile occidentale. Dar totodată, rămăşiţele moralpolitikului său neutral sunt instrumentalizate pentru a preveni un rival nuclear în regiune. Un Pakistan este suficient! Chiar dacă Partidul Comunist Indian acuză pe Manmohan Singh de slugărnicie faţă de americani prin condamnarea Teheranului (ironie!) stabilimentul politic indian nu vede cu nostalgia în statul şiit recapitularea propriilor sale începuturi de după 1947.[15]

 

Stagflaţia diplomatică şi ieşirea din impas

 

Zilele acestea Strâmtoarea Hurmuz a devenit punctul central al unui nou tip de criză a rachetelor ce anunţă geopolitica secolului XXI. Împrumutând un termen din economie am putea caracteriza impasul internaţional drept stagflaţie diplomatică. Inventat în anii ’60, termenul descrie o stare economică în care lipsa de creştere se combină cu şomajul şi inflaţia masive, contrazicând catehismul keynesian care găsea inflaţia şi şomajul invers proporţionale.

-   În cazul actual sancţiunile americane ar juca rolul de monedă devalorizată;

-   şomajul ar avea ca echivalent gripajul structural al dialogului dintre marile puteri. Acestea nu sunt angajate toate într-un efort conjugat ci se comportă mai degrabă individual sau în alianţe regionale. (Mergând mai departe cu metaforele economice: dacă sistemul internaţional ar fi un singur stat iar America guvernul său, atunci impasul politic s-ar asemui şomajului structural);

-   în timp ce revenirea la calm ar fi echivalentul creşterii economice.

 

Pe termen mediu, o soluţie pentru Statele Unite ar fi angajarea Indiei în agenda de stabilizare a zonei. Calificarea acesteia rezidă tocmai în acele calităţi care au atras antipatia Statelor Unite în timpul Războiului Rece. Portofoliul diplomatic posedat de New Delhi îi conferă abilitatea de a fi echidistantă între toate direcţiile: Nord-Sud<->Est-Vest. Ipostaza Indiei de a juca mai multe rolul simultan- inerentă naturii sale şi filozofiei nehruviene nu mai este handicapul din vremea bipolară.

 

O Indie implicată în Asia Centrala şi branşată la conductele energetice iraniene ar putea constitui un factor de contrabalansare a Chinei, îndiguire a Pakistanului, reconstrucţie a Afganistanului şi ponderare a Pakistanului. Faptul că doreşte să fie un aliat Washingtonului şi nu yesman-ul său este cea mai bună chezăşie că India nu va ceda în faţa nimănui, rămânând fidelă sieşi.

 

India-Iran amor odio

http://www.thesundaily.my/news/95736

http://www.thaindian.com/newsportal/business/india-not-buying-iran-oil-under-us-pressure-cpi-m_100552848.html

http://isis-online.org/

http://articles.timesofindia.indiatimes.com/2011-11-18/india/30414678_1_nuclear-iran-nuclear-programme-iaea-decision

http://csis.org/files/media/csis/pubs/sam92.pdf

http://news.xinhuanet.com/english2010/world/2011-11/23/c_131265499.htm

Pakistan-Iran-Bahrein 26 aprilie 2011

http://www.foreignpolicyjournal.com/2011/04/26/iran-pakistan-relations-in-light-of-popular-uprising-in-bahrain/

7 ian 2012-01-23

http://whatho.in/2012/indian-union-cabinet-sent-to-halt-irans-nuclear-program/

CSIS- Harsh Pant

http://www.twq.com/11winter/docs/11winter_pant.pdf

Rajiv Srinivasan-India broker- 19 ian 2012-01-23

http://www.firstpost.com/world/why-india-could-play-honest-broker-between-iran-and-us-186563.html

 

IDSA

http://www.idsa.in/strategicanalysis/IransNuclearCaseandIndia_rkmishra_0106

http://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/09700161.2011.591253

India-Iran 1979-2009

http://www.isrjournals.ir/images/pdf/7-tishehyar-6.pdf

EU-India-Iran

http://www.eubusiness.com/news-eu/india-diplomacy-oil.eqi

India si securitatea interna: 13 Dec 2011

http://www.idsa.in/issuebrief/IndiasInternalSecurity_pdas_131211

 

 

India EU-Iran

http://www.boloji.com/index.cfm?md=Content&sd=Articles&ArticleID=11113

http://www.thehindu.com/news/national/article44400.ece

http://www.neurope.eu/article/hunger-will-grow-if-eu-inks-trade-deal-india

http://www.euractiv.com/global-europe/mep-eu-india-fta-lead-race-bottom-interview-504620

http://in.reuters.com/article/2011/04/05/idINIndia-56123920110405

http://www.indianexpress.com/news/consider-oil-embargo-on-iran-germany-to-india/899596/

der spiegel

http://www.spiegel.de/international/germany/0,1518,754571,00.html

http://news.in.msn.com/exclusives/it/article.aspx?cp-documentid=5782979

http://www.news.az/articles/iran/53270

http://www.gasandoil.com/oilaround/energy/5cb878d7a420414911ef8c418fb909ec

Iran-autarhie economică

http://en.trend.az/regions/iran/1976132.html

Iran program nuclear-CFR

http://www.cfr.org/iran/irans-nuclear-program/p16811

Franţa-Germania-NATO-WMD

http://armscontrolnow.org/2011/10/03/france-and-germany-agree-on-truce-over-nuclear-arms-control-committee-as-nato-works-on-deterrence-and-defense-posture-review/



§ lui MV

[1] Într-un excelent articol din Asia Times, ediţia online, autorul Pepe Escobar arată cât de puţin izolat este Iranul şi cât deinterdependente sunt interesele economice la nivel internaţional.

Pepe Escobar , The myth of an "isolated' Iran, Jan 19, 2012, http://www.atimes.com/atimes/middle_east/na19ak03.html

Pepe Escobar, Europe at war with Iran,  Jan 25, 2012, http://www.atimes.com/atimes/Middle_East/NA25Ak02.html

 

[2] Alte cifre dau 3,5 mil. barili/zi. Vezi Fareed Mohamedi, The Oil and Gas Industry, Iran Primer, An?, http://iranprimer.usip.org/resource/oil-and-gas-industry

[3] Gal Luft, Iran's Oil Industry: A House of Cards?, Institute for the Analysis of Global Security, July 5, 2007, http://www.iags.org/n050707.htm

Pentru alte opinii pe aceeaşi temă vezi şi Terry Lynn Karl,Perils of the Petro State: Reflections on the paradox of plenty, Journal of International Affairs, Vol.53, No.1, Fall 1999 http://www-leland.stanford.edu/group/polisci/faculty/documents/KarlParadox.pdf

 

[4] Tema militarismului şi modul cum influenţează viaţa politică civilă poate fi un subiect de studiu în sine. Cel puţin pentru Statele Unite există o întreagă literatură care analizează relaţia dintre societatea civilă, eşicherul politic şi complexul militaro-industria. Elliot Hen-Tov şi Nathan Gonzalez vorbesc despre societatea iraniană ca fiind una pretoriană, datorită influenţei crescânde pe care o are Garda Revoluţionară. Autorii conchid însă că nu se pune problema unei preluări a puterii de către militari în stilul latino-american. Aceştia se vor mulţumi cu o faţă civilă prin alianţa cu clericii.

Elliot Hen-Tov, Nathan Gonzalez, The Militarization of Post-Khomeini Iran:Praetorianism 2.0, Center for Strategic and International Studies The Washington Quarterly , Winter 2011, 34:1 pp. 45_59, http://twq.com/11winter/docs/11winter_Hen-Tov_Gonzalez.pdf

Pentru alte puncte de vedere, mai ales centrate în jurul scrierilor Thedei Skocpol vezi şi Theda Skocpol, Rentier State and Shi’a’s Islam in the Iranian Revolution, Theory and Society, Vol.11, No.3, 1982, pp.265-283, http://www.strongwindpress.com/pdfs/TuiJian/SkocpolRentierStateIran.pdf

Mark Roberts, Khomeini's Incorporation of the Iranian Military, McNair Paper 48, National Defence University, January 1996

 

 

[5] Mandana Tishehyar, The Dynamism of Iran-India Relations: 1979-2009, Iranian Review of Foreign Affairs, Vol. 2, No. 2, Summer 2011, pp. 127-156, http://www.isrjournals.ir/images/pdf/7-tishehyar-6.pdf

[6] IPI Implementation Nearing 'Final Stage' - Pakistani Official, Xinhua News Agency, May 08, 2008, http://www.downstreamtoday.com/news/article.aspx?a_id=10718&AspxAutoDetectCookieSupport=1

[7] Mandana Tishehyar, op.cit., p.139

[8] Iran-Pakistan-India Pipeline: A view from Washington,  Institute for the Analysis of Global Security, June 15, 2007, http://www.iags.org/n0507071.htm

US asks Pak to pull out of Iran gas pipeline project to qualify for extensive assistance, Thaindian News, Jan 14 2010, http://www.thaindian.com/newsportal/south-asia/us-asks-pak-to-pull-out-of-iran-gas-pipeline-project-to-qualify-for-extensive-assistance_100303715.html

9] Într-un alt articol, din vara lui 2009, acelaşi Gal Luft vorbea despre necesitatea ca administraţia Obama să ajute India să scape de penuria energetică prin mutarea atenţiei spre energiile alternative sau cea nucleară. Altfel, avertiza Luft, Iranul va fi pentru India ceea ce reprezintă Rusia pentru Europa: un şantajist. Gal Luft, Iran-Pakistan pipeline: Iran’s new lifeline, Middle East Strategy at Harvard.

National Security Studies Program : Weatherhead Center, May 29th, 2009, http://blogs.law.harvard.edu/mesh/2009/05/iran-pakistan-pipeline-irans-new-lifeline/

[10] India, Pakistan say strategy soon for gas import from Turkmenistan, Thaindian News, Jan 25 2012, http://www.thaindian.com/newsportal/business/india-pakistan-say-strategy-soon-for-gas-import-from-turkmenistan_100593042.html

[11] Sandip Dikhshit, India summons Iranian envoy to protest Khamenei's observations on Kashmir, The Hindu, NEW DELHI, November 19, 2010, http://www.thehindu.com/news/national/article896744.ece

Sudha Ramachandran, India-Iran relations at nadir,Asia Times,  Dec 4, 2010, http://www.atimes.com/atimes/South_Asia/LL04Df01.html
Pranay Sharma, India, Iran loosen old ties, enter a retaliatory world of suspicion, Outlook India, Dec 6 2010, http://www.outlookindia.com/article.aspx?268210
 
[12]Harsh V. Pant, Pakistan and Iran's Dysfunctional Relationship, Middle East Quarterly,Vol. XVI, No.2, Spring 2009, pp. 43-50, http://www.meforum.org/2119/pakistan-and-irans-dysfunctional-relationship
 
[13] Abolghasem Bayyenat, Iran-Pakistan Relations in Light of Popular Uprising in Bahrain, Foreign Policy Journal, April 26, 2011, http://www.foreignpolicyjournal.com/2011/04/26/iran-pakistan-relations-in-light-of-popular-uprising-in-bahrain/
 
[14] Abolghasem Bayyenat, Closer Iran-Pakistan Partnership and Its Implications for the United States, Foreign Policy Journal,

 July 22, 2011, http://www.foreignpolicyjournal.com/2011/07/22/closer-iran-pakistan-partnership-and-its-implications-for-the-united-states/

[15] P. R. Kumaraswamy, Delhi: Between Tehran and Washington,  Middle