Astfel de declaraţii ale reprezentanţilor militari ruşi nu sunt o noutate. Acum ele sunt vehiculate în perioada dinaintea summit-ului NATO (3-4 aprilie 2009) care constituie un stimulent puternic pentru o astfel de atitudine. În plus, în aceste zile, fregata americană USS Klakring face turul Mării Negre şi obişnuitele protestele din Crimeea au avut deja loc. Deşi este puţin probabil ca noua administraţie de la Washington să acorde prea multă importanţă regiunii Mării Negre, traseul navei americane ţine şi de o cutumă menită să testeze sensibilitatea Rusiei.

Dacă aceste declaraţii sunt rezultatul unor intenţii clare iar acestea se vor materializa, atunci acest lucru se va întâmpla cel mai devreme în 2015, data anunţată pentru finalizarea unor noi submarine din clasa Lada. Astfel, putem analiza atitudinea Rusiei din perspectiva obişnuită a „păstrării sferelor de influenţă”. Rusia vrea să transmită SUA semnale că Marea Neagră este încă în ograda ei şi poate aduce „forţe proaspete” care să o protejeze iar perioada dinaintea următorului summit NATO este cea mai potrivită pentru acest scop.

Reacţiile autorităţilor ucrainiene au fost mai puternice decât la începutul lunii martie 2009, când au apărut declaraţiile anterioare ruseşti. Rusia intenţionează să-şi construiască baza navală de la Novorossiysk, iar din punctul acesta de vedere Ucraina trebuie să joace mai puternic cartea opoziţiei la adresa augmentării forţelor ruseşti din Marea Neagră. Problema acestei baze este mai accentuată decât eventuala mărire a capacităţilor navale ruseşti. Dacă iniţiativa va reuşi, în acel moment Ucraina îşi va pierde o pârghie importantă în relaţia cu Rusia. Până la urmă, acesta este şi unul dintre scopurile declaraţiilor şi acţiunilor Rusiei de până acum: să arate că ameninţările Ucrainei în privinţa prelungirii contractului de închiriere nu o afectează. Pe de altă parte, actuala guvernare a Ucrainei vrea să arate că NATO este încă obiectivul ei şi că poate combate declaraţiile Rusiei prin luări de poziţie reprezentative pentru identitatea ei de securitate (încă incertă, am putea spune cu precauţie). Apropierea summit-ului NATO constituie un bun prilej, atât pentru Rusia cât şi pentru Ucraina, de a schimba replici agresive.

În privinţa celuilalt actor major în regiune, Turcia, reacţiile acesteia nu au apărut (şi probabil nici nu vor apărea). Analiza acestei atitudini pasive poate sugera ideea unui condominium ruso-turc asupra regiunii. Cât de permanentă şi de potrivită este această soluţie pentru chestiunile de securitate ale regiunii rămâne de văzut. Însă până la manifestarea, concretă, nu numai la nivel retoric, a unui angajament ferm al statelor comunităţii euro-atlantice în regiunea Mării Negre, poziţia îngăduitoare a Turciei faţă de aceste încercări de penetrare se va păstra.

În cazul NATO, relaţia alianţei cu regiunea Mării Negre este are mai multe faţete. Prioritatea alianţei în acest moment este gestionarea situaţiei din Afganistan. Ambiţiile NATO în regiune sunt multe, aşa cum s-a văzut la ultimul summit şi în declaraţiile ulterioare care persistă în ideea eventualei acceptări a Ucrainei şi Georgiei ca membrii ai alianţei. Necesitatea implicării NATO este evidentă prin vecinătatea noilor săi membrii cu Marea Neagră, însă perspectivele sunt limitate. De asemenea, Rusia nu este dispusă să negocieze cu membrii europeni ai NATO decât pe probleme mai apropiate de categoria „soft security”: securitate energetică, economică, etc. Problemele de securitate militară preferă să le trateze serios cu SUA „ca de la superputere la altă superputere”.

26 martie 2009