This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » UN MIDEAST ISLAMIST ? *
 
UN MIDEAST ISLAMIST ? *
 
 
Mihail E. IONESCU
 
           

            Entuziasmul care a cuprins lumea democratica la începutul anului 2011 , când s-a declanşat ceea ce va rămâne istoric a fi fost ‘primăvara arabă’- înţeleasa ca un efort de “jos in sus” pentru democratizarea societăţilor arealului arab- s-a stins încet-încet. Vârful acestui entuziasm generalizat sistemic a fost către sfârşitul anului 2011, când doborârea conducerilor autoritare din unele state arabe- Tunisia, Egipt-mai ales-, Yemen, Libia- părea a fi trendul predominant. Dar , deja apăruseră semnele sfârşitului anotimpului primăverii democratice. Si nu referim aici la domesticirea grabnica a revoltei din Arabia Saudita printr-o ploaie de aur a regelui darnic asupra supuşilor, nici la represiunea shiitilor din Bahrain,cat la supravieţuirea regimului Assad in Siria, in pofida unui masacru întreprins de către autorităţi în dispreţul protestelor comunităţii internaţionale si soldat cu mii de morţi in rândurile manifestanţilor paşnici.

Pe de o parte, comunitatea internaţionala a început sa arate o tot mai pronunţată reţinere de a interveni pentru a proteja manifestanţii paşnici in fata autoritarismului sângeros al conducerilor politice. Ezitările in acest sens ale administraţiei Obama, practic adevărata disputa declanşata in SUA pe problematica unei intervenţii internaţionale in Siria in virtutea responsabilităţii de a proteja ( sa fie la mijloc constrângerile unui an electoral ori un trend de durata ? ), opunerea Rusiei si Chinei in CS al ONU la o asemenea eventualitate sunt grăitoare in acest sens. Daca o asemenea reţinere este determinata de calendarul alegerilor prezidenţiale din SUA si de evoluţia dosarului nuclear iranian, de dorinţa Moscovei si Beijingului de a evita o noua “Libie” si de a proteja propriile interese in arealul arab sau de dificultăţile presupuse de o asemenea campanie militara in Siria ( in comparaţie cu Libia, aceasta fiind   o “nuca” foarte tare ) este o chestiune de analiza si, nu mai puţin, de speculaţie.

 

 Pe de alta parte, exerciţiul democratic formal , cu alte cuvinte alegerile libere, au scos la suprafaţa ,in statele unde ‘primăvara araba’ a triumfat,    forte politice cu orientări care se cuvin foarte atent interpretate ca greutate in viitor in cadrul procesului politic general in spaţiul arab . Deja încă de la începutul acestui uriaş proces de reformulare politica a spaţiului arab , o atare  eventualitate fusese atent cântărita de unii observatori ai evenimentelor si nu putini opinaseră ca , mai degrabă decât o democratizare in ritm rapid , evenimentele din aceste tari se îndreptau către o lunga perioada de tranziţie de la autoritarism către alta forma de guvernare. Aceasta este  încă neprecizata in pofida dorinţelor iniţiale  ale demonstranţilor  si ale observatorilor care sperau intr-o democratizare rapida dupa modelul Europei de Est post-comuniste in 1989. Tranziţia încă in desfăşurare implica emergenta unor noi forte politice- trimiterea cea mai frecventa era si este  la “frăţia musulmana” cu variatele sale înfăţişări, de la cea moderata la cea extremista ( salafista si jihadista ).

 

            La acest din urma aspect vrem sa referim întemeindu-ne pe rezultatele celor doua recente scrutinuri de la începutul acestei veri: cel dintâi prezidenţial  , in Egipt, secundul, legislativ, in Libia.

 
            Mai întâi, aşa cum s-a observat deja de analişti, o trăsătura de prim ordin a alegerilor desfăşurate in statele ‘primăverii arabe’ este aceea ca aceste societăţi nu sunt defel entităţi monolitice, ci vibrează sub o paleta larga de orientări politice, de la secularisti de variate  nuanţe la islamisti întinşi pe o scala desfăşurata de la extremişti la moderaţi. Unul dintre analişti evaluează ca “In short, these elections puncture the myth of Arab societies as monolithic entities. These are potentially open societies that could develop a rich spectrum of ideas.” ( Amir Taheri, Reading the Arab spring elections, in “The New York Post”, July, 13, 2012, http://www.nypost.com/p/news/opinion/opedcolumnists/reading_the_arab_spring_elections_OwkO1jACc7CPwbQ5HIfAgL ) . De pilda, alegerile desfăşurate la 7 iulie in Libia au însemnat competiţia intre 131 partide si grupări politice. Acestea au prezentat electoratului 2500 de candidaţi ( intre care mai mult de 600 de femei ) care se înfruntau pentru ocuparea a 120 de locuri destinate competitorilor individuali, alte 80 fiind rezervate partidelor politice. Un calcul al alegerilor desfăşurate pana acum arata o medie de 40 de partide participante la alegeri in statele arabe, din Tunisia si Egipt pana in Libia.

 In al doilea rând, chiar daca musulmanii reprezintă de la 85 la 98 la suta din populaţia statelor arabe, acest lucru nu înseamnă defel o orientare exclusiva către orientările politice de natura islamica , cu atât mai puţin de natura extremista. Ceea ce este insa evident si necesita o analiza atenta privind evoluţiile posibile viitoare, este apariţia in avanscena politicii arabe a unei organizaţii întemeiate in 1928 in Egipt, dezvoltata pe fundamente de solidaritate sociala întemeiata religios- Fratia Musulmana- la randu-i străbătuta de orientări diverse- de la islamismul moderat si democratic dezvoltat in Turcia de Partidul Justiţiei si Dezvoltării la radicalismul salafit- ieşit in evidenta in Egipt si nu numai. Partidele islamiste au candidat la legislative in Egipt fiind componente ale unor coaliţii, iar in acest fel, deşi parlamentul rezultat are o majoritate islamista, ea este cel puţin nominal ascunsa. In campania prezidenţiala, cei doi candidaţi islamisti au fost sprijiniţi de 30 la suta dintre participanţii la vot ( 42 la suta prezenta ). In Libia, islamistii au câştigat doar 11 la suta din electorat ( prezenta la vot de 60 la suta )

 

Desigur, sunt si orientări seculare in societăţile arabe, dar se pare ca ele sunt , in comparaţie cu cele islamiste, minoritare, iar adevăratul trend de viitor nu îl reprezintă înfruntarea secularism- islamism, cat lupta in interiorul acestuia din urma intre moderaţi si exclusivişti religioşi . Daca la acest cocteil mai adăugam si veleităţile militarilor ( in Egipt cu deosebire ), precum si influentele externe puternice, mai ales ale actorilor majori ai lumii islamice ( Arabia Saudita , Qatar, Iran ), dar si ai sistemului internaţional in general ( SUA, întâi de toate, dar si UE , Rusia si China ), avem un tablou desigur incomplet al spaţiului politic arab in era post ‘primavara araba’. Pentru a fi complet un asemenea tablou ar trebui sa ia in considerare , intre altele, ce înţeleg prin democraţie aceste societăţi. Sondajele efectuate releva ca prioritare pentru unele dintre ele sunt   performantele economice, iar pentru altele desigur consolidarea atributelor democratice ale societăţii . Conform acestor sondaje, de pilda, cei mai mulţi tunisieni considera creşterea economica mai importanta decât consolidarea democratica, libanezii susţin majoritar  punctul de vedere contrar, iar egiptenii se împart egal in privinţa susţinerii acestor doua puncte de vedere.

            Unele trenduri care se manifesta in cadrul tranziţiei in societăţile arabe care au rezolvat problema conducerilor autoritare se cuvin insa neapărat menţionate. Unul dintre ele este rolul proeminent al militarilor, evidenţiat cu deosebire in Egipt, deşi existenta miliţiilor rivale in Libia trimite la aceeaşi problematica ( încadrarea lor in armata naţionala este o soluţie pentru a domoli tendinţele cezariste militare ). In Egipt armata s-a poziţionat in postura de garant al secularismului statal- opţiune pentru modelul turcesc, dinainte de era Erdogan ?- şi a început sa acţioneze in consecinţa. Pe de o parte , a propulsat propriul candidat la prezidenţiale si a susţinut pana in ultima clipa instalarea acestuia ca preşedinte, iar pe de alta parte, utilizând Curtea Constituţionala , considerata de către unii observatori ca fiind sub influenta lor, a dizolvat parlamentul ca semn al supremaţiei in jocul politic intern. Pe de alta parte, noul preşedinte de orientare islamista, Morsi, nu a ezitat sa-si afirme independenta in raport cu militarii, la câteva zile după investirea sa simbolica in piaţa Tahrir- aşadar in fata poporului, a revoluţiei, unde ‘Fratia Musulmana’ a fost doar o parte, semnificativa este adevărat -, convocând parlamentul intr-o reuniune in limbaj juridic democratic in mod clar ilegala.

Întregul episod este o mărturie a unui tablou politic extrem de complex in Egipt si deopotrivă a unui echilibru fragil intre principalii competitotri pentru putere in era post-Mubarak. Cand la 8 iulie 2012, noul presidnte Mohammmed Morsi a emis un decret pentru reuniunea parlamentului demis cu trei săptămâni înainte prin decizia Curţii Constituţionale, armata nu a reacţionat. Mai mult, ea a permis , ceea ce pana atunci interzisese, pătrunderea deputaţilor in clădirea parlamentului înconjurata de trupe. După 15 minute deputaţii au făcut un apel atât la Curtea Constituţionala , cat la alte doua instanţe, intre care Curtea de Casaţie   pentru a ridica vechea interdicţie. După ore lungi de dezbateri, Curtea Constituţionala a menţinut vechea interdicţie si totodată a atenţionat preşedintele sa se conformeze deciziilor sale. “If Morsi does not comply with today’s verdict, he will be liable” for defying a court order, said Judge Maher Sami, the official spokesman of the Supreme Constitutional Court.” (David Kirkpatrick, Egyptian Leaders Meet in defiance of Court and Military, in ‘New York Times’, July 10, 2012, http://www.nytimes.com/2012/07/11/world/middleeast/egyptian-parliamentary-deputies-defy-court-and-military.html?_r=2 ). Celelalte foruri urmează sa se pronunţe mai târziu, daca se vor mai pronunţa asupra apelului deputaţilor . Aşa cum a fost deja remarcat, întregul episod vorbeşte despre slăbiciunea instituţiilor statului de drept in Egipt, despre amestecul neobişnuit de instituţii vechi ( Curtea Constituţionala , moştenită din era Mubarak ) si noi sub aspectul formatarii politice  ( Parlamentul si prezidenţia ) ceea ce determina atitudini contrastante spiritului vremii, dar perfect posibile in ere de tranziţii ( s-a întâmplat astfel si in Europa de Est post-comunista ). Un observator al evenimentelor a făcut remarca poate adevărata ca : “despite having the trappings of a modern state, Egypt is actually a very frail institutional imitation of a modern state. It does not have rule of law in the Western sense. It remains not a tribal but a strictly patrimonial, which is to say pre-modern, polity. Willful men dominate pliable and weak institutions. And the legal morass we have seen in recent days stands as irrefutable evidence of the fact. When various Egyptians claim that this or that act is illegal, and others claim the reverse, there is no reliable recourse to determine who is correct. Legal issues thus collapse down to raw politics, and raw politics in turn has a tendency to collapse down into might makes right.” ( Adam Garfinkle’s blog , “After Notes” on the Middle East, ‘The American Interest’ . July 12, 2012, http://blogs.the-american-interest.com/garfinkle/ ) . Se poate spune ca o asemenea concluzie este valabila nu doar pentru statul egiptean, ci si pentru celelalte tari  angajate intr-o tranziţie al cărei obiectiv final nu este încă deplin lămurit electoratului , cum sunt Tunisia, Libia sau altele care ar urma (Siria, probabil  curând ). Statele arabe din arealul Orientului Mijlociu sunt societăţi intrate recent in procesul modernizării înţeleasa ca sincronizare cu organizarea socio -politică de tip occidental. Aflate in cuprinsul Imperiului Otoman pana la sfârşitul Primului Război Mondial, ele au fost obiectul politicii de mandat si decolonizării declanşate ca proces istoric la sfârşitul secundului război global. După câteva decenii de modernizare de tip occidental, aceste societăţi nu puteau sa aibă , altfel decât este cazul acum, o alta înfăţişare. Daca mai adăugam ca eforturilor de occidentalizare întreprinse întâmpinau o rezistenta masiva întemeiata pe un tradiţionalism altoit pe orientări  anti-colonialiste atunci vom înţelege de ce evoluţia acestor societăţi arabe a fost atât de contradictorie după ultimul război mondial. Pentru a da un exemplu poate grăitor din aceasta perspectiva, sa luam cazul Algeriei. Dobândind independenta abia in 1962- pe fondul unei grave scindări politice a societăţii metropolei franceze - Algeria a intrat pe făgaşul unei evoluţii post-coloniale in care tranziţia către o societate democratica a trebuit sa se cupleze cu eforturi de dezvoltare economica. La începutul anilor 90 , pe un fond de resurgenţa tradiţionalist religioasa transpusa in registrul politic, urmare a alegerilor care au dat câştig de cauza islamistilor , armata a intervenit si a urmat o perioada de crunta represiune-un veritabil razboi civil- pentru conservarea caracterului secular al statului. Ce ne spune cazul algerian ? Anume ca resurgenţa tradiţionalismului religios transpus politic pune in cumpăna caracterul secular al societăţii post-coloniale si armata este principalul obstacol in aceasta deriva. Rezultanta politica este indiscutabil întărirea autoritarismului politic si închiderea/ izolarea societăţii cu repercusiuni masive in ce priveste evolutia economica si modernizarea generala. Azi societatea algeriana – care a reusit evitarea convulsiilor ‘primăverii arabe’ – prezintă simptomele uneia închise, izolate si opace la fluxurile modernităţii, ‘întoarsa’ asupra ei însişi.

            Din perspectiva evoluţiei istorice a spaţiului politic arab in era post-coloniala, o interesanta clasificare stadiala a acesteia a produs-o recent Charles Krauthammer intr-un scurt articol. El arata ca cel dintâi stadiu a fost cel al “semicolonial monarchic rule” al primei jumătăţi a secolului XX, dominat de Marea Britanie si Franţa, care utilizând sistemul mandatelor in regiune au încercat construcţia si consolidarea prin “decuparea” unor state arabe pe ruinele fostului Imperiu Otoman prin instalarea unor monarhii locale. Cel de al doilea stadiu este reprezentat de era naţionalista araba – “ seculara , socialista, anticoloniala si anticlericala “- începuta o data cu revolta ofiţerilor conduşi de Gamal Nasser in Egipt in 1952. Acest din urma stadiu a avut ca motor dictaturile militare si a ţintit o politica pan-araba, inclusiv prin unificări statale, cum a fost Republica Araba Unita- Egipt si Siria- pentru câţiva ani. Acest stadiu a însemnat –pana la declanşarea ‘primăverii arabe’ minimizarea influentei islamiste in fabricul social al modernizării lansate de sus in jos. Dar - arata Krauthammer- aceasta a doua faza “produced dysfunctional, semi-socialist, bureaucratic, corrupt regimes that left the citizenry (except where papered over by oil bounties) mired in poverty, indignity and repression.”, cum au fost dictaturile din Irak, Siria si Egipt . Aceste conduceri autoritare au căzut sau urmează sa dispară , fie in urma războaielor post-9/11 ( Irak ), fie consecinţa a ‘primăverii arabe’ ( Egipt, Yemen, Libia , curând Siria si probabil altele). Numai ca, arata Krauthammer, acest val declanşat in Tunisia a avut ca ‘motor” mişcarea islamista represata anterior , organizata si gata sa iasa in avanscena politica sub diverse titulaturi si nuanţe , dar reprezentând practic un bloc politic antisecular:“This was not a Facebook revolution but the beginning of an Islamist one. Amid the ruins of secular nationalist pan-Arabism, the Muslim Brotherhood rose to solve the conundrum of Arab stagnation and marginality. ‘Islam is the answer,’ it preached and carried the day.”

( Charles Krauthammer, The Islamist Ascendancy, ‘The Washington Post’, July 13,2012,http://www.washingtonpost.com/opinions/charles-krauthammer-the-islamist-ascendancy/2012/07/12/gJQArj9PgW_story.html). Desigur, întrebarea autorului – către ce fel de islamism se îndreaptă aceste societăţi arabe post-dictatura ?- are o mare importanta, dat fiind existenta unei scale foarte ample de nuanţe in sânul unei mişcări politice de tip religios. “Modelul turcesc” tip Erdogan, care pare sa fie favoritul observatorilor occidentali ,nu este desigur nici unicul si nici cel mai influent in societăţile in care aceasta problema deja este la ordinea zilei.

            Daca analistul mai sus citat arata ca este deocamdată imposibil de a pronostica orientarea islamista din Egipt in viitor- intr-un peisaj complicat de prezenta armatei, beneficiara a sprijinului extern chiar din aceasta pricina , pentru ca poate conferi oarecare predictibilitate procesului politic al selecţionării intre diversele nuanţe islamiste, cu condiţia sa nu cada prada tentaţiei dictatoriale-, alţii se rezuma la a lista “ceea ce ştim acum “. Ceea ce face Garfinkle, pentru ca despre el este vorba- este , din perspectiva occidentala, destul de lipsit de speranta :“What we do know are three things. First, at its heart Egypt has become a deeply Islamist society. To the conservative side of the Muslim Brotherhood are very healthy Salafi movements. There will be competition amongst merely radical Islamists and radically radical Islamists coursing through Egypt’s future. This competition is likely to make more difference in the long run than anything Egypts relatively small number of democrats and liberals do. The thinking displayed by these Islamists does not bode well for the development of liberal institutions of any kind, at least as the term liberal is understood in the West. Despite efforts by some in the West—and amazingly even by some in the American intelligence community—to characterize the Muslim Brotherhood as a secular democratic organization, President Morsi apparently believes that 9/11 was not the work of Arab terrorists, that neither a woman nor a non-Muslim should ever be President of Egypt, and that the laws of men can never supersede the laws of God. Some secular democrat.

Second, we know that as long as Egypt stands in political limbo its economy will suffer. The longer this limbo persists, the more desperate the situation will get for many people, especially those living in urban areas. As Egypt’s population continues to increase at a rapid clip, the country falls farther and farther behind. Should the Islamist and Salafi elements prevail, it is quite likely that constraints on investment from abroad and modern banking will only make the situation worse.

Third, we know that as long as Egypt’s political convulsions persist, Egypt will be inward looking. The traditional major role Egypt has played in the region will be in eclipse, creating a vacuum into which others will try to move. This will create full employment for diplomats and strategists, but it will create headaches for everyone else.” ( Ibidem )

 

Ceea ce distinge alegerile din Libia in contextul celor precedente este faptul ca au dat câştig de cauza unui bloc de partide centriste si naţionaliste si nu celor de orientare islamista. Acest lucru nu este insa o asigurare pentru viitor, ameninţările privind unitatea statului   fiind pendinte de un acord intre cele doua centre ale tarii -Tripoli si Benghazi- si de capabilitatea noului guvern de a controla miliţiile rivale. Unii analişti considera ca intre cauzele slabei performante electorale a islamistilor in Libia- in contrast cu celelalte tari unde s-au desfăşurat alegeri legislative- consta in faptul ca au anunţat , încă înainte de promulgarea unei constituţii, ca vor baza statul pe legea islamica ( sharia ).

Aşadar, daca in Tunisia si Egipt, alegerile legislative au dat câştig de cauza blocului islamist – cu diverse nuanţe, de la moderaţi la radicali-in Libia procesul a fost invers, Au alegerile din Libia semnificaţia unei întoarceri de trend ?

In Egipt, daca alegerile au produs un legislativ islamist ( cu nenumărate nuanţe) , opoziţia militarilor a dus la suspendarea de către puterea judecătorească a parlamentului. Este clar ca viitorul scurt si mediu este cel al confruntării intre puterea prezidenţiala ( islamista ) si forţa militarilor. Cazul egiptean este ilustrativ pentru un trend masiv înregistrat recent in societăţile post-primăvara araba. Anume ceea ce Charles Krauthammer numeşte intr-un articol recent “ Islamist ascendancy, likely to dominate Arab politics for a generation“. Faptul ca in Egipt acest trend întâlneşte rezistenta militarilor- forţa incompatibila in democraţie cu amestecul deschis sau ascuns in jocul politic-este un alt indicator ca spaţial politic arab se îndreaptă către nesiguranţa si tulburări in viitor. Iar rezultatul alegerilor recente din Libia- un caz aparte in ansamblul societăţilor arabe, intre specificitatile lui fiind divizarea pronunţata Est-Vest- nu poate fi semnul unei reversibilitati a acestui curent. In Siria post-Assad este de aşteptat ca forţele politice întemeiate religios sa devina dominante, cu influente puternice de aşteptat a emana de aici in Liban si Iordania . Ceea ce ar face ca regiunea Orientului Mijlociu sa dobândească indici înalţi de volatilitate geopolitica ştiindu-se orientările acestor forte religioase pătrunse in arena politica fata de conflictul Israelo-palestinian si , in general, fata de problematica relaţiilor cu Occidentul si orientările seculariste ale propriilor societăţi.

 

Sa fie oare , in acest context, alegerile din Egipt si Libia semnul instalării unei alte naraţiuni in spaţiul politic arab, un fel de “iarna” a vrajbei sângeroase cu care ne vom confrunta mai devreme sau mai târziu ?

 
Bucureşti 31 iulie 2012
 
 
 

* Un rezumat al acestui articol a fost publicat , sub pseudonimul M. Hareshan, in « Nine O’Clock », 16 iulie 2012, sub titlul « Winter of Arab Discontent »-http://www.nineoclock.ro/winter-of-arab-discontent/