Turcia: O nouă tentativă de mediere în dosarul iranian

Carmen RIJNOVEANU

          Fără îndoială, Iranul tinde să devină un nou centru de tensiune globală, direcţie spre care sunt în prezent  canalizate eforturile comunităţii internaţionale prinsă în dilema: acţiune militară vs negociere. Evoluţiile recente tind să puncteze o anume disponibilitate a Teheranului spre o relansare a dialogului. Poziţiile adoptate în ultimele zile de o serie de oficiali şi factori de răspundere iranieni par să confirme această tendinţă. În acest tablou geopolitic, care se desenează în jurul dosarului nuclear iranian, evoluţiile înregistrate pe direcţia Ankara-Teheran capătă o relevanţă aparte.       

În ziua de 18 ianuarie 2012, Turcia a cerut revenirea imediată la masa discuţiilor şi relansarea negocierilor dintre Iran şi marile puteri pentru deblocarea impasului privind problematica programului nuclear iranian. Solicitarea a fost justificată prin faptul că toate părţile implicate sunt interesate să găsească o soluţionare pe cale paşnică a crizei. Mai mult, în cadrul conferinţei de presă susţinută împreună cu omologul său iranian, Ali Akbar Salehi, ministrul de externe al Turciei, Ahmet Davutoglu, a arătat că ţara sa este dispusă să găzduiască negocierile dintre Iran şi „grupul celor şase”, respectiv SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franţa şi Germania, şi să-şi aducă contribuţia la desfăşurarea cu succes a acestora.(http://www.cbsnews.com/8301-501714_162-57361713/turkey-calls-for-resumption-of-iran-nuclear-talks/) Conform declaraţiei oficialului turc, ar exista deja un acord de principiu între cele două părţi care s-au arătat dispuse să accepte propunerea Turciei. La rândul său, Ali Salehi a indicat că Iranul doreşte ca negocierile cu cele şase puteri să se desfăşoare în capitala Turciei.

Declaraţiile turco-iraniene au concluzionat practic cele două zile ale vizitei oficiale întreprinse de şeful diplomaţiei de la Teheran în Turcia, eveniment cu o încărcătură specială având în vedere contextul internaţional al desfăşurării acesteia. În ultimele luni, comunitatea occidentală a lansat o campanie fără precedent pentru a convinge Iranul să-şi respecte angajamentele internaţionale asumate prin semnarea Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT). În calitate de stat semnatar al NPT, Iranul şi-a asumat obligaţia să nu producă arma nucleară şi să permită AEIA să efectueze diverse controale în acest sens. Raportul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, publicat la 8 noiembrie 2011, menţionează “preocupări grave” privind programul nuclear iranian, arătând că anumite experimente sunt folosite pentru dezvoltarea unei capabilităţi nucleare. Ambiţiile nucleare ale Iranului trebuie înţelese în contextul mai larg al acţiunilor de politică externă desfăşurate de liderii de la Teheran. Iranul a adoptat, în ultimii ani, o politică vădit direcţionată împotriva comunităţii internaţionale prin folosirea unui discurs agresiv-confruntaţional, lansarea de ameninţări la adresa Israelului, sprijinirea organizaţiilor teroriste, obstrucţionarea constantă a angajamentelor internaţionale. O astfel de realitate proiectează Iranul ca unul din „statele-problemă” pe harta internaţională, cu un potenţial uriaş de a genera instabilitate regională, aflat sub conducerea unui regim autocratic-fundamentalist, care, odată intrat în posesia armei nucleare, ar deveni o sursă de nesfârşite ameninţări la adresa securităţii globale.

În faţa refuzului constant al Teheranului de a negocia şi a opoziţiei manifestate faţă de propunerile comunităţii internaţionale, puterile occidentale au anunţat că sunt hotărâte să recurgă la măsuri dure, cu caracter punitiv, inclusiv prin aplicarea unui embargou împotriva  unor domenii strategice cheie în cazul în care Iranul nu renunţă la dezvoltarea programului său nuclear. Replica Iranului, care a ameninţat cu blocarea strâmtorii Hormuz, punct strategic de importanţă vitală pentru economia globală, a provocat o nouă spirală a ameninţărilor, presiunilor şi acuzelor reciproce. În consecinţă, statele Uniunii Europene au decis, la 23 inauarie 2012, impunerea unor sancţiuni severe care prevăd interzicerea oricăror tranzacţii şi contracte în domeniul petrolier cu Iranul, cu excepţia celor deja în vigoare care vor fi onorate până la 1 iulie 2012. De asemenea, sancţiunile prevăd îngheţarea activelor  Băncii Centrale iraniene, tranzacţiile financiare cu această instituţie fiind parţial interzise. Noile măsuri sunt menite, conform declaraţiilor liderilor UE, să crească presiunile asupra Iranului şi să determine autorităţile de la Teheran să îşi revizuiască opţiunile nucleare.

În context, propunerea de dialog turco-iraniană a fost considerată insuficientă, fără un potenţial practic de materializare. Episodul este cu atât mai relevant dacă avem în vedere dinamicile politice recente care se profilează pe direcţia Ankara-Bruxelles-Washington, evidenţiind o tendinţă tot mai accentuată a Turciei de a se angaja în acţiuni distincte care, nu de puţine ori, contravin politicilor adoptate de partenerii săi occidentali.

În acest sens, poziţionarea Turciei în ecuaţia strategică privind dosarul iranian trebuie nuanţată prin prisma ultimelor luări de poziţie ale autorităţilor de la Ankara. Leitmotiv-ul discursului acestora evidenţiază necesitatea negocierilor şi folosirea cu precauţie a constrângerilor şi sancţiunilor ca instrument pentru rezolvarea crizei.

Este interesant că tentativele de mediere din partea Turciei vin după o serie de acţiuni contradictorii care nu de puţine ori au adus cele două ţări pe poziţii conflictuale. În ultimii zece ani, relaţia dintre Turcia şi Iran a cunoscut o evoluţie sinuoasă în care perioadele de tensiune au alternat cu cele de relaxare şi chiar de cooperare. Implementarea noii strategii de politică externă a Turciei, teoretizată de ministrul de externe Ahmet Davutoglu, sub formula „zero problems with neighbors”, a permis o creştere fără precedent a nivelului relaţiilor politice şi economice dintre cele două ţări. Turcia a devenit unul dintre cei mai activi susţinători ai regimului de la Teheran, lucru evidenţiat şi prin opoziţia constantă pe care a manifestat-o faţă de încercările comunităţii internaţionale de a adopta acţiuni ferme împotriva programului nuclear iranian. Urmând logica strategiei Davutoglu, în iunie 2010, Turcia a decis să voteze împotriva aplicării de sancţiuni împotriva Iranului, decizie care a exacerbat temerile privind credibilitatea angajamentelor internaţionale ale Turciei.

Evoluţiile internaţionale şi izbucnirea “Primăverii arabe” a transformat dramatic tabloul de securitate al regiunii şi a forţat Turcia să regândească proiectul diplomatic lansat în 2002. După cum remarca un analist turc: the “No problems with neighbors” foreign policy strategy of Foreign Minister Ahmet Davutoğlu unfortunately evolved in the past year into a “No friends” reality (http://www.hurriyetdailynews.com/from-no-problems-with-neighbors-to-no-friends.aspx?pageID=449&nID=10485&NewsCatID=425).

Relaţia Turcia-Iran s-a deteriorat în mod progresiv începând din 2011. Analizele vorbesc despre declanşarea unei adevărate competiţii pentru influenţă în regiunea Orientului Mijlociu şi a unei lupte acerbe pentru putere între cei doi actori regionali, elemente care explică poziţionările celor două state faţă de o serie de dosare regionale cheie: Israel, Iraq, problematica palestiniană, situaţia din Liban, relaţiile cu Hezbolah şi Hamas, pentru a aminti câteva dintre ele.

Radicalizarea tensiunilor turco-iraniene a fost însă provocată de două episoade distincte. Primul dintre ele ţine de poziţionarea Turciei faţă de mişcările revoluţionare din lumea arabă şi de intransigenţa manifestată faţă de liderul sirian Bashar al-Assad, aliat central al Iranului în regiune. Acţiunile Turciei au fost condamnate vehement de liderii de la Teheran fiind catalogate drept o cedare în faţa presiunilor americane.

 Al doilea episod este legat de decizia Turciei de a găzdui un sistem de radar pe teritoriul său, ca parte a scutului american anti-rachetă. Decizia Turciei, anunţată la 2 septembrie 2011, a provocat o reacţie vehementă din partea Teheranului. La 26 noiembrie 2011, generalul iranian Amir Ali Hajizadeh, comandantul Forţelor aeriene ale Gardienilor Revoluţiei, a avertizat  că, în cazul unei intervenţii militare străine împotriva Iranului, scutul antirachetă din Turcia ar putea deveni ţinta unei eventuale riposte militare iraniene: “Dacă suntem ameninţaţi, intenţionăm întâi să luăm la ţintă scutul antirachetă al NATO din Turcia. Ulterior, vom viza şi alte ţinte” (http://www.jpost.com/MiddleEast/Article.aspx?id=249081).

Elementul cheie în această declaraţie este menţionarea Turciei ca posibilă ţară-

ţintă, postură ocupată, aproape exclusiv, de Israel în declaraţiile anterioare ale oficialilor iranieni. Tocmai pentru a evita o escaladare a tensiunilor pe linie bilaterală, Turcia a solicitat părţii americane ca, în comunicatul comun privind acordul de participare la scut, să nu se facă nici o referire la Iran. În consecinţă, formularea uzitată de ministerul turc al Afacerilor Externe a fost: Turkey’s hosting of this element will constitute our country’s contribution to the defense system being developed in the framework of NATO’s new strategic concept. It will strengthen NATO’s defense capacity and our national defense system (http://www.nytimes.com/2011/09/03/world/europe/03missile.html?_r=1).

Adoptarea unei atitudini moderate din partea Turciei şi încercarea de a menaja susceptibilităţile Iranului nu sunt întâmplătoare. Dincolo de episoadele de tensiune şi rivalitate deschisă, marcate de declaraţii belicoase de ambele părţi, Turcia este direct interesată în menţinerea unui canal eficient de dialog cu autorităţile de la Teheran, interes vizibil de ambele părţi. Raţionamentele sunt evidente şi ţin în egală măsură de raţiuni strategice şi interese financiare şi economice pe care cele două state le împărtăşesc.

Dintr-o astfel de perspectivă, dosarul nuclear iranian este, deopotrivă, o oportunitate şi o provocare pentru guvernul de la Ankara, iar declaraţiile făcute cu prilejul întâlnirii turco-iraniene la nivel înalt din 18 ianuarie a.c. pot fi citite în această cheie. Este evident că Turcia priveşte cu îngrijorare apariţia unui stat iranian nuclear şi este interesată în stoparea demersurilor Teheranului în această direcţie. Un Iran nuclear ar schimba în mod dramatic balanţa de putere regională şi ar pune Turcia într-o imensă dificultate strategică. În consecinţă, Turcia este direct interesată să sprijine demersurile comunităţii internaţionale în vederea anihilării programului nuclear iranian.

Există însă o fisură de abordare între Turcia şi comunitatea occidentală în ceea ce priveşte modalitatea de gestionare a acestei chestiuni: în timp ce SUA şi aliaţii europeni susţin luarea unor măsuri coercitive împotriva Iranului, politică materializată prin deciziile din 23 ianuarie a.c., Turcia a optat pentru rezolvarea crizei pe calea dialogului şi prin continuarea negocierilor cu guvernul de la Teheran. Principala temere de securitate a Turciei este legată riscurile de destabilizare regională pe care o gestionare deficitară, percepută ca agresivă de către Iran, ar putea să o provoace.

Dincolo de interesele sale de securitate, poziţionarea Turciei faţă de dosarul iranian, chiar în detrimentul coeziunii comunităţii occidentale, are şi alte raţiuni care ţin de ambiţiile regionale tot mai proeminente manifestate de liderii de la Ankara. Tot mai mulţi analişti tind să definească, deopotrivă, asertivitatea crescută a Turciei în politica regională şi „ambiguitatea” faţă de o serie de acţiuni întreprinse de aliaţii săi occidentali, ca expresie a unei strategii mai ample care ţinteşte o reorientare spre un nou model de politică externă „more Eastern oriented” (http://nationalinterest.org/print/commentary/the-end-the-us-turkey-alliance-6390).

Ambiţia Turciei de se erija în mediator între Iran şi puterile europene nu este, aşadar, suprinzătoare, ci, mai degrabă, este expresia unui curs politic care pare să ghideze diplomaţia turcă în ultima perioadă.  Criza iraniană poate fi interpretată ca o nouă oportunitate de a demonstra abilităţile diplomatice ale Ankarei pentru impunerea Turciei la nivel regional, vizând câştigarea şi confirmarea unui loc la „masa celor puternici”. Provocarea constă în capacitatea practică de a juca un asemenea rol.

 În ce măsură disponibilitatea iraniană spre dialog, reiterată recent şi de preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad, –  este adevărat sub presiunea sancţiunilor internaţionale –  şi ambiţiile Turciei de jucător regional vor produce un rezultat concret rămâne, însă, de vazut.