This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Votul la ONU privind Palestina și legătura transatlantică
 

Votul la ONU privind Palestina și legătura transatlantică

Dr. Mihail E. IONESCU

 

Indiscutabil, ceea ce se intampla acum in Orientul Mijlociu nu este defel fara legatura cu votul din saptamana care urmeaza din Adunarea Generala a ONU referitor la ridicarea statutului de observator al Autoritatii Palestiniene la cel de non-membru al organizatiei mondiale. Presiunile exercitate asupra Israelului, precum si, prin consecinta, asupra opiniei publice internationale in ultimele doua saptamani nu pot fi explicate fara a lua in calcul si importanta si semnificatia acestui vot pentru intreaga situatie politica a acestei volatile zone a planetei. Atitudinea Turciei, care a expulzat ambasadorul Israelului la Ankara si a sistat legaturile militare in principal bilaterale sub motivul ca Ierusalimul nu si-a cerut scuze pentru incidentul privind flotila de ajutorare a Gazei aflata sub blocada israeliana (mai 2010), nu poate fi inteleasa in afara acestui context. Deopotriva, ceea ce a urmat apoi, anume asedierea de catre multime a ambasadei Israelului la Cairo si evacuarea fortata a personalului acesteia dupa staruintele SUA pe langa autoritatile militare egiptene, precum si, mai recent (joia trecuta), evacuarea personalului ambasadei israeliene din Amman, la solicitarea autoritatilor iordaniene, care au avertizat ca exista primejdia iminenta a unui atac asupra acesteia, trebuie sa fie privite, atunci cand li se identifica complexul motivational, in contextul acestui vot la ONU.

Este evident ca s-a creat prin aceste evolutii o situatie cu totul neobisnuita in Orientul Mijlociu, iar desfasurarea, inclusiv in aceasta toamna, a “primaverii arabe” adauga acesteia note de alerta ridicata (sunt preconizate alegeri in statele unde regimurile autoritare au fost inlocuite). Practic, nu se stie ce cale va alege liderul palestinian Mahmoud Abbas saptamana viitoare la reuniunea anuala a Adunarii Generale a ONU. El are a opta pentru a solicita in Adunarea Generala ONU un vot pentru asa-numita “optiune Vatican“, in care Palestinei i s-ar recunoaste calitatea de stat membru non-permanent al ONU, ceea ce i-ar permite sa faca parte din numeroase structuri ale organizatiei; pe de alta parte, are alternativa de a solicita in Consiliul de Securitate al ONU cererea ca Palestina sa primeasca statutul de membru permanent, ceea ce ar intalni cu siguranta veto-ul SUA. Mai trebuie subliniat si ca “optiunea Vatican” implica si actiunea Curtii Penale Internationale pe teritoriul Palestinei, la care Israelul se opune cu hotarare si face ca si alti membri ai organizatiei sa cumpaneasca modul in care vor vota.

Un vot negativ la solicitarea Palestinei de a fi recunoscut ca stat membru nepermanent de organizatia mondiala ori veto-ul unui actor major, ca SUA, care au anuntat deja acest lucru, in Consiliul de Securitate, ar avea negresit un impact major asupra “strazii arabe”, cu consecinte greu calculabile geopolitic. Atat de imprevizibila este situatia incat, in inflacararea confruntarii dintre taberele pro si contra, sunt neglijate amanunte cardinale ale evenimentului care urmeaza sa aiba loc. Astfel, pana acum, 94 de state au anuntat ca vor recunoaste statul palestinian, iar calculele arata ca 130 de membri ai ONU vor vota pentru o astfel de recunoastere in Adunarea Generala. Totusi, doar o rezolutie a Consiliului de Securitate ar trebui sa valideze hotararea Adunarii Generala, altminteri acest vot nu ar avea nicio implicatie practica, cum ar fi, de pilda, impunerea de sanctiuni impotriva Israelului.

Pe de alta parte, Uniunea Europeana, SUA si Cvartetul Orientului Mijlociu au intetit eforturile pentru a identifica o iesire diplomatica din acest complicat puzzle, care ameninta cu deteriorarea grava a situatiei din Orientul Mijlociu. Miercurea trecuta, Tony Blair, trimis special al Cvartetului Orientului Mijlociu, a lucrat intens, prin discutii cu reprezentantii UE si SUA (la nivelul lui Catherine Ashton si Hillary Clinton), pentru a finaliza un text pe care sa-l propuna celor doua parti - israeliana si araba - ca baza a reluarii negocierilor. Presedintele palestinian Mahmoud Abbas a anuntat ca va ridica problema in CS al ONU, ceea ce, cum am mentionat, ridica numeroase probleme, intre care impactul unui veto, deja anuntat al SUA. In consecinta, Abbas se afla sub presiunea a numeroase state europene si arabe de a-si cantona solicitarea sa doar la nivelul Adunarii Generale pentru a se evita complicatii mult mai largi la nivelul sistemului international. (vezi United States in last-ditch effort to set up Israeli-Palestinian peace talks” in http://www.guardian.co.uk/world/2011/sep/14/united-states-israeli-palestinian-peace)

Intre timp, pe arena internationala, sunt definite tot mai clar pozitiile, taberele pro si contra se fortifica prin noi aderenti, directiile de argumentare se diversifica, atitudinile se nuanteaza sau radicalizeaza.

Vineri, 16 septembrie 2011, “The New York Times” a publicat articolul Zece motive pentru un ‘da’ european (http://www.nytimes.com/2011/09/17/opinion/17iht-edahtisaari17.html), in care doi cunoscuti diplomati europeni, Marrti Ahtisari, fost Presedinte al Finlandei, si Javier Solana, fost secretar general al NATO, Inalt Reprezentat pentru Politica Externa si de Securitate Comuna a UE pana in 2009, pledeaza pentru recunoasterea statului palestinian in granitele din 1967. Principalul motiv –numarul 1- este ca un vot pozitiv ar mentine solid viitorul solutiei conflictului israelo-palestinian in formula “doua state “. Ceea ce nici Israelul nu respinge, dar cere - ceea ce a facut recent, fiind categoric impotriva votului la ONU in ambele variante - ca respectiva solutie sa fie, mai intai, rezultatul negocierilor dintre cele doua parti. Cei doi inalti diplomati, cu o experienta care nu poate fi pusă la îndoială de nimeni, afirma totodata ca un vot pozitiv european ar avea impact pozitiv asupra “primaverii arabe”, intarind cursul democratic; ar justifica si efortul financiar al UE, care aloca anual 1 miliard statului palestinian; ar demonstra ca UE este solidara in marile chestiuni contemporane actionand ca un actor global; ar sprijini SUA, ingradite in actiune de probleme interne, sa actioneze eficient in relatia cu Israelul; iar acesta din urma ar fi deopotriva sprijinit de recunoasterea statului palestinian pentru ca astfel i s-ar intari legitimitatea; ca s-ar evita – ori ar fi improbabila - o reactie palestiniana (araba) violenta. Se afirma ca: “Moves toward recognition of Palestinian statehood within 1967 borders would reinforce the legitimacy of Israel’s own existence.“

Sub titlul “The Palestinians' Illegitimate UN Gambit

 (http://www.realclearworld.com/articles/2011/09/16/rick_perry_palestinians_illegitimate_un_gambit_99679.html), guvernatorul statului Texas din SUA, Rick Perry, face cunoscute motivele celeilalte tabere care pledeaza pentru “nu” la votul de la ONU (cum se poate observa, fac referire la tabere desenate exterior actorilor implicati direct). El arata ca Israelul are de facut azi fata unei crescande ostilitati in regiunea Orientului Mijlociu, ca intentia conducerii palestiniene de a dobandi o recunoastere unilaterala (“one - sided endorsement”) “ameninta Israelul si insulta SUA “. Argumentul principal este ca ONU si SUA au sprijinit ideea ca Israelul si vecinii sai sa ajunga la pace prin negocieri directe, dar ca acum se prefera “gesturi teatrale” la New York in locul “travaliului dificil al negocierilor”. In contextul argumentatiei se arata ca actuala situatie a fost facilitata de erorile administratiei Obama in abordarea problematicii: “Cand Obama a cerut inghetarea implantarilor /de colonii israeliene-n.n./ acest lucru a dus la inghetarea negocierilor palestiniene”. In mod limpede, actuala situatie politica interna din SUA, intrarea in campania prezidentiala a establishment-ului politic american isi pun amprenta pe pozitia acestei tari in problematica conflictului israelo-palestinian .

Lasand multe amanunte ale acestui dosar complex deoparte, trebuie spuse doua lucruri.

Cel dintai refera la faptul ca este in afara jocului diplomatic international acceptabil sa fie exercitate multiple presiuni asupra uneia dintre parti – Israelul - precum expulzarea ambasadorilor intr-un fel sau altul din state musulmane (arabe sau nu), iar indirect sa fie santajata comunitatea internationala in ansamblu privind viitorul incert imediat (razboi?) al regiunii. Pentru a nu mai specula ca asemenea santaj este exercitat deopotriva asupra tabloului politic intern din SUA. Asemenea evolutii au un mare potential de a scapa de sub control.

Al doilea este in legatura cu solidaritatea transatlantica si viitorul ei. Chiar admitand ca, asa cum pledeaza Ahtisari-Solana, s-ar ajunge la un “da” european, acesta ar putea sa fie anihilat de un veto SUA in Consiliul de Securitate sau chiar de abtinerea uneia sau alteia dintre puterile europene care beneficiaza de acest drept (Franta, care trebuie sa tina cont de pozitia Germaniei, care sprijina puternic Israelul, sau Anglia, atasata stransei aliante cu SUA). Asadar, un asemenea “da“ european ar fi mai degraba o piedica in dinamica consolidarii relatiei transatlantice, cu efecte impredictibile intr-un moment cand aceasta este solicitata din plin de criza financiar-economica internationala.

 

  

Bucuresti, 17 septembrie 2011, 15:33