Unele consecinţe ale ratificării Acordului de la Harkov

Aliona NEGOIŢĂ

30 aprilie 2010

Marţi, 27 aprilie Rada Supremă a Ucrainei a ratificat cu 236 de voturi „pentru", în pofida rezistenţei radicale din partea opoziţiei ucrainene, Acordul semnat la Harkov de către preşedintele ucrainean, Victor Ianukovici şi cel rus, Dimitrii Medvedev, care prelungeşte termenul de staţionare a Flotei Ruse la Marea Neagră până în 2042. Similar, Duma de Stat a Federaţiei Ruse a ratificat şi ea documentul cu 410 voturi „pentru".

Consecinţele acestei decizii, cât şi multor altora care se aşteaptă a fi luate în relaţiile cu Rusia vor fi de lungă durată, şi cel puţin, pentru o parte a societăţii ucrainene, vor şubrezi serios suveranitatea şi independenţa Ucrainei. Sigur, la momentul actual, Ianucovici nu va avea probleme din punct de vedere legal. Curtea Constituţională de la Kiev şi-a exprimat deja punctul de vedere în ce priveşte legalitatea Acordului din punct de vedere constituţional. Chiar dacă art. 17 din Constituţie spune clar că „este interzisă staţionarea de baze militare străine pe teritoriul Ucrainei", punct de vedere susţinut de opoziţia ucraineană, aceiaşi Constituţie ucraineană prevede că bazele militare existente pe teritoriul Ucrainei pot fi folosite pentru staţionarea temporară a bazelor militare străine în condiţiile închirierii.

Însă din punct de vedere al politicii interne, există toate şansele ca să se producă o radicalizare a acţiunilor opoziţiei, precum şi o divizare mai pronunţată a societăţii ucrainene. Cu alte cuvinte, este o situaţie conflictuală conservată şi care pune la încercare relaţiile ruso-ucrainene pe viitor. De aceea, este previzibil faptul că o schimbare de putere în 2015 sau 2020 va pune în discuţie şi problema denunţării Acordului de la Harkov.

Decizia Radei ucrainene mai demonstrează încă ceva. Ucraina (ca şi Republica Moldova, de altfel) suferă de fenomenul ciclului politic intermitent. Raportată la Ucraina, situaţia poate fi descrisă în felul următor: în perioada „guvernării Iuşcenko" în ce priveşte subiectele sensibile în relaţia cu Rusia s-a încercat (şi pe alocuri s-a şi reuşit!) o abordare radicală cu tentă naţionalistă chiar, din partea autorităţilor ucrainene: în ce priveşte Flota de la Marea Neagră, nu exista nici un dubiu, se aştepta anul 2017 când ar expira Acordul din 1997 şi când, în sfârşit, Ucraina ar fi avut posibilitatea de a-şi extinde suveranitatea asupra teritoriului pe care este amplasată baza militară rusească; un alt subiect fierbinte cel al Holodomorului - în 2006 (26 noiembrie) s-a adoptat o Lege a Holodomorului din anii 1932 - 1933 şi care în art. 1 spune „că Holodomorul a fost un genocid îndreptat împotriva poporului ucrainean", iar „negarea lui publică înseamnă o acţiune ilegală de profanare a memoriei a milioane de victime şi de denigrare a poporului ucrainean" (art.2); Kiev-ul era mai puţin interesat în dezvoltarea de proiecte de integrare economică, politică, militară cu Rusia în spaţiul ex-sovietic, ba dimpotrivă s-a încercat o activizare nereuşită a GUAM-ului, iar integrarea europeană era, desigur, ideea motrice a politicii externe de la Kiev; a avut loc rescrierea cursului de istorie a Ucrainei etc. Alegerea lui Ianukovici în funcţia de preşedinte a schimbat, într-un timp record, radical viziunea autorităţilor de la Kiev în ce priveşte relaţiile cu Rusia: pe lângă deja renumitul acord privind Flota de la Marea Neagră, guvernul de la Kiev şi-a exprimat disponibilitatea Ucrainei de a participa în proiectele de integrare în spaţiul CSI alături de Rusia, Belarus şi Kazahstan (în special, în domeniul energetic, în domeniul grâului); aflat la Strasbourg în ziua ratificării Acordului, preşedintele Ianukovici a precizat că foametea din anii'30 a fost o consecinţă a regimului stalinist, iar termenul de „genocid" este incorect aplicat doar poporului ucrainean (punct de vedere care şi-a lăsat amprenta şi asupra deciziei APCE de a nu recunoaşte Holodomorul ca „genocid împotriva poporului ucrainean"!); posibilitatea recunoaşterii independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud (si nu numai!), după ce Ianukovici a declarat la Strasbourg că „Ucraina este pregătită să susţină procesul dreptului popoarelor care se află pe teritoriile conflictelor îngheţate", tentativele de oficializare a limbii ruse ca a doua limbă de stat, cât şi de rescriere a istorie (spre ex: Ministerul Educaţiei a dispus deja scoaterea din manualele de istorie a termenului de „al Doilea Război Mondial" şi reintroducerea termenului de „Marele Război pentru Apărarea Patriei"), de asemenea pot fi analizate ca o schimbare de curs a politicii autorităţilor de la Kiev faţă de Rusia.

În ce priveşte pe politica sa externă, preşedintele Ianukovici a dat un semnal clar care sunt preferinţele sale între Est şi Vest. Acţiunile sale par să descrie următoarea situaţie: Bruxelles-ul nu a răspuns pe măsura intenţiilor autorităţilor de la Kiev de aderare la Uniunea Europeană, în schimb Moscova a răspuns imediat la cerinţele Kiev-ului. Adevărul este că Ianukovici nu se prea înşeală în această privinţă. Bruxelles-ului, se pare, îi convine de minune această dezamorsare a relaţiilor ruso-ucrainene, pentru că exclude posibilitatea repetării acelor „războaie a gazelor" care au pus ameninţat de atâtea ori securitatea energetică a Uniunii Europene. Mai mult, oficialii europeni nu exclud implicarea Rusiei în procesul de reformare şi modernizare a sectorului energetic ucrainean (de menţionat că, în 2009 UE a fost de acord să finanţeze parţial reformarea sectorului energetic, dar premierul ucrainean de atunci, Iulia Timoşenko a refuzat ajutorul din motive electorale: o creştere a preţurilor la gaze în ajunul alegerilor ar fi însemnat pentru ea un fiasco electoral). Dar propunerea UE a rămas în vigoare, doar că Ianukovici are alte planuri pentru sectorul energetic, care pentru moment exclud o reformare a lui şi o implicare mai activă a Uniunii Europene.

Şi poate cel mai important pentru evoluţia relaţiilor internaţionale din spaţiul ex-sovietic, consolidarea certă a poziţiilor ruseşti, de data aceasta printr-o abordare mai soft faţă de vecinii ex-sovietici, şi nu pe cale militară, îndelung speculată (mai ales în Ucraina!) după momentul Georgia 2008. În sfârşit, Rusia a obţinut controlul asupra unuia dintre cele mai importante state din spaţiul ex-sovietic şi care pe termen lung ar putea marca şi politica externă a altor state din regiune, care, momentan, nu împărtăşesc din punct de vedere politic, viziunile autorităţilor de la Kiev.