This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Turcia sub "asaltul" străzii
 

Turcia sub „asaltul” străzii

 
Carmen RIJNOVEANU
 
 

De aproape două săptămâni, Turcia este teatrul unor revolte surprinzător de puternice şi violente. În mod cu totul neaşteptat, Erdoğan însuşi, liderul de necontestat al ţării şi personalitatea marcantă a scenei politice turceşti a ultimei decade, a devenit ţinta furiei populare şi motorul de mobilizare contestatară a maselor. Toate privirile sunt îndreptate spre Ankara, mai degrabă cu îngrijorare decât cu speranţă. Ce se întâmplă de fapt în Turcia? Ce se ascunde în spatele acţiunilor de stradă? Este o mişcare spontană de revoltă, sau o încercare orchestrată de destabilizare internă? Care este miza acestor proteste şi care va fi următoarea mişcare a lui Erdoğan? Este o continuare a Primăverii Arabe ajunsă în punctul său culminat, sau evenimentele se încadrează într-un registru distinct de analiză? Care va fi impactul asupra design-ului regional unde Turcia este aşteptată să joace un rol cheie în modelarea dinamicilor militare şi de securitate tot mai complexe şi dificil de gestionat? Cum se explică radicalizarea discursului împotriva liderului de numele căruia se leagă cele mai mare succese politice şi economice ale ţării? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care „inundă” paginile site-urilor de ştiri, blogurilor şi reţelelor de socializare. Analizele abundă în speculaţii, teorii ale conspiraţiei, scenarii dintre care mai diverse prin care, în fapt, se încearcă înţelegerea şi descifrarea unei situaţii de criză care a luat complet prin surprindere atât guvernul turc, cât şi comunitatea internaţională, al cărei potenţial de escaladare nu poate fi ignorat cu efecte şi consecinţe încă dificil de anticipat.

 

           

Care a fost scânteia care a declanşat „nebunia” din stradă? Totul a început în ziua de 28 mai a.c. cu un grup de ecologişti, activişti şi reprezentanţi ai societăţii civile care au iniţiat un protest paşnic în Parcul Gezi din centrul Istanbulului pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de intenţiile guvernului de defrişare a parcului pentru a face loc unui proiect urbanistic de amploare care urma să includă un centru comercial, o moschee, precum şi o replică a unei barăci din perioada otomană. Cauza mobilizatoare a protestului, în forma sa iniţială, a fost determinată exclusiv de raţionamente ce ţin de ecologie şi apărarea spaţiilor verzi, o problemă majoră şi reală în Turcia, şi mai ales în Istanbul unde spaţiile verzi reprezintă doar 1.2% din suprafaţa oraşului. Intervenţia brutală a forţelor de ordine în noaptea de 30 mai pentru dispersarea protestatarilor care ocupaseră Parcul Gezi din Piaţa Taksim a reprezentat elementul declanşator al unor revolte care s-au extins rapid în mai multe provincii din Turcia cuprinzând 77 din cele 81 de centre urbane majore, inclusiv Ankara, Istanbul, Izmir, Adana şi Mersin. Violenţele au continuat cu forţă crescândă pe fundalul atitudinii intransigente adoptate de premierul Erdoğan şi discursului său sfidător la adresa demonstranţilor. Acţiunea în forţă a poliţiei, inclusiv prin folosirea tunurilor cu apă şi a gazelor lacrimogene, a dat semnalul unor ample acţiuni de mobilizare populară. Din nou, reţelele de socializare, cu precădere Twiter-ul, au devenit principala platformă de acţiune socială, în condiţiile în care canalele centrale de televiziune au „omis” cu ostentaţie să transmită evenimentele din stradă.

În ciuda intervenţiilor repetate ale forţelor de ordine şi chemărilor la dialog din partea autorităţilor, protestele cresc în amploare, în timp ce demonstranţii nu dau semne că ar dori să se retragă din Piaţa Taksim aflată sub un adevărat asediu în aceste zile.

Centrul Istanbului pare să se adâncească într-un haos generalizat, autorităţile turce dând senzaţia că sunt incapabile să găseasca soluţia miraculoasă pentru stoparea violenţelor. Până în acest moment, bilanţul luptelor de stradă este îngrijorător, în condiţiile în care potenţialul de tensiune rămâne la cote ridicate: în conformitate cu Turkish Medical Association, cifrele date publicităţii marţi, 4 iunie arătau 2 morţi, 3200 de răniţi dintre care 20 în stare critică, şi un număr de zece persoane care au orbit în urma rănilor suferite de la gloanţele de cauciuc.[1] Purtătorul de cuvânt al guvernului turc a evaluat în aceeaşi zi la 64 de manifestanţi şi 244 de poliţişti numărul răniţilor. Câteva zile mai târziu, alte surse indicau deja 3 morţi, peste 4000 de răniţi şi peste 900 de persoane arestate.[2]

Încă de la prima apariţie publică, premierul Erdoğan a adoptat un ton intransgent, perceput ca sfidător şi autoritar, caracterizând acţiunile protestatarilor ca acte de vandalism, inspirate de forţe extremiste, inclusiv din afara ţării: „“If this is about holding meetings, if this is a social movement, where they gather 20, I will get up and gather 200,000 people. Where they gather 100,000, I will bring together one million from my party.”[3]

Aroganţa premierului şi brutalitatea poliţiei au provocat radicalizarea demonstranţilor care s-au solidarizat rapid în jurul unei platforme anti-guvernamentale a cărei ţintă principală a devenit însuşi premierul Erdoğan. Protejarea spaţiilor verzi, sursa iniţială a nemulţumirilor, a devenit un mesaj secundar. Atenţia şi furia manifestanţilor sunt acum îndreptate, tot mai agresiv, împotriva guvernului solicitându-se fără încetare demisa premierului învinuit de tendinţe autoritare şi de încercarea de subjugare a ţării propriilor ambiţii politice. Erdoğan este tot mai mult ilustrat ca un lider autocratic, care duce o politică sistematică de restricţionare a drepturilor şi libertăţilor democratice al cărui scop final este transformarea ţării într-un stat islamic prin „îngroparea” principiilor secularist-laice care au fundamentat proiectul politic din 1923 al lui Atatürk. De această dată, liderul care a obţinut victorii zdrobitoare la ultimele trei runde de alegeri este portretizat ca principalul inamic al democraţiei şi statului de drept, motiv pentru care ieşirea din scena politică este clamată ca fiind singura opţiune pentru salvarea ţării.

 

În condiţiile escaladării confruntărilor şi a extinderii violenţelor, autorităţile au încercat să stabilească un dialog cu demonstranţii, asta în timp ce premierul a ales să-şi continue agenda de politică externă planificată, respectiv un turneu în ţările din zona Maghrebiană (Tunisia, Alegeria şi Maroc). Atât preşedintele Abdullah Gül, cât şi vice-premierul Bülent Arınç au adoptat un ton conciliant la adresa protestatarilor, şi-au cerut scuze pentru brutaliatea forţelor de ordine şi au promis că vor asculta revendicările celor din stradă. Într-o conferinţă de presă organizată în ziua de 4 iunie, Arınç a promis inclusiv rediscutarea proiectului Taksim în baza unei consultări populare cât mai largi.

De menţionat că intervenţia în forţă a poliţiei a suscitat numeroase critici în ţările occidentale, în special în SUA, Franţa şi Marea Britanie. Un purtător de cuvânt al Înaltului reprezentant al UE pentru afaceri externe şi politica de securitate, Catherine Ashton a emis un comunicat prin care se menţionează că se regretă folosirea disproporţionată a forţei de către poliţie.[4]Reacţia lui Erdoğan s-a menţinut la fel de dură şi la întoarcerea în ţară, inclusiv la adresa luărilor de poziţie occidentale, SUA fiind direct vizată de atacul premierului: “Those who try to lecture us [despre confruntările din parcul Gezi din piaţa Taksim], what did they do about the Wall Street incidents? Tear gas, the death of 17 people happened there. What was the reaction?”.[5]

 

Cine sunt cei ieşiţi în stradă? O privire sumară asupra miilor de demonstranţi care scandează fără încetare în Piaţa Taksim şi care au luat cu asalt străzile marilor oraşe oferă o imagine extrem de „colorată”: tineri, intelectuali, studenţi, apărători ai drepturilor omului, reprezentanţi ai societăţii civile, anarhişti, ecologişti, kurzi, sunniţi şi şiiţi deopotrivă, precum şi oportunişti sau protestari de ocazie, elemente care îşi fac prezenţa în astfel de situaţii, fără a adera neapărat la o agendă de revendicări sau la un proiect politic de ansamblu . Zilele acestea s-au alăturat şi suporterii principalelor echipe de fotbal din Istanbul (Beşiktaş, Fernerbahce şi Galatasaray), iar sindicatele fraternizează tot mai mult cu demonstranţii.

Un sondaj publicat în ziua de 6 iunie ne oferă câteva indicii interesante. Sondajul a fost realizat de către doi profesori ai Universităţii Bilgi din Istanbul pe un eşantion de 3000 de persoane având ca scop să identifice profilul celor implicaţi în protestele din Parcul Gezi şi Piaţa Taksim. Rezultatele arată în felul următor: 40 % dintre participanţi au vârste cuprinse între 16 şi 24 ani, iar restul între 24 şi 30 de ani. Aşadar, participanţii sunt foarte tineri, cu puţină spre deloc experienţă sau cultură politică; 57% dintre respondenţi au recunoscut că nu au mai fost niciodată implicaţi în acţiuni de protest. Întrebaţi de ce au ieşit în stradă, 91% au motivat opoziţia faţă de autoritarism.[6]

            Aşadar, în marea majoritate, protestatarii se încadrează mai degrabă în profilul „generaţiei internetului”. Reţelele de socializare, aplicaţiile YouTube şi smartphon-urile sunt folosite ca principalele instrumente de mobilizare socială şi de afirmare a unei platforme pe care ei o denumesc mai degrabă apolitică, de altfel puţin coerentă şi credibilă.

 

Asistăm la un nou episod al Primăverii Arabe?Pe fundalul intensificării confruntărilor din stradă şi a solicitărilor tot mai intense privind demisia primului ministru, au apărut tot mai multe teorii şi scenarii privind natura acestor evenimente şi inevitabil corelaţiile cu Primăvara Arabă nu au întârziat să apară. Transformarea protestelor într-o mişcare anti-guvernamentală de proporţii în baza unor revendicări care vizează apărarea democraţiei, respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, refuzul de a mai accepta tendinţele autocratice şi dictatoriale ale premierului au constituit principalele raţionamente invocate în sprijinul unei posibile afilieri a acţiunii din Piaţa Taksim cu eventual cea din Piaţa Tahrir sau din Benghazi. A apărut chiar termenul de Middle Easternization ca posibil scenariu pentru viitorul Turciei cu referire la haosul care domină scena Orientului Mijlociu.[7]

De la început ar trebui subliniat faptul că situaţia din Turcia nu trebuie tratată secvenţial, în baza unei scheme general aplicabile după modelul nord-african al Primăverii Arabe. Dincolo de o anumită sincronizare temporară, evenimentele din Turcia se încadrează într-un registru diferit care trebuie, cu siguranţă, nuanţat şi developat într-o paradigmă distinctă. Acest aspect transpare, de altfel, din mutiplele analize apărute deopotrivă pe site-urile turceşti şi occidentale. Este adevărat că Turcia este un stat musulman care prin aşezare geografică şi experienţe istorice nu poate fi rupt de ansamblul politic al Orientului Mijlociu şi al lumii arabe în general. Similitudinile, însă, se opresc aici. Realităţile politice din Turcia şi natura regimului său politic necesită o radiografie diferită a evenimentelor din cursul ultimelor zile.

În primul rând este vorba de legitimitatea însăşi a puterii lui Erdoğan, al cărui partid, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), de orientare islamic-moderată, a câştigat fără emoţii alegerile din 2002, 2007 şi 2011, în baza unui proces corect, liber şi democratic. Baza populară a puterii lui Erdoğan rămâne constantă şi se menţine la cote ridicate. Premierul turc nu poate fi considerat un lider autocratic, dictatorial, impus prin forţă sau care se menţine la conducere cu sprijinul unui sistem de securitate represiv şi violent.

În al doilea rând, Turcia este un stat democratic, laic, secularist, care funcţionează în baza respectării statului de drept şi a drepturilor şi libertăţilor democratice. Este stat membru NATO din 1952, aspirant la integrarea în Uniunea Europeană, membră a grupului G20 a celor mai industrializate economii ale lumii şi un actor responsabil al comunităţii occidentale. Apartenenţa Turciei la valorile occidentale nu poate fi contestată în ciuda unor anumite nuanţări care nu schimbă însă orientarea de ansamblu a ţării şi angajamentele sale internaţionale.

Spre deosebire de actorii Primăverii Arabe, parcursul politic şi economic al Turciei este expresia unei poveşti de succes al cărei principal artizan rămâne însuşi premierul Erdoğan.

 

Succesul politicii lui Erdoğan. Ultima decadă reprezintă un adevărat punct de cotitură în istoria modernă a Turciei. Preluarea puterii de către AKP sub conducerea lui Recep Erdoğan în 2002 a deschis o perioadă de transformare multivectorială şi multidirecţională cu adevărat spectaculoasă marcată de stabilitate politică internă, creştere economică impresionantă, consolidare a statutului internaţional şi un potenţial crescut de proiecţie de putere pe scena globală. În ultimii 10 ani, PIB-ul Turciei s-a triplat, rata medie de creştere economică s-a situat la un nivel constant de 5 %, chiar în condiţiile crizei economice şi a derutei fiscale generalizate a UE.[8] Performanţele politicilor economice guvernamentale au dus la o dezvoltare internă fără precedent, Turcia devenind una din pieţele cele mai atractive pentru investitorii externi. Competitivitatea crescută în domeniul industrial şi în cel al serviciilor, concomitent cu dezvoltarea unor proiecte ample de infrastructuă şi de modernizare industrială au propulsat Turcia ca unul dintre actorii economici cei mai activi la nivel internaţional. În anul 2012, au fost înregistraţi 36 de milioane de turişti, Turcia devenind una dintre destinaţiile şi atracţiile turiste de top la nivel mondial[9]. Potrivit datelor Fondului Monetar Internaţional, Turcia a fost în 2012 cea de-a şaptea economie a Europei (incluzând şi Rusia), fiind cu 61% mai mică decât cea de pe primul loc – Germania, şi s-a situat pe locul 17 la nivel global. Mai mult, în cursul lunii mai a.c., Erdoğan a anunţat că Turcia a rambursat integral datoria către FMI prin achitarea ultimei tranşe prevăzute de 412 milioane de dolari şi, de asemenea, s-a angajat să contribuie cu până la 5 miliarde de dolari la operaţiunile FMI. Miracolul economic turcesc, cum a fost denumit, a dus, aşadar, la o dezvoltare a Turciei pe care puţini ar fi anticipat-o în urmă cu 10 ani, iar prin extensie, ambiţiile politice internaţionale au căpătat o tot mai mare forţă la nivelul gândirii decidenţilor politici turci.

 Cu cât creştea economic, cu atât Ankara devenea tot mai activă pe scena globală revendicând tot mai insistent un loc distinct în conclavul marilor puteri. Agenda de politică externă a Turciei a fost desenată de însuşi artizanul gândirii strategice din spatele lui Erdoğan, ministrul său de externe, Ahmet Davutoglu, prin Conceptul Strategic Depth. Conform noii viziuni strategice, interesele Turciei se extind din Asia Centrală, Caucaz, Marea Caspică şi Marea Neagră până în Balcani, Orientul Mijlociu şi Marea Mediterană. Aria de extindere a intereselor de securitate turceşti au dat curs unor discuţii/temeri privind tendinţele tot mai asertive turceşti de recucerire imperială delimitată de graniţele fostului Imperiu Otoman. Conceptul de neo-otomanism a intrat tot mai insistent în vocabularul specialiştilot şi experţilor de politică externă. Prioritizarea strategiei privind Orientului Mijlociu, prin lansarea politicii „zero probleme cu vecinii”, care viza o politică amplă de integrare cu statele din imediata vecinătate sudică, a dus însă la o serie de derapaje ale cursului de politică externă al guvernului islmic-conservator de la Ankara, SUA şi Israelul fiind cu deosebire vizate.

Noua agendă de politică externă a determinat o activizare fără precedent a Turciei şi pe alte paliere regionale cu prioritate Asia Centrală, Caucaz, Marea Neagră şi Balcani, unde cartea energetică şi afinităţile cultural-istorice şi de identitate au fost valorificate cu inteligenţă. Turcia a devenit în câţiva ani principalul hub energetic, punctul de interconectare a conductelor energetice din Rusia şi fostul spaţiu sovietic (Georgia, Azerbaijan) către pieţele occidentale, aşadar legătura energetică indispensabilă între Est şi Vest. Turcia s-a impus ca un jucător strategic cheie, însă amploarea ambiţiilor sale regionale şi asertivitatea sporită în afacerile internaţionale au provocat anumite îngrijorări relativ la agenda internaţională a Ankarei. Tendinţele tot mai accentuate de orientare pe direcţiile est şi sud au fost interpretate, de anumiţi analişti, ca o îndepărtare de cursul politic occidental, adică o transformare radicală a viziunii strategice care a marcat poziţionarea externă a Turciei de la crearea statului modern kemalist.

În ciuda diverselor critici, succesul strategiei Turciei părea că se transformă într-un asset strategic, în sensul că exportarea modelului turcesc în lumea arabă putea să ofere o soluţie desenării design-ului de ansamblu al Orientului Mijlociu, de departe zona cea mai sensibilă şi complicată a globului. Turcia a devenit un model de stat islamic democrat, dezvoltat, prosper şi respectat la nivel internaţional, cu alte cuvinte un izvor de inspiraţie pentru celelate state de religie islamică.

După aproape 10 ani de guvernare AKP (la momentul 2011), Turcia traversa practic cea mai stabilă şi promiţătoare perioadă, atât prin succesele economice interne, cât şi prin realizările spectaculoase de politică externă (politica „zero probleme cu vecinii”).

 

Erdoğan şi excesele puterii.Cum poate fi explicată radicalizarea discursului anti-guvernamental al protestatarilor şi mai ales furia împotriva liderului de numele căruia se leagă transformarea spectaculoasă şi modernizarea fără precedent a statului, stabilitatea şi atingerea unui nivel de prosperitate greu de imaginat înainte de 2002?  Recunoaşterea succeselor lui Erdoğan în politica internă este reflectată şi prin faptul că raţionamentele de ordin economic nu se află pe lista priorităţilor mulţimii. Mai degrabă modul în care Recep Erdoğan a gestionat consecinţele propriilor succese interne şi externe este cheia înţelegerii evenimentelor din Taksim Square. Liderul turc a fost adesea caracterizat ca fiind arogant, dispreţuitor, având o anumită convingere a misiunii sale providenţiale, percepţie care fără îndoială a fost încurajată de realizările obţinute şi de popularitatea care s-a menţinut la cote ridicate pe parcursul ultimei decade fără să dea semne de erodare. Sprijinul popular şi victoriile succesive în alegeri au fost, se pare, asumate ca o „carte verde” care să-i permită tranformarea statului în conformitate cu propriile ambiţii şi proiecte politice. Profilul personalităţii premierului şi ambiţiile sale politice nedisimulate corelate cu convingerile sale islamic-conservatoare au devenit, tot mai insistent în ultima perioadă, ţinta criticilor şi deopotrivă, a îngrijorărilor din partea unor segmente ale populaţiei. Ceee ce i se reproşează premierului, pe lângă modul autoritar şi paternalist de a conduce, este adoptarea unei agenda care ar urmări, în fapt, islamizarea statului şi renunţarea la principiile kemaliste care fundamentează statul laic, secularist şi democratic aşa cum a fost creat în 1923. Iar anumite decizii controversate par să susţină această percepţie. În primul rând este vorba despre rolul armatei considerată piesa de rezistenţă a regimului laic-secularist şi brâul de securitate al viziunii naţional-statale a lui Atatürk. Deschiderea unor procese împotriva capilor armatei învinuiţi că ar fi încercat executarea unei lovituri de stat împotriva guvernului AKP (cazul Ergenekon), au dat semnalul unui proces amplu prin care influenţa şi puterea armatei au fost drastic şi dramatic reduse. Odată ce singurul posibil instrument de presiune a fost înlăturat, Erdoğan s-a lansat într-o amplă ofensivă de transformare a societăţii, care a fost interpretată ca o tentativă de islamizare forţată, în baza propriilor convingeri şi principii religioase.  Inclusiv shiftul strategic către Orientul Mijlociu a fost interpretat prin prisma platformei islamice promovate de guvernul AKP.[10]

O statistică sumară ne arată amploarea politicii de islamizare iniţiată de Erdoğan. În cei zece ani de când se află la conducerea ţării, au fost construite 17.000 de moschei, atingând în prezent cifra totală de 93.000 de astfel de lăcaşe pe întreg teritoriul Turciei.   

Declaraţia lui Erdoğan “we want to raise a religious youth”[11], a fost interpretată ca o confirmare a intenţiilor sale nedisimulate de schimbare a caracterului laic al statului. Crearea şi încurajarea constantă a construirii de şcoli religioase făceau parte din acelaşi tablou. Alte decizii controversate se referă la ridicarea interdicţiei la adresa purtării vălului islamic de către femei, interzis de Atatürk, precum şi interzicerea comercializării băuturilor alcoolice în intervalul 22- 06 dimineaţa.

În lipsa oricărei opoziţii serioase, comportamentul arbitrat şi discreţionar al lui Erdoğan a dat naştere unor caracterizări de tipul „Erdoğan-noul sultan”, trimitere directă la puterea exercitată autoritar de foştii sultani, fără a ţine cont de opinia publică, dar şi la ambiţiile imperiale tot mai evidente ale liderului turc. Asta cu atât mai mult cu cât puterea şi autoritatea cvasi-totală l-au încurajat în dezvoltarea unor proiecte pe măsura ambiţiilor sale politice. Astfel s-au născut o serie de iniţiative cu adevărat megalomanice, o glorificare a noii puteri a Turciei, a se înţelege a lui Erdoğan însuşi, care nu erau străine de o anumită tendinţă de recuperare a trecutului imperial otoman: cea mai mare moschee denumită după Sultanul Suleiman Magnificul, cel mai mare pod, cel mai mare canal care să facă legătura între Marea Neagră şi Marea Marmara, cel mai mare aeroport din lume, cel mai mare proiect urbanistic care vizează renovarea centrului oraşului Tarlabaşı,pentru a aminti câteva dintre ele. Referirile tot mai dese la perioada de glorie a Imperiului Otoman şi la realizările sultanilor au exacerbat temerile privind existenţa unei agende ascunse prin care Erdoğan încearcă să-şi atribuie puteri discreţionare prin subminarea statutui de drept inclusiv prin reevaluarea principiului secularismului ca politică de stat.[12] Erdoğan a devenit tot mai puţin tolerant la adresa criticilor din partea opiniei publice. Cenzura şi presiunile la adresa jurnaliştilor, precum şi persecutarea oponenţilor politici au devenit o constantă a politicilor guvernamentale. Conform cifrelor publicate de Comitetul pentru Protecţia Jurnaliştilor, numărul ziariştilor în închisoare se ridică la 49, „rivalizând” cu China şi Iran la categoria respectării libertăţii de exprimare.[13] Luna trecută, Human Rights Watch anunţa că:“Turkey's most fundamental human rights problems is in fact intolerance of free speech.” O abordare similară a fost adoptată de Comisia Europeană în Progress Report pe anul 2012, atrăgând atenţia Turciei că: “important reforms are needed to strengthen human rights structures and the number of criminal proceedings brought against human rights defenders is a matter of concern”.[14]

Tot mai insistent în ultimii ani au apărut voci care au atras atenţia asupra drumului extrem de periculos spre care se îndreaptă Erdoğan. Semnalele de alarmă privind islamizarea în forţă a Turciei pe fundalul frustrărilor acumulate pe relaţia cu Uniunea Europeană şi a slăbirii relaţiilor cu Occidentul, au căpătat tot mai mare amploare.

 

Care sunt principalele provocări la adresa lui Erdoğan? Probabil principala provocare care va trebui gestionată cu atenţie în perioada următoare este legată de apariţia unei polarizări extreme la nivelul maselor şi de fracturarea tot mai acută a societăţii.

Pe de o parte este pătura socială cu vederi liberale, seculariste care se opune islamizării societăţii şi adoptării excesive a simbolurilor religioase, conservatoare şi tradiţionale. Această categorie este reprezentată, cu precădere, de populaţia urbană, educată, reprezentanţi ai mediilor universitare, oameni de afaceri. Succesul economic din ultimii ani a facilitat apariţia unei clase de mijloc puternice şi active, tot mai conştientă politic pentru care menţinerea statului în baza principiilor laice şi seculariste este însăşi garanţia democraţiei şi statului de drept. Pe de altă parte, există categoria mai conservatoare, ataşată valorilor ideologice islamice, care favorizează o întoarcere la tradiţiile şi simbolurile istorice tradiţionale. Această categorie se găseşte cu precădere în zonele rurale, Anatolia este zona cea mai vizată, formată din mici meşteşugari, lideri religioşi, dar şi noii îmbogăţiţi care au reuşit să fructifice oportunităţile oferite de programele şi proiectele urbanistice şi industriale guvernamentale. Aceasta constituie cu precădere baza electorală a lui Erdoğan, fără a exclude evident şi alte categorii sociale.

 

Adepţii viziunii liberal-seculariste se simt tot mai mult ameninţaţi de politicile conservatoare promovate de Erdoğan. Ruptura societală s-a adâncit puternic în ultimii ani pe măsură ce apelul lui Erdoğan la valorile şi simbolurile religioase a fost perceput ca un instrument de consolidare a puterii personale. Aşezat pe postamentul propriului success, Erdoğan nu pare dispus să renunţe la puterea pe care o deţine de peste 10 ani, iar discuţiile privind schimbarea Constituţiei trebuie citite în această cheie. Conform statutului intern al AKP, liderul formaţiunii nu poate deţine mai mult de trei mandate de prim ministru. În consecinţă, funcţia prezidenţială a devenit marea miză politică a lui Erdoğan. Scenariul vehiculat vizează schimbarea Constituţiei pentru a include noi prevederi care în esenţă ar urma să transforme Turcia într-o republică prezidenţială sau semi-prezidenţială. Preşedintele ar urma să fie ales prin vot direct, renunţându-se la vechea formulă a numirii de către Marea Adunare Naţională, iar prin atribuţiunile extinse pe care le-ar deţine ar deveni principalul actor politic al ţării. Iar obiectivul lui Erdoğan pare tot mai evident, respectiv adoptarea noii Constituţii în forma modificată în cel mai scurt timp, pentru a-i permite să candideze la alegerile de anul viitor. Modificarea atitudinii faţă de kurzi şi redeschiderea negocierilor cu liderul PKK, Abdulah Ocalan, sunt interprate ca fiind parte a aceluiaşi registru constituţional. Implementarea acestui scenariu de sorginte putinistă, cum a mai fost denumit, respectiv rocada premier-preşedinte astfel încât să-i permită liderului să păstreze puterea, a exacerbat temerile privind absolutizarea puterii în mâinile unui singur om. Nu este exclus ca AKP-ul să-şi modifice statul intern pentru a-i permite lui Erdoğan să-şi menţină funcţia de premier şi după următoarele alegeri. Este evident că oricare dintre aceste alternative s-ar concretiza, mesajul politic evident este acela că Erdoğan nu este dispus să renunţe la putere.

Proiectul politic-constituţional al premierului are nevoie de o largă susţinere populară pentru a putea fi implementat. Iar pentru asigurarea acesteia, Erdoğan va trebui, fără îndoială, să încerce o reconciliere naţională, inclusiv cu cei care în aceste zile îşi exprimă nemulţumirea în stradă. În lumina ultimelor evoluţii, Erdoğan pare foarte puţin dispus la dialog, iar menţinerea unei atitudini intransigente şi sfidătoare ar putea provoca o „rupere” dramatică la nivelul societăţii. O asemenea eventualitate ar face extem de impobabilă recuperarea de imagine şi prestigiu intern de care se bucură în prezent, tocmai în baza imaginii pe care şi-a creat-o cu mare grijă în ultimii ani- acela de lider unificator şi providenţial.

 
Câteva concluzii.

Amploarea mişcării de protest este consecinţa unor nemulţumiri reale: tendinţa de monopolizare a puterii, impunerea în exces a unor valori şi simboluri religioase de sorginte islamică, încurajarea educaţiei religioase şi presiunile la adresa fundamentelor seculare şi laice ale statului, îngrădirea libertăţii de exprimare şi încălcarea drepturilor democratice, cenzura aplicată pe scară largă, lipsa unui dialog cu societatea pe chestiuni ce privesc interesul public (marile proiecte de renovare-reabilitare şi urbanizare), etc.

Refuzul lui Erdoğan de a dialoga cu manifestanţii şi menţinerea unei atitudini sfidătoare şi intransigente au oferit elementul catalizator al furiei protestatarilor. În prima intervenţie publică după declanşarea revoltelor, a vorbit în termeni jignitori la adresa manifestanţilor, numindu-i “a handful of capulcu” (jefuitori), percepţie pe care nu pare dispus să o schimbe. Violenţele şi brutalitatea forţelor de ordine au reprezentat scânteia unor acţiuni fără precedent. Piaţa Taksim este în continuare ocupată, baricadele au devenit parte a designului urban, iar în marile oraşe asediul manifestanţilor nu pare să scadă din intensitate. Tăvălugul străzii pare de neoprit riscând să arunce ţara într-un haos generalizat.

Privirile sunt aţintite spre Erdoğan, iniţiatorul moral al întregii degringolade, dar, fără îndoială, factorul decizional cheie de la care se aşteaptă soluţia miraculoasă.

 

Dincolo de amploarea protestelor şi radicalizarea revendicărilor anti-guvernamentale, potenţialul de escaladare nu trebuie exagerat. Vârsta, profilul şi numărul participanţilor la revolte indică o participare relativ limitată şi o coagulare minimală a societăţii în sprijinul protestatarilor. Iar asta este explicabil prin faptul că, în ciuda criticilor aduse, primul ministru rămâne figura proeminentă a ţării, a cărui legitimitatea şi popularitate au fost confirmate prin trei cicluri succesive de alegeri pe care le-a câştigat cu foarte puţine emoţii. Marea majoritate a turcilor sunt conştienţi de rolul istoric jucat de Erdoğan de numele căruia se leagă transformarea şi dezvoltarea fără precedent ţării. Există cu siguranţă nemulţumiri cauzate de un anumit exces de putere care i se impută premierului sau de promovarea unei agende islamic-conservatoare, dar acestea nu par să diminueze sprijinul popular de care se bucură la scară largă. Opoziţia este inexistentă, iar orice alternativă politică posibilă nu ar putea fi o provocare reală la adresa liderului de la Ankara.

Ceea ce se întâmplă în aceste zile pe străzile marilor oraşe turceşti pare mai degrabă o încercare a tinerilor nemulţumiţi de a trasa o linie roşie sub forma unui avertisment la adresa premierului că societatea a ieşit din pasivitate şi este decisă să reacţioneze, chiar violent, la ceea ce este perceput ca o îngrădire a statului de drept şi a principiilor democratice de guvernare. Este puţin probabil ca miile de demonstranţi care scandează demisia lui Erdoğan chiar cred că o astfel de eventualitate este reală şi posibilă în actualele condiţii, mai ales că forţa lor politică este minimală în ciuda presiunilor şi baricadelor ridicate pe străzi. Ceea ce se doreşte este transmiterea unui mesaj, în sensul că puterea, oricât de legitimă ar fi, nu trebuie folosită discreţionar. În ce măsură Erdoğan este dispus să perceapă acest mesaj, este o altă discuţie. Aflat încă pe soclul scceselor şi popularităţii sale, este posibil să perceapă totul ca o revoltă a unor anarhişti, vandali, încurajaţi de forţe străine şi care au ca singur obiectiv destabilizarea ţării.

Iar acest soclu nu pare să se clatine. Probabil, aşa cum mulţi analişti consideră, dacă acum s-ar organiza alegeri anticipate, după cum solicită chiar cei strânşi în stradă, mai mult ca sigur Erdoğan va obţine o nouă victorie. Viitorul politic a lui Erdoğan nu pare ameninţat, iar atâta timp cât va continua implementarea unor politici economice viabile şi va menţine cursul de creştere ascendent, credibilitatea şi suportul popular vor rămâne la cote ridicate.

 

Probabil principala provocare care va trebui gestionată cu atenţie în perioada următoare este legată de apariţia unei polarizări extreme la nivelul maselor şi de fracturarea tot mai acută a societăţii pe baze religioase, etnice, politice: liberali versus conservatori, secularişti versus islamişti, sunniţi versus şiiţi, turci versus kurzi, etc. Ceea ce se întâmplă în Piaţa Taksim este şi o consecinţă a adâncirii acestor falii societale, pe fundalul dezvoltării unei clase medii puternice şi a activizării mesajelor politice şi civice din partea acesteia. Este o generaţie care nu pare dispusă să renunţe la moştenirea lui Atatürk şi care respinge modelul politic pe care Erdogan incearcă să-l impună ca un fait accompli. Mobilizarea tinerilor este un semnal al potenţialului de schimbare prin proiectarea unei mase critice pe care premierul nu o mai poate ignora.

 

Fără ca statutul său politic sau propria putere să fie în mod real ameninţate, Erdoğan trebuie să facă faţă unei crize puternice, probabil cea mai mare încercare politică din cariera sa. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât, în acest moment, Erdoğan trebuie să gestioneze două fronturi, deschise simultan: intern şi extern. Frontul extern este reprezentat de războiul din Siria faţă de care Erdoğan a adoptat o poziţie partizană atât prin retorică, cât şi prin sprijinul masiv acordat forţelor de opoziţie anti-Assad. Siria a devenit marea încercare geopolitică a Turciei în condiţiile în care aceasta a provocat deja colapsul întregii viziuni integraţioniste regionale gândită şi aplicată de Davutoglu. Turcia se află pe picior de război cu Siria, iar pe cale de consecinţă tensiunile pe direcţia Ankara-Teheran-Bagdad au atins cote alarmante. Relaţiile cu Rusia rămân complicate, datorită poziţiilor diferite în chestiunea siriană, în timp ce îmbunătăţirea relaţiilor cu Israelul trenează de asemenea. Însă cele mai importante consecinţe ale crizei siriene au devenit şi marile provocări la adresa Turciei: valul de refugiaţi (care au atins, conform cifrelor actualizate, aproape 500.000 de persoane) şi reactivarea chestiunii kurde.

Aşadar, în doar 2 ani (2011-2013), tabloul de securitate al Turciei a intrat pe o traiectorie extrem de complicată: război la graniţele sale, potenţial de instabilitate internă, tensiuni cu vecinii, dificultăţi în a-şi asigura propria securitate. Fără îndoială, Turcia rămâne un actor cheie, poate chiar definitoriu, în soluţionarea crizei siriene şi deopotrivă în gestionarea tabloului general de securitate al Orientului Mijlociu. Orice potenţial serios de destabilizare internă a ţării ar putea avea consecinţe geopolitice dramatice. Cu siguranţă, aceasta este şi cheia în care marile cancelarii occidentale citesc şi urmăresc evenimentele din Piaţa Taksim.

 

Pornind de la aceste considerente, remarcile premierului relativ la „anumite ingerinţe externe” care ar încuraja destabilizarea ţării nu au trecut neobservate. Speculaţiile nu au ezitat să apară, la fel scenariile relativ la terţi actori care ar putea şi ar avea interes să destabilizeze Turcia. Principalul vizat este Iranul, stat cu care Turcia se află într-o competiţie acerbă pentru influenţă regională. Aflate pe poziţii diametral opuse faţă de criza siriană, marea miză a jocului de putere regional, atât Ankara, cât şi Teheranul încearcă să puncteze decisiv pentru a-şi asigura preeminenţa. Un haos generalizat în Turcia, ar limita dramatic implicarea regională a Ankarei, chiar prin scoaterea acesteia din jocul strategic pe termen nedefinit. Siria este, de asemenea, vizată ca putând avea un rol în evenimentele de la Istanbul. Turcia este principalul susţinător al opoziţiei siriene şi inamicul cheie al regimului Assad. Avantajele ar fi evidente în sensul că prin reorientarea focusului spre interior, Erdoğan nu ar mai avea resursele de a menţine o presiune atât de puternică asupra liderului sirian şi al comunităţii internaţioanle deopotrivă.

Fără a desconsidera aceste posibile scenarii, mişcarea premierului se încadrează mai degrabă în registrul tip al liderilor contestaţi, aflaţi în postura de ţintă a unei acţiuni de revoltă, de a minimaliza şi chiar de a decredibiliza revolta din stradă prin racordarea acesteia mai degrabă unor forţe străine decât unui curent de nemulţumire real existent în societate.

 

Este încă dificil de anticipat cum se va soluţiona criza internă din Turcia. Îndemnul lui Erdoğan în faţa zecilor de mii de suporteri strânşi la aeroport pentru a-l întâmpina la întoarcerea din turneul maghrebian, “Let us go and crush Taksim”, nu anunţă neapărat un final paşnic. În lumina evenimentelor care se desfăşoară în prezent, nu se poate spune că există o ameninţare directă la adresa lui Erdoğan, dar cu siguranţă modul în care va gestiona criza va avea un impact major asupra viitorului său politic. Se poate ca Erdoğan să fie victima propriului său succes, ceea ce îi va dicta acţiunile şi deciziile în perioada următoare. Pentru a-şi prezerva legitimitatea şi deopotrivă imaginea de lider naţional, soluţia dialogului pare opţiunea cea mai viabilă. Calculele politice ale lui Erdoğan par, însă, să indice un alt mod de abordare.

 
 
 
Bucureşti, 10 iunie 2013
 
 
 


[1] Michael Weiss, Erdogan the Bulldozer, 7 June 2013, http://www.realclearworld.com/articles/2013/06/07/erdogan_the_bulldozer_105221-2.html, accesat 9 iunie 2013

[3] Erdogan’s autocracy triggers mass reaction in Turkey, 4 June 2013, http://www.irishtimes.com/news/world/europe/erdogan-s-autocracy-triggers-mass-reaction-in-turkey-1.1415948, accesat 6 iunie 2013
 
[4] 'Turkish Spring' tests Erdogan's rule, 3 June 2013, http://euobserver.com/foreign/120345, accesat 5 iunie 2013

[5] US embassy deletes Twitter response to Turkish PM but maintains stance, 8 June 2013, http://www.turkishweekly.net/news/151352/us-embassy-deletes-twitter-response-to-turkish-pm-but-maintains-stance.html, accesat 9 iunie 2013

[7] What Lessons Can We Draw From the Taksim Protests?, 8 June 2013, http://www.turkishweekly.net/columnist/3764/what-lessons-can-we-draw-from-the-taksim-protests.html, accesat 9 iunie 2013

 

[9]Jeffrey D. Sachs, Why Turkey is Thriving?, 27 May 2013, http://www.project-syndicate.org/commentary/inside-the-turkish-economic-miracle-by-jeffrey-d--sachs, accesat 4 iunie 2013

 

[10] Mustafa Sahim, Islam, Ottoman Legacy and Politics of Turkey: An Axis Shift?, January 2011, http://www.thewashingtonreview.org/articles/islam-ottoman-legacy-and-politics-in-turkey-an-axis-shift.html, accesat 9 iunie 2013

[11]Erdogan resurrects debates of Islamization, 9 February 2012, http://www.alarabiya.net/articles/2012/02/09/193621.html, accesat 6 iunie 2013
[13] What's driving unrest and protests in Turkey?, 4 June 2013, http://edition.cnn.com/2013/06/03/world/europe/turkey-conflict-explainer/index.html, accesat 7 iunie 2013