Pe cat de ilară e granița de pe coamele Uralilor, la fel de suspectă ar fi ideea ca in Bosfor s-ar uni două continente. Dar in vreme ce Uralii sunt o ficțională frontieră geografică, apele ce scaldă Cornul de aur sunt o ficțiune culturală și politică. In vremea din urmă specialiștii in studiile clasice, precum Ian Morris o spun fără tăgadă: diviziunea intre un Est și un Vest al umanității e falsă, cel puțin atata vreme cat Vestul nu include țărmurile estice ale Mediteranei pană in Mesopotamia. Suprapunerea Greciei vechi peste Asia Minor, cucerirea Persiei de macedoneni, dinastia Ptolemeilor in Egipt, campaniile Romei in zonă, nașterea și răspandirea creștinismului in Palestina și Siria, apoi centrarea simultană a Imperiului de Răsărit pe Asia Minor, Balcani și sudul Italiei sunt toate dovezi ale congruenței acestor arii. De-abia la 1913, cu limitarea Turciei la posesiunea părții europene a Constantinopolului și cam atat apare o sciziune politică in apele Bosforului.
Europa și Asia sunt legate prin mii de fire, au fost intotdeauna, chiar daca uneori se subțiau in cateva baloturi de mătase ce-și făceau cu greu drum dinspre Samarkand spre Beirut. Peninsula vestică a Asiei, Europa ii e un membru rebel. Fragmentată de propria geografie, a dat naștere mai multor politii războinice care, profitand de propria ingeniozitate, de importul de tehnologie dinspre sud și est și manate de lăcomie și de teama de dispariție, s-au intins atat de mult, incat pentru cateva decenii, cam intre 1890 și 1940, au dominat Africa și aproape intreaga Asie.
Dar inspre est genul acesta de politii n-a prins; statul național s-a impus in Europa de est intre 1878 și 1918 și a fost eclipsat intre 1940 și 1989 de ideea imperială. Mai la răsărit, abia la 1991, s-au făurit state naționale in spațiul imperiului rus, care a supraviețuit, intr-o haină mai scurtă la maneci. Dar și aceste state, sau multe dintre ele, trăiesc sub umbra vulturului bicefal. Estul extrem e, in linii mari la fel, marcat de state care s-au născut recent și care trăiesc intr-o formă sau alta sub unul dintre cele trei imperii ale zonei, cel chinez, indian și american. Iar aceasta e, pană la urmă, istoria eternă a locurilor.
Se discută mult despre eficiența modelului statal. Cei cu o viziune evolutivă asupra lumii, credincioșii progresului, sclavii mentali ai cronologiei iși inchpuie că succesul incontestabil al statului națiune ca formă de organizare politică (fie ea și ficțională) a societăților e datorat vreunei eficiențe intrinseci a acestui model asupra celui vechi, imperial. Nimic mai fals. Exista o singură dimensiune a existenței sociale in care statul național e mai eficient decat modelul imperial: cea a satisfacerii psihologice a nevoii ca propria etnie să fie autodeterminată. Desigur, năzuință ficțională pe planul grupului, dar cat se poate de reală pentru elita etniei, care e conducătoare prin simplul fapt că a convins populația majoritară pe un anume teritoriu că-i va fi mai bine dacă se va organiza intr-un stat independent. Ficțiunea independenței e apoi perpetuată prin simboluri, steaguri, imnuri și manuale, sau chiar prin realități precum granițele și vameșii. Subsidiarul, in aproape toate cazurile, presupune de fapt alinierea la altcineva, mai tare, mai priceput, mai plin de voință.
Dar satisfacerea acestei nevoi duce - și asta e iarăși bine știut la tot soiul de inconveniente. In primul rand, privilegierea statului național ca model de organizare duce la o insecuritate sporită a indivizilor. Chiar in lumea de azi, cine sunt de fapt cei care beneficiază de o securitate reală față de amenințări fizice externe? Esențialmente, cetățenii puterilor de tip imperial, cum ar fi SUA, Rusia, China și India, cei ai Uniunii Europene structură proto-imperială aflată sub oblăduirea militară a SUA și locuitorii a cateva, extrem de puține, state naționale uriașe, bogate și bine inarmate. Restul locuitorilor planetei trăiesc in insecuritate, sau plătesc un preț aberant pentru pseudo-securitatea pe care statele naționale le-o oferă. Iar lucrurile nu se opresc doar pe planul securității. Eficiența economică și chiar prosperitatea se ating mai bine și mai repede in structuri mari, in piețe integrate in care aceeași putere politică exercită control teritorial atat asupra surselor de materie primă, a principalelor centre manufacturiere cat și al piețelor de desfacere. Taxarea acestor secțiuni economice e realmente profitabilă și se poate traduce intr-un instrument militar mai serios, precum și in oferirea de bunuri publice, de la apeducte la spitale și de la șosele la universități intr-o cantitate mare și de o calitate substanțială. Sigur, aceste teze sunt foarte neplăcute pentru cei care sunt născuți și crescuți in mitologia statului național. Dar, la randul lor, sunt greu de combătut din punct de vedere teoretic.
Insă cateva lucruri trebuie bine ințelese cu privire la statul de tip imperial intr-un fel, acestea sunt similare cu constrangerile și realitățile oricărei structuri de tip statal. Guvernul central nu este, nu a fost și sunt slabe speranțe că va fi vreodată altceva decat un instrument de extracție și de control in beneficul elitei conducătoare. Esențialmente, statul face două lucruri: exploatează resursele teritoriului pe care il controlează (includ aici populația) și prezervă securitatea ambele in beneficiul grupului condcător. Fie că acest grup a cuprins pe cei mai puternici războinici, pe marii proprietari de pămanturi și pe liderii castelor preoțești, pe auto-intitulații conducători ai proletariatului sau pur și simplu pe cei mai bogați dintre localnici, realitatea a rămas aceeași: guvernul central i-a imbogățit și i-a protejat pe aceștia. In anumite imprejurări economice, grupul elitar beneficiazaă mai mult dacă și restul populației prosperă economic, iar in plus aceasta este o bună modalitate de a evita rebeliunile și provocările la adresa dreptului de a conduce. In plus, o populație mai bogată poate plăti impozite mai mari, iar sarcina bunurilor publice poate fi trecută și mai mult pe umerii ei. Iarăși, cel mai adesea ar fi bine ca și restul populației să beneficieze de o anumită securitate, in primul rand pentru că așa scade gradul general de violență din societate iar in al doilea rand siguranța imbunătățește productivitatea. Dar nici prosperitatea, nici siguranța maselor populare nu sunt prioritățile guvernului central.
Aceasta e lumea in care locuim, tăramul imperiilor eficiente și al statelor naționale recente și cu un viitor nesigur. Ce studiem, Eurasia, a fost mereu un asemenea tăram. Centrul ei e locul de naștere al marilor imperii, cele care au dominat lumea, cu o scurtă eclipsă de vreun secol și ceva. După perși au venit macedonenii, după ei romanii in vest și parții in răsărit, in vreme ce departe, in est, marea Chină se născuse deja. Arabii i-au zdrobit pe persani la cateva decenii după moartea Profetului, iar romeii au urmat, deși au trebuit să se ridice alte imperii ale flamurii verzi pentru a-i distruge definitiv. Musulmanii au fost opriți doar de acele puteri vestice care au știut să se organizeze imperial francii și apoi normanzii. In vest au invins imperiile maritime, de la Veneția pană la Marea Britanie, in timp ce imperiile teritoriale au rămas nota in răsărit, pe ruinele mongolilor răsărind Persia, Rusia și renăscand China. In Americi, modelul imperial n-a avut nevoie de contactul cu europenii pentru a se impune. Incașii supuseseră triburile de pe inălțimile anzilor, pe care la fel ca Aztecii podișurilor mexicane ii puseseră la exploatat bogățiile țării lor. Inaintea lor mayașii Yucatanului urmaseră aceeași cale iar cateva secole după ei, pe cand republica americană de-abia se născuse iar imperiul spaniolilor nu controla pămantul la nord de Rio Grande, comanșii creaseră un interesant model de organizare imperială.
Am trecut prin aproape trei secole de ficțiuni, mai toate inspirate de filosofi sau de economiști de bibliotecă. Sistem reprezentativ, domnia legii, economie de piață, egalitate pentru toți, supremația rasei albe; toate ficțiuni, toate pernicioase. Pe cand dominația elitelor cu cel mai eficient instrument al lor, imperiul, rămane, sub alte nume și cu alte culori. Deși realitatea e complexă, subtilă, iar experiențele vieții sunt irepetabile și, intr-un anume sens, necapturabile de cuvant, reprezentarea ei prin cateva idei e utilă, iar in termenii politicii mondiale puține idei și teme de cercetare sunt mai utile decat cele legate de imperii.
