Tulburările din lumea arabă

Daniela ȘIȘCANU 

Cele mai importante evenimente care au avut loc recent în lume şi, totodată, cea mai mare surpriză din ultimii ani, sunt tulburările sociale din statele musulmane. Revolte  au izbucnit chiar şi în acele ţări care timp de zeci de ani păreau să fie un model de pace. Violenţele stradale, haosul, ciocnirile cu poliţia şi armata, protestele în masă şi schimbarea regimurilor par să fi pus stăpânire pe lumea arabă.

Deşi există păreri care susţin că astfel de evoluţii puteau fi anticipate, se pare totuşi că efectuarea unor predicţii privind cursul evenimentelor din regiune ridică destule probleme. Apar tot mai multe scenarii paralele, unele optimiste, altele pesimiste – situaţia este asemuită atât cu evenimentele care s-au petrecut Europa de Est în 1989, cât şi cu ceea ce a avut loc în Iran în 1979. Însă, din păcate, toate aceste produc şi mai multe incertitudini.

În mod inevitabil, s-au construit şi versiuni conspiraţioniste de tipul cine se află în spatele acestor revolte. 

Cu toate acestea, evoluţiile din ultimele luni oferă posibilitate identificării unor concluzii.

Cauze şi ipoteze de evoluţii:

Procesele de transformare din ţările arabe reprezintă rezultatul contradicţiilor interne, acumulate pe parcursul deceniilor şi lăsate nerezolvate de către regimurile corupte ce au monopolizat puterea politică în aceste state. Rolul factorilor externi este mai degrabă unul limitat, dar nici nu poate fi neglijat. Este prea puţin probabil ca Washingtonul sau Parisul să fi planificat înlăturarea unor regimuri loiale. Totodată, globalizarea şi progresele tehnologice au asigurat o viteză excepţională de propagare a informaţiilor.

În ciuda sincronizărilor aparente a revoltelor din mai multe state – Algeria, Bahrain, Djibouti, Yemen, Iordania, Libia, Egipt – evenimentele nu au avut o traiectorie similară. În prin plan au ieşit fie reprezentanţii progresişti ai clasei mijlocii, fie diferendele tribale, fie conflictele interconfesionale.

Un rol foarte important în determinarea destinului acestor evenimente îl are şi îl va avea armata. Opoziţia laică este, în general, slabă şi dezorganizată, şi nu se bucură de o mare popularitate; islamiştii radicali aşteaptă momentul oportun – prin urmare, armata este singura instituţie capabilă să preia controlul. Spre exemplu în Tunisia, armata l-a forţat pe fostul dictator Ben Ali să părăsească ţara, în Egipt armata a refuzat să tragă în mulţime, iar ulterior, l-a obligat pe Mubarak să transfere puterea către Consiliul suprem al forţelor armate egiptene, a dizolvat parlamentul şi a anulat constituţia. În Libia şi în Bahrain, dimpotrivă, trupele au deschis focul asupra protestatarilor.

Principalele cerinţe ale protestatarilor sunt îmbunătăţirea situaţiei socio-economice, asigurarea libertăţilor fundamentale, demonopolizarea puterii, crearea de oportunităţi pentru tineri etc. E de menţionat că toate aceste cerinţe nu sunt influenţate de ideologii sau concepte religioase. O astfel de abordare demonstrează  o anumită maturitate a mişcărilor populare. Cu toate acestea, rămâne o necunoscută modul în care va reacţiona opinia publică atunci când se va constata că, în ciuda căderii dictaturilor, situaţia socio-economică nu a suferit prea multe transformări.

Instalarea unui regim democratic de tip occidental în statele arabe este dificilă. Situaţiile din Irak, Liban, Teritoriile Palestiniene arată că instituirea unui guvern reprezentativ este un proces de lungă durată, chiar şi în condiţiile cele mai favorabile.

O variantă optimă ar fi adoptarea modelului turc, caracterizat printr-un reformism socio-politic şi economic, orientat spre crearea unui stat laic cu o bază socială destul de largă, incluzând şi factorul islamic. În lumea musulmană există şi alte exemple de acest tip – Indonezia şi Malaezia.

Căderea regimului iranian, atât de mult dorită de Occident, pare prea puţin probabilă. Deşi această ţară se îndreaptă spre o criză socială, economică, politică etc.,  momentul în care această criză va atinge apogeul rămâne greu de prognozat.

Semne de întrebare ridică şi Arabia Saudită. Cu toate că regele are vârsta înaintată şi e foarte bolnav, dinastia saudită pare încă destul de puternică. Ţinând cont de marea importanţă a Arabiei Saudite, nu doar pe plan regional, dar şi în lume, responsabilităţile pe care şi le va asuma viitorul rege sunt enorme. Se pare că şi monarhia haşemită din Iordania rezistă, familia regală rămânând destul de populară, spre deosebire de cabinetul de miniştri. Kuweit, Qatar şi Emiratele Arabe Unite pot supravieţui crizei actuale datorită situaţiei economice, nivelului ridicat de trai, omogenităţii religioase, precum şi prezenţei unui număr mare de muncitori străini care nu au motive să iniţieze proteste sociale – toate acestea în contrast cu situaţia din Bahrain. 

În ce priveşte regimul yemenit, acesta are o şansă de a supravieţui datorită lipsei de unitatea celor nemulţumiţi, mai ales că puterea este dispusă să  folosească forţa armată pentru a suprima orice mişcare de protest.

Dictatorul libian Qaddafi a demonstrat că nu are reţineri în ceea ce priveşte înecarea în sânge a protestelor anti-guvernamentale, deşi este evident faptul că regimul libian instaurat în 1969 nu-şi va supravieţui fondatorul.

Efecte:

În ultima perioadă, administraţia Obama a trebuit să facă alegeri dificile între idealuri şi interese. Deşi cu dificultate, Statele Unite ale Americii au reuşit până în prezent să stabilizeze procesul de tranziţie în Egipt. Cu toate acestea, este clar că influenţa Washingtonului în Egipt şi în regiune se va diminua.

Uniunea Europeană a dat dovadă de disfuncţionalitate în politica externă. Egiptul şi Tunisia au fost principalii piloni ai Uniunii pentru Mediterana, creată la iniţiativa Franţei. Totodată, confruntându-se cu o emigraţie scăpată de sub control din satele din Africa de Nord, europenii au recunoscut incapacitatea de integrare a imigranţilor în baza modelului „multicultural”, iar modelul american „melting pot” este exclus. 

Din punct devedere geopolitic, cel mai mult beneficiază Turcia, percepută drept model de mulţi arabi, şi China, care, odată cu diminuarea influenţei SUA în regiune, ar putea deveni mai importantă.

În ceea ce priveşte spaţiul CSI, în special regimurile autoritare din Asia Centrală, e necesar de menţionat că pe parcursul ultimilor douăzeci de ani în Tadjikistan a avut loc un război civil care s-a soldat cu numeroase victime, două revoluţii în Kirghistan şi o lovitură de palat înTurkeminstan. În următorul deceniu se va decide soarta celor mai mari ţări din regiune - Kazahstan şi Uzbekistan – deşi atât Nursultan Nazarbaiev, cât şi Islam Karimov menţin controlul asupra statelor lor, perioada de aflare la putere a celor doi preşedinţi-fondatori se va sfârşi. Mai mult, decizia lor de a se menţine la putere pe tot parcursul vieţii dovedeşte existenţa anumitor sensibilităţi şi tensiuni la vârful conducerii, legate de procesul de transfer al puterii. În timp ce reprezentanţii conducerii sunt concentraţi asupra problemelor legate de putere, în zonele inferioare ale piramidei sociale se acumulează tot mai multe nemulţumiri. Cu toate acestea, liderii din Asia Centrală încă mai au timp pentru a trage învăţăminte din evenimentele din lumea Arabă.

În lumea musulmană au avut loc două revoluţii de succes – poporul a obţinut victorie, iar preşedinţii, atât de mult dispreţuiţi, au plecat. Însă în urma acestor victorii apar întrebări ale căror răspunsuri rămân încă neclare.

În primul rând apare întrebarea de ce radicalii islamişti, care în mod normal ar fi profitat de situaţia creată şi ar fi trebuit să se afle în prima linia a mişcării revoluţionare, au dat dovadă de pasivitate.

Spre exemplu în Egipt, încă din anii 20 ai secolului trecut, activează „Frăţia Musulmană”. Potrivit statisticilor organizaţia este susţinută de aproximativ o treime din populaţia egipteană. Deşi în nenumărate rânduri „Frăţia Musulmană” şi-a anunţat ambiţiile politice, pasivitatea organizaţiei pe parcursul revoluţiei egiptene a surprins. O explicaţie ar fi că nici ei nu au prevăzut că evenimentele vor lua o asemenea amploare, sau poate lipsa unui lider carismatic i-a determinat să rămână în umbră. O altă explicaţie ar fi lipsa unui plan de acţiuni în asemenea circumstanţe. Oricum, „islamizarea” revoluţiei, prezisă de unii analişti, nu s-a mai produs.

În al doilea rând, semne de întrebare ridică felul în care vor acţiona câştigătorii revoluţiei, în condiţiile în care nu deţin un program clar de activitate şi nici un lider distinct. Perioada de tranziţie de la revoluţie la „pace socială” este una de o mare importanţă. Rămâne de văzut felul în care forţele revoluţionare vor reuşi să se coalizeze, şi modul în care islamiştii vor participa la procesul de reconstrucţie.

În al treilea rând - ce impact va avea revoluţia în Egipt asupra situaţiei din Orientul Mijlociu? Acest subiect generează diverse speculaţii, atât în Rusia, în statele Unite, cât şi în Israel. Cu toate acestea este prea puţin probabil ca noul regim egiptean să fie interesat de vreo escaladare a situaţiei în regiune, mai ales că în perioada care urmează, conducerea de la Cairo va fi preocupată mai mult de soluţionarea problemelor interne.

Şi în nu în ultimul rând, o altă întrebare este modul în care afectează cele două revoluţii şi evenimentele din Libia alte ţări musulmane? Şi în acest sens, părerile sunt împărţite. Totuşi, varianta producerii mult discutatului „efect domino” pare tot mai puţin plauzibilă. Tulburările din Algeria, Yemen şi Bahrain, demisia guvernului în Iordania nu au reuşit să destabilizeze situaţia în aceste ţări. Evenimentele din Tunisia, Egipt şi Libia i-au determinat pe ceilalţi lideri arabi să-şi regândească modul în care îşi vor gestiona politica internă. Majoritatea dintre ei sunt dispuşi să facă compromisuri şi concesii pentru a evita o nouă revoluţie în regiune.