Variabila transnistreană a dialogului ruso-german de la Hanovra
Angela GRĂMADĂ
În perioada 18 – 19 iulie 2011 oraşul german Hanovra a găzduit cea de-a treisprezecea rundă de consultări bilaterale ruso-germane. În cadrul acesteia au fost supuse dezbaterilor un număr important de subiecte de pe agenda politică, economică şi de securitate ale celor două state. Energia, drepturile omului, parteneriat pentru modernizare, soluţionarea conflictului transnistrean – iată câteva dintre temele care au fost abordate de delegaţiile oficiale ale Federaţiei Ruse şi Germania. (Nezavisimaya Gazeta, Mid.ru, Europa Liberă)
Începând cu luna iunie a anului 2010, când a fost semnat Memorandumul de la Meseberg de către cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus în exerciţiu Dmitrii Medvedev, conflictul transnistrean a urcat în topul agendelor politice a numeroşi actori statali şi non-statali implicaţi în procesul de negociere. Deşi părţile incluse în aceste dezbateri îşi arată tot mai mult disponibilitatea pentru găsirea unui compromis şi a unei soluţii optime pentru rezolvarea diferendului, discuţiile devin din ce în ce mai dificile, iar presiunea politică este din ce în ce mai mare. Apropierea temporală a unor evenimente politice la Moscova (alegeri în Duma de Stat pe 04 decembrie 2011 şi alegeri prezidenţiale pe 04 martie 2012), alegeri legislative anticipate în Republica Moldova (cel mai probabil în toamna acestui an, fără o dată fixată încă oficial), alegeri prezidenţiale în nerecunoscuta republică nistreană în toamna anului 2011, - toate cer adoptarea urgentă a unor poziţii mai mult sau mai puţin argumentate cu privire la modalitatea de soluţionare care pare să se contureze.
De ce negocierile din luna iunie au eşuat?
Pe 21 iunie curent la Moscova a avut loc o nouă rundă informală de consultări pentru problema Transnistriei. Miza acesteia era reluarea formatului de negocieri „5+2”, adică a „Şedinţei permanente pentru probleme politice în cadrul procesului de negociere a soluţionării problemei transnistrene.” Divergenţele de opinii dintre Chişinău şi Tiraspol, alimentate şi de incidentul din 10 iunie de la Ambasada Federaţiei Ruse în Republica Moldova, atunci când, în cadrul unei recepţii oficiale, Vladimir Yastrebciak, aşa numitul ministru al afacerilor externe al autoproclamatei republici, a fost prezentat de către ambasadorul Valerii Kuzmin drept „seful diplomatiei transnistrene”. Ulterior, delegaţii separatişti transnistreni şi-au manifestat confuzia faţă de poziţia autorităţilor moldovene, încercând să speculeze că discuţiile din cadrul negocierilor informale care se apropiau s-ar putea solda cu un eşec. Cel puţin declaraţiile oficiale ale lui Vladimir Yastrebciak, confirmă faptul că Tiraspolul avea obiecţii faţă de conţinutul viitoarelor întruniri şi încerca să găsească o formulă potrivită pentru a se eschiva de la acestea. Comunicatul de presă care a apărut pe 22 iunie 2011 pe pagina oficială a Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse spunea următoarele: “Întrunirea de la Moscova a fost întreruptă după principiul „opririi ceasului”, pentru ca participanţii la lucrările acesteia să aibă posibilitatea să se consulte în capitale, după care va fi prelungită la Moscova în termeni prestabiliţi.”
Ce a urmat? A urmat amânarea discuţiilor pentru o perioadă nelimitată şi refuzul de a relua negocierile într-un format oficial. În plus, Tiraspolul a refuzat în cadrul acestor întruniri să semneze orice document elaborat de Moscova. Sabotarea reluării procesului de negocieri are şi o explicaţie mai mult sau mai puţin plauzibilă: lipsa unui guvern funcţional la Chişinău. În lipsa acestuia partea transnistreană nu are cu cine să negocieze. Aşadar, criza prelungită de la Chişinău a servit în calitate de motiv pentru a amâna pe termen nelimitat reluarea formatului oficial de negociere “5+2”. În consecinţă, un guvern nerecunoscut refuză să dialogheze cu un preşedinte interimar.
De ce Moscova s-a abţinut de la comentarii după acest eşec?
Prima variantă ar fi aceea că oficialii ruşi sunt de acord cu poziţia exprimată de transnistreni: atât timp cât la Chişinău criza politică se prelungeşte este imposibil ca şi negocierile să primească un plus de legitimitate şi este mult mai util ca acest lucru să fie verbalizat de alţii, astfel este exclusă acuzaţia de imixtiune în afacerile interne. Este o formă de intimidare subtilă şi indirectă, prin ricoşeu, a guvernării democrate de la Chişinău. Se pune accent pe acel aspect al conflictului, în care mai mulţi participanţi la procesul de negociere îşi argumentează poziţia cu privire la menţinerea aceluiaşi status quo, tocmai din cauza incapacităţii autorităţilor Republicii Moldova de a gestiona situaţia internă, iar acest lucru nu înseamnă altceva decât extinderea acestei incapacităţi şi dincolo de Nistru. Dacă Moldova nu poate să-şi gestioneze criza, atunci partea rusă pare să se ofere în calitate de voluntar pentru acest rol. Asistăm, de fapt, la o încercare de a pune sub semnul întrebării legitimitatea demersului forţelor democrate de la Chişinău pentru soluţionarea conflictului transnistrean şi la o argumentare a menţinerii regiunii sub zona de influenţă a Rusiei. Iar Transnistria nu este altceva decât un instrument de continuare a “protectoratului” asupra unuia din statele ex-sovietice.
Cea de-a doua variantă ţine de negocierile bilaterale dintre Federaţia Rusă şi partenerii săi strategici, printre care se numără Germania. Dezbaterile anterioare acestei întruniri neoficiale pentru reluarea negocierilor au indus opiniei publice internaţionale ideea că există déjà un proiect de federalizare a Republicii Moldova, elaborat de oficialităţile de la Moscova şi avizat de cele de la Berlin, sub pretextul existenţei unui cadru oficial de negocieri oferit de acelaşi Memorandum de la Meseberg, semnat în iunie 2010. Moscova nu neagă, iar ministrul de externe rus, Serghei Lavrov chiar vorbeşte despre un statut special care ar trebui să-i fie acordat Transnistriei în cadrul Republicii Moldova, ceea ce pare să confirme ipotezele privind intenţiile de federalizare în laboratoare diplomatice, dar altele decât cele de la Chişinău. Moscova vrea să pară neutră şi corectă, încearcă să se “occidentalizeze”. Ea vorbeşte despre rolul cheie pe care îl deţin Chişinăul şi Tiraspolul în evoluţia problemei, dar în acelaşi timp susţine unii lideri locali separatişti.
Revenind, însă, la prima ipoteză ce argumentează nereuşita dialogului din iunie curent, este dificil de crezut că acelaşi Kremlin are prea puţine pârghii de influenţare asupra unor oficiali de la Tiraspol. Dacă Moscova şi-ar fi dorit cu adevărat ca dialogul să reînceapă, atunci nu i-ar fi recompensat imediat post-eveniment pe liderii separatişti transnistreni cu resurse financiare, pentru că exact acest lucru s-a întâmplat. Sub pretextul acordării unui ajutor tehnic pentru întreprinderile mici şi mijlocii, Moscova a oferit aproximativ 300 mln. ruble ruseşti, ceea ce constituie aproximativ 7,5 mln. euro. Acest sprijin financiar va ajunge la Sovietul Suprem al nerecunoscutei republici nistrene, a declarat pe 21 iulie 2011 pentru Nezavisimaya Gazeta Dmitrii Soin, preşedintele comisiei pentru afaceri externe al legislativului aceleiaşi nerecunoscute republici nistrene. Prin deducţie putem ajunge la concluzia că banii vor fi gestionaţi nu de Igor Smirnov, ci de Anatolii Kaminsky – preşedintele Sovietului Suprem, care este susţinut deschis de partidul “Rusia Unită”, aflat la guvernare la Moscova. Poate fi considerat acest lucru drept o intenţie a Kremlinului de a oferi credibilitate unui alt lider separatist decât Igor Smirnov? Ipoteza nu poate fi exclusă din ecuaţie. Însă, nu trebuie să excludem nici altă ipoteză şi anume că opinia publică asistă la un teatru în care aceeaşi Moscovă încearcă să pară că promovează valori democratice în regiune: schimbarea guvernanţilor ar fi primul pas. Înlocuirea acestora, însă, nu ar conduce automat şi la soluţionarea conflictului. În plus, liderul separatist de la Tiraspol nu va ceda atât de uşor în faţa presiunilor ruseşti. Aflarea la guvernare este echivalentul unor garanţii de securitate pentru Igor Smirnov şi pentru familia sa. Activismul unor lideri politici de la Moscova, membri ai partidului Rusia Unită pot să aibă efect invers: de mobilizare a lui Smirnov şi a susţinătorilor acestuia.
Hanovra – o oportunitate pentru reluarea dialogurilor oficiale?
Conflictul transnistrean a fost unul dintre subiectele incluse pe agenda dialogului bilateral ruso-german de la Hanovra, care a avut loc în perioada 18 – 19 iulie 2011. În principiu, includerea acestui subiect pe ordinea de zi a discuţiilor este singurul lucru sigur şi accesibil ca şi informaţie opiniei publice. Subiectul, însă, a născut multe speculaţii în presă, iar lideri politici de la Moscova şi Chişinău nu au ezitat să extragă anumite concluzii. Nici chiar rezoluţia OSCE, adoptată pe 10 iulie 2011, despre situaţia din Republica Moldova, prin care se cerea din nou retragerea trupelor ruseşti din regiunea transnistreană nu a avut un impact deosebit asupra conţinutului discuţiilor de la Hanovra.
Autorităţile de la Chişinău au mizat foarte mult pe influenţarea procesului de negociere în direcţia reluării acestuia într-o perioadă de timp cât mai scurtă. Transnistria a fost subiect de discuţie în cadrul “Petersburger Dialog” din acest an de la Hanovra, dar rezultatele dezbaterilor nu prea par să influenţeze nicidecum procesul de negociere. Culisele negocierilor nu par să spună altceva decât faptul că se încearcă o tergiversare a reluării dialogului într-un format oficial. Este posibil ca această situaţie să aibă o conexiune indirectă şi cu alegerile care se apropie în Federaţia Rusă, mai ales cele prezidenţiale. Subiectul transnistrean, o eventuală deschidere spre soluţionarea acestuia în ajunul campaniei electorale, ar putea aduce un avantaj semnificativ candidatului care va fi implicat în acea perioadă în negocieri.
Sprijinul german în problema transnistreană părea să fie esenţial după eşecul negocierilor neoficiale din luna iunie curent. Cel mai probabil s-a doritinfluenţarea Rusiei ca aceasta să preseze liderii separatişi de la Tiraspol să revină la masa negocierilor. Din păcate, mersul negocierilor nu a făcut altceva decât să-i oblige pe oficialii de la Chişinău să dea explicaţii pentru procese şi fenomene care nu s-au întâmplat, fără a numi vreun rezultat concret al discuţiilor de la Hanovra.
Ministrul moldovean de externe, Iurie Leancă, declara într-un interviu acordat pe 18 iulie 2011 postului de radio Europa Liberă de la Chişinău, că negocierile pentru problema transnistreană nu ocolesc Republica Moldova şi nici unul dintre actorii implicaţi în procesul de soluţionare a acesteia nu vor putea lua decizii în locul autorităţilor de la Chişinău. Aşadar, ceea ce ne poate sugera oficialul moldovean în acest moment este faptul că o eventuală federalizare a Republicii Moldova ar putea avea loc doar cu acordul acesteia. În fond, o eventuală federalizare a statului este ceea de care se teme cel mai mult Chişinăul.
Rusia încearcă să aibă o prezenţă politică europeană din ce în ce mai mare. Pentru ca acest lucru să devină posibil ea are nevoie de susţinători în cadrul Uniunii Europene. Germania este partenerul strategic care poate să susţină cel mai bine demersul Kremlinului în această direcţie. Însă, nu trebuie să fie neglijată capacitatea de negociere a propriilor interese de către partea germană. În cadrul Dialogurilor Petersburg din acest an ambele părţi, atât Germania, cât şi Rusia, au mizat mai mult pe partea economică a acestora, chiar dacă alte subiecte nu au fost trecute cu vederea. Ambele vor încerca să valorifice potenţialul politic al acestor dialoguri bilaterale.
Dialogurile bilaterale ruso-germane din acest an de la Hanovra au fost deosebit de importante pentru evoluţia raporturilor politice şi economice dintre Moscova şi Berlin. În cadrul lor nu se negociază doar contracte şi proiecte economice şi energetice, dar mai ales potenţialul politic, care poate fi valorificat ulterior. Ambele părţi au urmărit să îşi maximizeze prezenţa în cadrul unor procese europene de luare a deciziilor.
Din păcate, Transnistria este importantă doar în calitate de instrument de presiune. În acest moment Uniunea Europeană pare să fie mult mai interesată de soluţionarea conflictului, decât Rusia, pentru că Moscova nu va accepta decât acea formulă care să-i permită continuarea influenţării proceselor politice de la Chişinău. Dacă este să ne referim strict la variabila transnistreană în dialogul ruso-german de la Hanovra, atunci este oportun să recunoaştem că subiectul nu a fost decât retorică. Miza nu a fost rezultatul, ci dezbaterea publică şi ridicarea gradului de vizibilitate a diferendului şi nu atât de către părţile care au negociat, ci de către cele care se simt nemijlocit ameninţate de prezenţa conflictului pe teritoriul lorsau la frontieră.
