This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Turcia işi diversifică opţiunile strategice
 
Turcia îşi diversifică opţiunile strategice
 
Carmen RIJNOVEANU
 
 

            Două evenimente, ambele înregistrate în cursul lunii martie, au propulsat Turcia pe prima pagină a mass-mediei internaţionale. Primul eveniment este legat de scrisoarea adresată de liderul Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), Abdullah Ocalan (aflat în detenţie în Turcia din 1999), în fapt un apel transmis kurzilor din Turcia şi militanţilor PKK de încetare a luptei amate împotriva statului turc[1] Citirea scrisorii liderului kurd a prilejuit un adevărat spectacol mediatic. Momentul a fost ales, se pare, cu mare grijă, respectiv ziua de 21 martie a.c. care marchează începutul Anului Nou – Nowruz – în calendarul persan, sărbătoare celebrată în Iran, în regiuni din Asia Centrală, Caucaz, nord-estul Chinei, Crimeea, Balcani, dar şi de comunitatea kurdă. În această zi, aproape 2 milioane de kurzi s-au strâns în Diyarbakir (cea mai mare provincie kurdă din Turcia) pentru a sărbători trecerea în noul an. La 1 noaptea spectacolul s-a oprit pentru a se da citire scrisorii lui Ocalan. Momentul a fost transmis în direct de toate canalele de televiziune din Turcia, apelul liderului kurd fiind prezentat ca un moment istoric în evoluţia relaţiilor turco-kurde.

            Interesant este faptul că deşi atât presa turcă, cât şi cea occidentală au prezentat mesajul transmis de Ocalan sub forma unei chemări adresate PKK la încetarea focului, scrisoarea în sine nu conţine nici o formulare de genul „încetare a focului”, „armistiţiu”, „încetarea ostilităţilor”.[2] Este adevărat că liderul PKK face un apel la cetăţenii kurzi să înceteze conflictul permanent cu Turcia, îndemnându-i să transfere acestă luptă din zona militară către arena politică printr-o implicare mai pronunţată în viaţa politico-democratică a ţării. De asemenea, se cere luptătorilor PKK să părăsească teritoriul Turciei, fără a se menţiona un calendar precis de implementare. În esenţă, este un mesaj de pace, dar nu de renunţare la luptă. Lupta trebuie să continue, dar prin folosirea altor mijloace, de natură politică şi civică care să permită găsirea unor soluţii prin negociere cu autorităţile de la Ankara. Motto-ul său ar putea fi formulat ca „letting the weapons fall silent and allowing ideas and policies to speak out”.[3]

Anunţul făcut pe 21 martie 2013 este considerat un punct de turnură

cu efecte care depăşesc cadrul strict al relaţiilor turco-kurde, având un potenţial generator de modificări profunde ale scenei Orientului Mijlociu în ansamblul său.

            Negocierile cu militanţii kurzi, începute încă din luna ianuarie 2013, după 2 ani de confuntări intense, răspund unor calcule strategice şi interese de securitate imediate ale statului turc.[4] Pe de o parte, din perspectivă geopolitică, noua abordare kurdă a Turciei este o lovitură puternică împotriva intereselor axei Teheran-Bagdad-Damasc.[5] Pe de altă parte, creşterea influenţei PKK asupra minorităţii kurde din Siria ale cărei tentaţii spre autonomie capătă tot mai mult contur, devine un scenariu tot mai ameninţător care obligă autorităţile turce să acţioneze. Confruntată cu o asertivitate crescută din partea minorităţilor kurde atât din interiorul, cât şi din exteriorul graniţelor sale, Turcia a ales calea pragmatică de acţiune. Găsirea unui modus vivendi cu proprii kurzi este considerată o mişcare menită să le descurajeze tentaţiile de autonomie şi să le slăbească frontul de acţiune. Într-o perspectivă mai largă, este vorba despre un nou capitol în competiţia pentru influenţă regională. Intensificarea relaţiilor cu Kurdistanul irakian trebuie citită în aceeaşi cheie. Turcia şi-a intensificat relaţiile diplomatice, precum şi cele în domeniul comerţului şi energiei cu Guvernul provizoriu al Kurdistanului din nordul Irakului încurajând, astfel, indirect aspiraţiile liderilor kurzi de distanţare faţă de puterea de la Bagdad. Continuarea acestui curs ar putea pune o puternică presiune asupra guvernului de la Bagdad inclusiv prin riscurile induse de dezmembrarea statului irakian. De asemenea, în calculele politice ale Ankarei, reconcilierea cu proprii kurzi poate determina o reajustare pro-turcă a orientărilor kurzilor sirieni şi implicit o balansare a sprijinului acestora către opoziţia siriană. Aşadar, o dublă lovitură împotriva a doi dintre pilonii axei iraniene care, inevitabil, va avea impact asupra complexului de influenţă construit de Iran în regiune.

            Noua politică kurdă a Turciei, confirmată prin apelul adresat de Abdullah Ocalan, ţinteşte evidente ambiţii regionale şi redesenarea balanţei strategice în competiţia tot mai acerbă pentru dominaţie şi influenţă pe direcţia Ankara-Teheran. Nu este mai puţin adevărat că soluţionarea practică a chestiunii proprilor kurzi nu este nici pe departe un proces facil şi lipsit de tensiuni. Guvernul turc trebuie să adopte o serie de măsuri precum elaborarea unei noi Constituţii care să elimine componenta etnică din definiţia cetăţeniei, eliberarea miilor de politicieni kurzi aflaţi în închisoare sau reevaluarea conţinutului anumitor legi în baza cărora se menţin acuzaţiile la adresa deţinuţilor politici kurzi. Elaborarea noii Constituţii şi modul în care vor fi soluţionate revendicările politice ale kurzilor turci este un moment de mare încercare pentru definirea „noii Turcii” care pare că se desprinde tot mai accentuat de trecutul său kemalist centrat pe principiile seculariste şi naţionaliste care au stat la baza contruirii statului modern turc.

 

Cel de-al doilea eveniment a avut loc la o zi distanţă, pe 22 martie, când, în mod cu totul neaşteptat, premierul israelian Benjamin Netanyahu l-a sunat pe omologul său turc, Recep Erdogan, în prezenţa preşedintelui american Barak Obama. Oficialul israelian şi-a expimat regretul şi şi-a cerut scuze pentru uciderea celor 9 pasageri turci în incidentul Flotilei Libertăţii (Mavi Marmara) din mai 2010, gest fără precedent în diplomaţia israeliană. Liderul turc îşi vedea, astfel, îndeplinite două mari ambiţii: scuzele exprimate public de către Israel şi acoperirea mediatică extinsă asupra evenimentului. De menţionat că discuţia telefonică a avut loc într-un spaţiu public în prezenţa jurnaliştilor şi a altor oficiali, extrem de suprinşi, la rândul lor să asiste la un astfel de “spectacol” diplomatic turco-israelian.

Incidentul din 2010 a marcat începutul unei radicalizări extreme a atitudinii Turciei faţă de Israel. Ankara a anunţat că “suspendă total” legăturile comerciale şi militare cu Israelul, solicitând deopotrivă, tuturor diplomaţilor israelieni de rang înalt să părăsească teritoriul său. Expulzarea ambasadorului israelian a confirmat practic declanşarea unui “război rece” generalizat între cei doi actori. Tensiunea crescândă pe direcţia Ankara-Tel Aviv a provocat îngrijorări extreme în capitalele occidentale şi, mai ales, la Washington. Alianţa strategică turco-israeliană a fost considerată un vector cheie al sistemului de securitate american/occidental în Orientul Mijlociu. Degenerarea tensiunilor pe acest palier risca să compromită în mod dramatic calculele şi ecuaţiile strategice regionale. A urmat o adevărată cascadă de declaraţii, critici şi învinuiri reciproce, discursul liderilor de la Ankara alunecând spre o spirală a retoricii anti-israeliene care a culminat cu recentele declaraţii ale premierului turc prin care Israelul era catalogat drept stat terorist iar sionismul o crimă la adresa umanităţii. [6]

Fără îndoială, chestiunea relaţiilor turco-israeliene şi dinamica acestora în ultimii ani este extrem de complexă şi depăşeşte limitele de spaţiu impuse de acest tip de analiză. Ca viziune de ansamblu, schimbarea de paradigmă în raporturile Ankara-Tel Aviv este strâns legată de redesenarea agendei de priorităţi a politicii externe a Turciei care viza, ca linie coordonatoare, proiectarea unui rol dominant în regiunea Orientului Mijlociu. Raţionamentele care au stat la baza discursului anti-israelian sunt, aşadar, legate de necesitatea credibilizării politicii sale în rândul statelor şi naţiunilor arabe. Opoziţia faţă de Israel era considerată un instrument sigur de creştere a popularităţii şi prestigiului într-o zonă extrem de sensibilă la un astfel de tip de discurs. Mai mult, Turcia îşi afirma vocea independentă în afacerile regionale asumându-şi o detaşare accentuată faţă de aliaţii săi occidentali. Asocierea cu SUA nu trebuia să prejudicieze noul statut asumat în relaţia cu vecinii din proximitatea sa sudică şi, în consecinţă, trebuia evitată imaginea de aliat subordonat, mai ales în chestiuni care vizau Israelul.

Incidentul Mavi Marmara a oferit, aşadar, Turciei pretextul pentru radicalizarea discursului anti-israelian şi proiectării agendei pro-arabe în regiune. Orice tentativă de îmbunătăţire a relaţiilor cu Tel-Aviv-ul a fost condiţionată de o listă clară de cerinţe centrată pe 2 revendicări definitorii: adresarea unor scuze publice statului turc pentru atacul împotriva Flotilei Libertăţii şi oferirea de despăgubiri familiilor victimelor. Premierul turc a afirmat în nenumărate rânduri că nu va renunţa la nici una din cele două pretenţii, iar scuzele publice sunt obligatorii. În lipsa acestora, orice reconciliere turco-israeliană nu poate fi luată în discuţie.Timp de doi ani un compromis pe această direcţie părea imposibil de atins: Israelul a refuzat categoric solicitarea Turciei, în timp ce Erdogan a rămas inflexibil în poziţia asumată, în ciuda eforturilor întreprinse de Washington şi alţi aliaţi occidentali pentru deblocarea situaţiei. Încă de la începutul anului, au circulat o serie de speculaţii potrivit cărora există o activitate diplomatică tot mai intensă pe direcţia Ankara-Tel Aviv, supoziţii care au rămas neconfirmate la nivel oficial.  Nimic nu părea să anticipeze momentul 22 martie a.c.

Aşadar, ce anume justifică turnura neaşteptată a dinamicilor dintre cei doi actori? Principalul eveniment care a schimbat profund complexul de securitate turc este criza siriană care a intrat deja în al treilea an de desfăşurare. Pentru Turcia, miza războiului civil sirian este uriaşă: statutul Turciei de putere regională, ambiţile sale strategice, prestigiul şi credibilitatea sa de actor central în Orientul Mijlociu şi, deopotrivă, pe scena globală, toate se joacă în prezent în jurul Siriei. Ecuaţia este, fireşte mult mai complexă şi ţine de rolul Siriei în scenariul de securitate în formare şi de modul în care va înclina în final balanţa strategică între cele două blocuri rivale care capătă tot mai mult conţinut, respectiv blocul şiit, cu Iranul în postură de leading power, şi cel sunnit pe care Turcia aspiră să-l “aducă” sub propria sa influenţă. Mişcările “Primăverii Arabe” şi evoluţia ulterioară a dinamicilor regionale au pus Turcia în faţa unui tablou de securitate exploziv. Deteriorarea relaţiilor cu Iranul, Irakul şi Siria au confirmat, în fapt, eşecul politicii “zero problems with the neighbors” care a fundamentat strategia de politică externă a Turciei faţă de Orientul Mijlociu în ultimii ani. Ankara trebuie să imagineze noi strategii de răspuns şi să-şi adapteze discursul politic noilor realităţi strategice cu care se confruntă de-a lungul graniţelor sale.

La rândul său, Israelul s-a focusat pe dosarul iranian ca prioritate zero a agendei sale politice. Ameninţarea nucleară iraniană tinde să schimbe tiparele de gândire strategică a decidenţilor israelieni în ceea ce priveşte implicarea în dinamicile din lumea arabă. Israelul a fost extrem de precaut în acţiunile sale încercând să stabilească un modus vivendi cu statele arabe vecine, în ciuda problematicii palestieniene care constituie punctul nevralgic şi sursa principala de contencios la nivel regional. Politica nucleară dezvoltată de Teheran în contextul unui posibil vacuum de putere, tot mai anticipat, la Damasc pare să schimbe optica acţională a Tel-Aviv-ului. Demersurile tot mai insistente care vizează mobilizarea internaţională în vederea declanşării unui atac împotriva instalaţiilor nucleare iraniene par să motiveze acţiunile de politică externă întreprinse de Israel în ultima perioadă. Poziţia faţă de situaţia din Siria trebuie înţeleasă tot din această perspectivă: căderea regimului lui Assad ar provoca o grea lovitură angrenajului strategic iranian şi, mai ales reţelei Iran-Siria-Hezbollah. Aşadar, Turcia şi Israelul se găsesc pe poziţii similare în chestiunea siriană, ambele fiind interesate în schimbarea regimului de la Damasc. În contextul blocajului tot mai acut la nivel internaţional relativ la soluţionarea conflictului sirian, Turcia încearcă să identifice noi scenarii de răspuns. Îmbunătăţirea relaţiilor cu Israelul poate servi extrem de eficient unui astfel de obiectiv. Colaborarea turco-israeliană, mai ales în domeniul schimbului de informaţii, poate fi salutară, iar Ankara este tot mai interesată de acest palier de colaborare. Israelul este deopotrivă îngrijorat de posibilitatea ca armele chimice existente în arsenalul militar al regimului sirian să intre în posesia forţelor teroriste a căror activizare este tot mai încurajată de degenerarea situaţiei din Siria. Menţinerea şi/sau impunerea unui nivel minim de stabilitate internă în condiţiile prăbuşirii regimului lui Assad sunt cruciale pentru a preveni un asemenea scenariu şi pentru a impune un control strict asupraarmamentului chimic sirian. Iar stabilitatea Siriei post-Assad nu se va putea realiza fără implicarea activă a Turciei, actorul cheie în rezolvarea şi desenarea ecuaţiei politice interne la Damasc. De asemenea, din perspectiva Israelului, orice acţiune împotriva Iranului va avea de trecut acelaşi test turcesc, având în vedere potenţialul de influenţă deţinut de Ankara pe acest dosar extrem de sensibil. Aşadar, evoluţia evenimentelor de pe scena regională şi interesele strategice ale celor doi actori care fac obiectul acestei analize, au dictat, în final, imperativele compromisului israelian şi acceptarea scuzelor publice solicitate de premierul Erdogan.

Într-un comunicat de presă, Erdogan a anunţat că acceptă, în numele statului turc, scuzele premierului israelian în speranţa că aceasta va facilita o nouă etapă de evoluţie a relaţiilor şi cooperării bilaterale dintre cele două ţări.

În ciuda entuziasmului afişat şi a declaraţiilor de prietenie reciprocă, rămân, încă, serioase semne de întrebare relativ la perspectivele de evoluţie a relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări. Situaţia rămâne complexă şi extrem de dificilă. Turcia trebuie să gestioneze cu mare grijă nou recuperatele relaţii cu Israelul astfel încât să nu îşi diminueze şansele de implementare a “ofensivei de şarm” în lumea arabă.

Sunt voci care privesc cu scepticism noul episod anunţat în relaţiile Ankara-Tel Aviv. O părere tot mai des întâlnită este aceea că indiferent cum se va desena cursul acestor relaţii, nu se va mai atinge stadiul de dezvoltare existent înainte de anul 2008/2009, iar această “nouă etapă” răspunde mai degrabă unor cerinţe de securitate de moment ale Turciei, decât a celor de perspectivă. Calculele politico-strategice ale liderilor de la Ankara legate de influenţa regională, dinamicile de securitate şi necesitatea cooperării în domeniul energiei sunt cele care explică, într-o viziune de ansamblu, atât deterioarea relaţiilor dintre cele două ţări, cât şi încercările de “rapprochement” din cursul ultimelor zile. Dezvoltarea relaţiilor Ankara-Tel Aviv va avea de trecut câteva teste cruciale, în primul rând cel al soluţionării chestiunii palestiniene unde poziţionările celor două state pot genera rapid o nouă “rundă” de tensiune. Este prematur de anticipat în ce măsură episodul din 22 martie va facilita o construcţie de cooperare care să atingă anvergura parteneriatului existent anterior.

Aparent fără legătură, cele două evenimente sunt, aşadar, parte ale unei agende politice definite tot mai pregnant de liderii de la Ankara prin care se urmăreşte proiectarea statutului de actor regional central în Orientul Mijlociu. Succesiunea desfăşurării lor nu este întâmplătoare şi nu poate fi vorba de o simplă coincidenţă cu atât mai mult cu cât atât dosarul kurd, cât şi problematica relaţiilor cu Israelul au definit, în ansamblu, poziţionarea Turciei în ecuaţia strategică regională. Şi aici nu este vorba doar de interese şi calcule politice, ci ţinteşte mai degrabă simbolistica puterii întruchipate de Recep Erdogan. Apelul pentru reconciliere adresat de Ocalan, şi scuzele publice exprimate de premierul israelian au fost interpretate şi prezentate ca o victorie personală a premierului turc care capătă tot mai mult imaginea liderului providenţial ale cărui ambiţii personale par să stea la baza construirii şi afirmării noii puteri a Turciei.

Fără îndoială, tentativele de reconcilere cu kurzii din interior răspund unor calcule pragmatice legate de necesitatea evitării tensiunilor interne, precum şi de slăbirea încercuirii Turciei prin “confiscarea” cărţii kurde care ar putea fi folosită ca instrument de presiune de către blocul şiit rival aflat sub dominaţia Iranului. Nu trebuie ignorat faptul că Erdogan se află în faţa unui important test politic prin adoptarea unei noi Constituţii, pe care unii o consideră vitală pentru procesul de democratizare a ţării, care să-i permită asumarea funcţiei de preşedinte, cu prerogative dintre cele mai extinse care vor statua, practic, primatul său personal asupra vieţii politice a ţării. Iar sprijinul kurzilor faţă de anticipatele schimbări pe scena politică a ţării devine tot mai important în contextul polarizării tot mai accentuate a vieţii politice interne.

Criza siriană rămâne, însă, marea încercare geopolitică a Turciei atât prin prisma definirii ecuaţiei politice regionale şi, implicit, a viitorului politic al Turciei, cât şi prin consecinţele pe care le poate avea asupra propriei stabilităţi interne, cu referire la potenţialele acţiuni ale kurzilor şi posibilitatea manevrării acestora de către puterile rivale. Aşadar, cele două evenimente din 21 şi 22 martie oferă Turciei un spaţiu vital de mişcare pe două dosare extrem de sensibile şi deopotrivă complicate (cel kurd şi cel sirian) de care depinde deopotrivă succesul noii viziuni politice asumate de liderii de la Ankara şi potenţialul afirmării ambiţiilor sale regionale. Măsura succesului unei astfel de strategii va depinde, însă, de capacitatea Turciei de a gestiona cu multă precauţie aceste evoluţii, iar în acest sens se menţin, încă, serioase semne de întrebare.

 
Bucureşti, 08 Aprilie 2013

[1] Erdogan's Good Fortune and Israel's Apology, 27 March 2013, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/03/erdogan-presidential-election-turkey-netanyahu-apology.html, accesat 29 martie 2013
[2] Ocalan’s Message Is Much More Than a Cease-Fire, 24 March, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/03/ocalan-ceasefire-newroz-speech-farewell-to-arms.html, accesat 31 martie 2013

[3] Ocalan’s Message Is Much More Than a Cease-Fire, 24 March, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/03/ocalan-ceasefire-newroz-speech-farewell-to-arms.html, accesat 31 martie 2013

[4] Erdogan’s 'Brave New Turkey' Looks to Past and Future, 3 April 2013, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/04/brave-new-turkey-erdogan-kemal-ataturk.html, accesat 6 aprilie 2013
[5] Turkey Seeks Ottoman Sphere of Influence, 3 April, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/04/turkey-normalization-israel-kurds-new-ottoman.html, accesat 6 apirlie 2013
 
[6] Turkey Labels Israel a 'Terrorist State , 19 November 2012, http://online.wsj.com/article/SB10001424127887323353204578128880612421650.html, accesat 24 noiembrie 2012; Erdogan calls Zionism a ‘crime against humanity, 28 February 2013, http://www.timesofisrael.com/erdogan-calls-zionism-a-crime-against-humanity/, accesat 5 martie 2013