This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Siria post-Assad: o tranziţie politică complicată
 
Siria post-Assad: o tranziţie politică complicată
 
Carmen Rijnoveanu
 
 

Criza siriană a constituit, fără îndoială, unul dintre punctele cele mai fierbinţi ale agendei diplomatice internaţionale din cursul anului 2012. Se încheie practic cel de-al doilea an de conflict şi război civil care a zguduit statul sirian şi a impus reevaluări de substanţă ale geopoliticii Orientului Mijlociu pe fundalul exacerbării rivalităţilor şi competiţiei pentru putere între principalii actori regionali. Deşi iminenţa căderii regimului al-Assad nu poate fi pusă la îndoială, procesul în sine se anunţă mult mai complex decât anticipau mulţi analişti. Iar rezistenţa regimului nu şi-a atins, încă, limitele şi nici nu pare că şi-a epuizat resursele.

Analizele recente pe subiect relevă tot mai multe îngrijorări legate de cum va arăta viitorul Siriei după îndepărtarea lui al-Assad, iar previziunile sunt dintre cele mai sumbre. Un articol apărut în Jerusalem Post pe 12 decembrie a.c. trage un semnal de alarmă îngrijorător: „if this is Syria’s new government, then Syria now has an Islamist regime” (“The Revolt of Islam in Syria”, http://pjmedia.com/barryrubin/2012/12/18/proof-of-a-scandal-u-s-policy-is-making-syria-into-an-anti-western-antisemitic-islamist-state/).

Argumentaţia analizei punctează sprijinul occidental şi, mai ales, american, faţă de Frăţia Musulmană din Siria, care se profilează tot mai mult ca o posibilă alternativă la regimul allawit sirian. Este evident că noul Consiliu Militar al Coaliţiei de opoziţie este dominat de reprezentanţi ai Frăţiei Musulmane şi ai salafiştilor, respectiv două treimi din cei 263 de membri. În substrat, se înţelege că islamiştii vor fi principalii beneficiari ai aprovizionării cu arme, cu “bunăvoinţa” Americii şi Turciei şi cu finanţare pe filiera Arabia Saudită-Qatar. “Dispariţia” de pe scena opţiunilor a seculariştilor şi a elementelor moderate pare să desăvârşească jocul islamist şi, implicit, al islamizării ţării post-Assad, o perspectivă îngrijorătoare dar nu improbabilă.

Există mai multe nuanţe care desenează ecuaţia jocului de forţe sirian şi raportarea occidentală faţă de acesta. Sprijinul acordat Frăţiei Musulmane poate fi explicat prin două argumente majore: pe de o parte, este principala forţă care deţine capacitatea organizatorică de a coagula opoziţia şi de a gestiona puterea, iar, pe de altă parte, poate fi folosită pentru neutralizarea salafiştilor, consideraţi o variantă mult mai periculoasă din perspectiva occidentală. Aşadar, din această perspectivă, Frăţia Musulmană poate juca un rol constructiv, dar este puţin probabil ca, odată cu preluarea puterii, să accepte regulile jocului proiectate de actualii susţinători occidentali. Evenimentele recente din Egipt sunt, de altfel, o lecţie care nu poate fi ignorată, cu consecinţe încă dificil de prevăzut asupra întregului peisaj geostrategic regional şi global.

Este adevărat că opoziţia siriană, prin asocierea cu o serie de elemente dubioase, radicale şi puţin credibile din perspectiva responsabilităţilor pe care va trebui să şi le asume în viitorul apropiat, nu a reuşit să se impună ca o alternativă viabilă. Prezenţa în rândurile Armatei Libere siriene a unor grupări de natură extremist-radicală, unele cu afilieri directe cu grupuri teroriste, au afectat credibilitatea proiectului opoziţiei siriene. Unul dintre argumentele invocate de Rusia pentru a-şi motiva susţinerea faţă de Assad este tocmai lipsa de încredere în capacitatea opoziţiei siriene şi a rebelilor care luptă în Siria de a asigura stabilitatea ţării şi deopotrivă o tranziţie controlată de putere. Şi în Turcia, de altfel cel mai vocal susţinător al Consiliului Naţional Sirian, există tot mai multe temeri faţă de perspectivele colaborării cu reprezentanţii acestuia şi a capacităţii de a menţine un oarecare grad de influenţă asupra politicii Damascului după schimbarea anticipată de regim politic.

Iniţiativa americană de reorganizare a forţelor de opoziţie prin proiectarea unei baze cât mai largi de reprezentare (incluzând membri ai diferitelor comunităţi constituente etnice şi religioase din Siria) a vizat, deopotrivă, recredibilizarea opoziţiei tot mai compromise în ultimul an, şi pregătirea unei căi de unificare a ţării pentru a se evita declanşarea unui conflict sectar-religios de proporţii, pericol tot mai vehiculat în condiţiile schimbării puterii la Damasc. În acest context a fost constituită, la 11 noiembrie 2012, Coaliţia Naţională Siriană a Forţelor de Opoziţie şi Revoluţionare, având misiunea de a organiza un guvern în exil pregătit să preia gestionarea puterii după căderea lui al-Assad. Anumite reticenţe s-au menţinut şi după acest moment astfel că, abia după o lună de zile, la 12 decembrie 2012, guvernul american a recunoscut oficial noua coaliţie ca reprezentantul legitim al poporului sirian. Declaraţia preşedintelui Obama a fost chiar mai explicită asumând că: “we will provide them recognition and obviously with that recognition comes responsibilities on the part of that coalition” (http://edition.cnn.com/2012/12/11/world/us-syria-opposition/index.html). Mesajul liderului american transmitea, în fapt, o atenţionare făţişă faţă de nevoia de responsabilizare, inclusiv prin “curăţenia” internă, a forţelor care compun noua coaliţie a opoziţiei şi a armatei rebelilor. Prezenţa elementelor jihadiste şi primejdia extinderii influenţei acestora rămâne un pericol care nu poate fi ignorat. Astfel se explică decizia Washington-ului din 11 decembrie de a considera grupul rebel Al-Nousra Front ca fiind organizaţie teroristă şi, ca urmare, de a impune sancţiuni împotriva liderilor suspectaţi că întreţin relaţii strânse cu gruparea al-Qaida din Iraq. Conform datelor existente, Al-Nousra este responsabilă de organizarea a 600 de atacuri, inclusiv a 40 de atacuri sinucigaşe cu bombă. (http://www.guardian.co.uk/world/middle-east-live/2012/dec/12/syria-conflict-us-recognises-opposition-live)

 

Fără îndoială, alternativa politică oferită de noua coaliţie a forţelor de opoziţie rămâne tributară dificultăţii de a gestiona şi controla acţiunile desfăşurate de diferite grupări de rebeli pe teritoriul Siriei. Iar infiltrarea tot mai accentuată de indivizi asociaţi unor grupări teroriste în cadrul forţelor rebele pe fondul creşterii influenţei islamiştilor prin Frăţia Musulmană şi a salafiştilor în cadrul Coaliţiei ridică tot mai multe semne de întrebare relativ la viitorul politic al Siriei în era post-Assad. Şi mai îngrijorător este faptul că nu există prea multe opţiuni viabile. Găsirea unei strategii de gestionare a acestui impas pare să fie mai dificilă decât însăşi înlăturarea lui Assad.

În ziua de 12 decembrie, s-a desfăşurat cea de-a patra reuniune a Grupării “Prietenii Siriei”, iniţiativă patronată de Turcia,  care şi-a asumat ca principal obiectiv organizarea şi pregătirea opoziţiei siriene în perspectiva preluării puterii. Reuniunea s-a desfăşurat la Marrakech, în Maroc, reunind delegaţi din 114 ţări, inclusiv SUA, Franţa Marea Britanie, Turcia şi ţările din Golful Persic, precum şi 15 NGO-uri. A fost pentru prima dată când reprezentanţii nou înfiinţatei coaliţii a opoziţiei siriene s-au alăturat acestui forum internaţional. Participanţii şi-au reiterat angajamentul faţă de sprijinirea forţelor de opoziţie siriene, avertizându-l pe liderul sirian să nu recurgă la folosirea armelor chimice. Din perspectiva reprezentanţilor opoziţiei, obţinerea legitimităţii şi sprijinului internaţional ar urma să se traducă în asigurarea unui sprijin militar concret. De altfel, purtătorul de cuvânt al coaliţiei opoziţiei, Yaser Tabbara, a menţionat într-un interviu acordat CBS: “the need for the U.S. to provide arms to the rebels so they can establish a no-fly zone in their fight against the Assad regime”. (http://www.cbsnews.com/video/watch/?id=50136927n). Reuniunea din Maroc nu a oferit răspunsurile aşteptate, problematica aprovizionării cu arme fiind abordată cu reticenţă. Includerea grupării Al-Nousra pe lista organizaţiilor teroriste a constituit un alt punct de divergenţă pe agenda discuţiilor. Decizia a fost vehement criticată de reprezentanţii opoziţiei care au solicitat o reevaluare a caracterului şi activităţii grupării. Legat de acest aspect, ministrul de externe francez, Laurent Fabius, şi-a arătat clar rezervele: “There is no question of putting jihadist into this mechanism and this will be discussed more and more now that Nusra has been added to the list.” Franţa şi Marea Britanie şi-au exprimat, de altfel, intenţia de a nu revizui decizia privind extinderea pe o perioadă de trei luni a embargoului cu arme asupra Siriei. (http://www.reuters.com/article/2012/12/12/us-syria-crisis-france-idUSBRE8BB0IA20121212)

 

Aşadar, colaborarea cu forţele de opoziţie siriene nu se anunţă o misiune facilă. Presiunile acestora pentru aprovizionarea cu armament se lovesc de reticenţele tot mai mari din partea puterilor occidentale care se tem că, în acest mod, vor înarma de fapt forţele jihadite teroriste care acţionează în număr destul de mare pe teritoriul Siriei sub sloganul luptei împotriva lui Assad. Suspiciunile occidentale rămân la cote ridicate, la fel şi lipsa unor certitudini politice post-Assad.

Este dificil de întrevăzut cum va arăta peisajul politic de la Damasc şi în ce măsură actuala coaliţie de opoziţie va avea puterea necesară să ofere un proiect de reconstrucţie a statului, în condiţiile în care gestionarea relaţiilor cu forţele rebele se anunţă o adevărată piatră de încercare.

 

Cert este că analizele pe subiect indică o sporire a influenţei Frăţiei Musulmane sau, oricum, a forţelor islamiste în dauna celor secularist-moderate. Un asemenea scenariu îşi va pune, cu siguranţă, amprenta asupra raporturilor de forţe regionale. În primul rând, Iranul se va găsi în defensivă prin pierderea aliatului său strategic de la Damasc. Sprijinul ferm acordat acestuia va pune Teheranul în faţa unor pierderi strategice însemnate cu impact direct asupra propriei posturi geopolitice regionale. Pentru ţările din Golf şi, mai ales, pentru Arabia Saudită, venirea la putere a Frăţiei Musulmane ar fi o mişcare avantajoasă care ar garanta un regim islamist pe modelul deja existent în lumea arabă. De fapt, principala temere a acestor state este legată de posibilitatea, extrem de puţin probabilă însă, a constituirii unui stat laic care să încurajeze anumite reforme democratice, putând, prin ricoşeu, să influenţeze revendicări similare în interiorul propriilor monarhii autocratice. Teama faţă de efectele Primăverii Arabe este, încă, puternic resimţită şi gestionată cu multă precauţie. Din perspectiva Riad-ului, un regim islamist la Damasc ar avea un dublu efect strategic: câştigarea unui aliat important la Damasc şi stoparea avansului strategic al Iranului, ceea ce ar duce, inevitabil, la un nou echilibru regional în favoarea axei sunnite. La rândul ei, Turcia ar putea fi avantajată de soluţia oferită de o putere islamist-sunnită la Damasc, iar o asemenea eventualitate nu poate fi ignorată din calculele strategice ale guvernului de la Ankara. “Recrutarea” Siriei ca parte a construcţiei strategice de confesiune sunnită imaginată de Turcia ar oferi, cu siguranţă, o deschidere strategică vitală în proiectarea aspiraţiilor hegemonice regionale. Mai mult, prin sprijinul acordat forţelor de opoziţie siriene pe întreaga perioadă a crizei, Turcia pare să deţină cele mai puternice cărţi de negociere şi influenţă faţă de regimul post-Assad. S-ar putea reitera relaţia specială Turcia-Siria care a marcat strategia politică a guvernului de la Ankara din 2002 până în 2010 (parte a conceptului “zero problems with the neighbors”), ceea ce a deschis Siriei oportunităţi nesperate de dezvoltare economică. O carte similară poate fi jucată şi de noul regim sirian mai ales că imperativul ajutorului financiar îşi va pune inevitabil amprenta asupra acţiunile noului guvern. O relaţie specială cu regimul de la Damasc este, de asemenea, necesară pentru Turcia în vederea gestionării chestiunii kurde şi eliminării elementelor PKK de pe teritoriul Siriei. Evident, succesul unei asemenea strategii siriene depinde de capacitatea Ankarei de a-şi menţine un nivel ridicat de influenţă asupra puterii islamiste de la Damasc, iar, în acest sens previziunile nu sunt chiar dintre cele mai optimiste.

Un alt scenariu posibil vizează rolul potenţial al Egiptului aflat într-un proces de afirmare tot mai vădită a ambiţiilor sale regionale. Analizele arată că apropierea egipteano-siriană este o mişcare firească ţinând cont de relaţiile de “rudenie” dintre cele două mişcări (Frăţia Musulmană din Siria este considerată parte a familiei Frăţiei egiptene). O relaţie privilegiată pe direcţia Cairo-Damasc ar permite apariţia unei construcţii regionale cu un impact strategic major. De altfel, rolul potenţial al Egiptului a fost corect perceput de liderii de la Ankara care au întreprins recent o serie de acţiuni care vizează lansarea unei alianţe strategice turco-egiptene, ca o contrapondere faţă de aspiraţiile hegemonice ale Teheranului. Alunecarea Siriei către orbita egipteană ar complica, însă, în mod serios postura regională a Turciei prin apariţia unui rival strategic extrem de incomod.

 

Dincolo de posibilele calcule strategice care se pot imagina în acest moment, este evident că spaţiul de manevră existent pentru gestionarea viitorului politic al Siriei devine tot mai limitat. Infiltrarea unor grupări teroriste tot mai organizate a devenit o realitate care nu mai poate fi ignorată odată cu potenţialul de transformare a Siriei într-o ţintă directă a desfăşurărilor de forţe teroriste. Nu este exclus ca îndepărtarea regimului lui al-Assad să deschidă un nou capitol al războiului sirian, de această dată între diferitele grupări de rebeli: pe de o parte sunt rebelii legitimi, foste cadre militare şi simpli cetăţeni care s-au alăturat cauzei revoluţionare iar, pe de altă parte, luptători Al-Qaeda şi extremişti islamişti care capătă o pondere tot mai mare în ansamblul operaţiunilor militare desfăşurate pe teritoriul Siriei. Forţa politică care îi va succeda lui Assad, dominată sau nu de Fraţii Musulmani, va avea ca principală prioritate reunificarea şi stabilizarea ţării, dar mai ales impunerea unui control cât mai eficace asupra fracţiunilor de rebeli, misiune care pare să devină marea provocare a noii puteri. În acest moment nu este foarte clar în ce măsură Coaliţia de opoziţie deţine un potenţial real de influenţă şi control asupra acţiunilor militare desfăşurate pe teritoriul Siriei, iar prelungirea crizei tinde să complice şi mai mult situaţia.

Menţinerea stabilităţii Siriei a devenit o prioritate cheie pe agenda internaţională mai ales că riscurile propagării regionale se menţin la cote extrem de ridicate. Decizia SUA de a desfăşura o forţă militară de 150 de soldaţi în Iordania, vecinul sudic al Siriei, răspunde unui astfel de imperativ. Solicitarea Turciei privind desfăşurarea de rachete Patriot la graniţa comună turco-siriană arată amploarea îngrijorărilor de securitate, dar şi temerile tot mai acute relativ la evoluţia de perspectivă a dinamicilor interne din Siria.

Nu este nici o îndoială că soluţionarea crizei siriene este un imperativ major. Nu este însă sigur dacă soluţia mult aşteptată va însemna şi sfârşitul conflictului intern sau doar începutul unui nou capitol în desfăşurarea acestuia. Dacă noul regim de la Damasc va cădea sau nu sub influenţa islamiştilor pare mai degrabă un element secundar, iar alternativa oferită de Frăţia Musulmană poate deveni acceptabilă în schimbul asigurării stabilităţii interne a ţării şi a izolării salafiştilor extremişti. Faptul că Siria va rămâne pentru multă vreme un pion extrem de disputat în ecuaţia politică regională şi, deopotrivă, o sursă potenţială de risc la adresa stabilităţii regionale capătă tot mai multe certitudini.

 
 

Bucureşti, 20 decembrie 2012