This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Rusia şi "beneficiile" crizei siriene
 

Rusia şi „beneficiile” crizei siriene

 
Carmen RÎJNOVEANU
 
 

Într-un interviu recent (2 octombrie a.c.), ministrul adjunct de externe al Federaţiei Ruse, Ghenadi Gatilov, a avertizat în mod tranşant NATO şi puterile occidentale să se abţină de la orice acţiune militară în Siria împotriva regimului lui Basshar al-Assad, menţionând că: „In our contacts with partners in NATO and in the region, we are calling on them not to seek pretexts for carrying out a military scenario or to introduce initiatives such as humanitarian corridors or buffer zones.”[1]

           

Interesant că declaraţia fermă a diplomaţiei ruseşti a fost urmată, la doar două zile, de lansarea de către Turcia, în dimineaţa zilei de joi, 4 octombrie, a unor acţiuni militare împotriva Siriei ca răspuns la atacul cu obuze al forţelor sirienie din noaptea precedentă care s-a produs într-o zonă de la frontiera turco-siriană, respectiv în localitatea turcă Akcakale situată chiar în faţa postului sirian de frontieră Tall al-Abyad. În urma atacului sirian, cel puţin cinci persoane au murit şi alte nouă au fost rănite. Bombardamentele executate de armata turcă ca represalii la acţiunile militare siriene au generat o adevărată stare de alertă în capitalele occidentale. Declaraţiile belicoase ale premierului turc Recep Erdogan au exacerbat temerile faţă de o posibilă turnură dramatică a evenimentelor cu riscul degenerării într-un conflict regional de proporţii. Poziţia premierului turc a fost exprimată fără echivoc: „ Turkey will never leave unanswered such kinds of provocation by the Syrian regime against our national security.[2] 

Cum se va poziţiona Alianţa Nord-Atlantică şi cum va răspunde solicitărilor Turciei care invocă existenţa unei ameninţări directe la adresa securităţii sale naţionale, revendicare care intră, implicit, sub incidenţa Art. 5 al Tratatului de la Washington? Aceasta a fost întrebarea cheie care a marcat orele care au urmat atacului forţelor turce împotriva Siriei. În ciuda presiunilor Turciei, Consiliul Nord-Atlantic, reunit de urgenţă în cursul nopţii de miercuri, 3 octombrie a.c., la solicitarea ministrului de externe turc, Ahmet Davutoglu, a hotărât să adopte o strategie a restrângerii şi prudenţei. Conform comunicatului final: „In the spirit of indivisibility of security and solidarity deriving from the Washington Treaty, the Alliance continues to stand by Turkey and demands the immediate cessation of such aggressive acts against an Ally, and urges the Syrian regime to put an end to flagrant violations of international law.[3]

 

Din această perspectivă, declaraţia demnitarului rus readuce în discuţie rolul potenţial al Rusiei în rezolvarea chestiunii siriene şi reconfimă poziţia extrem de controversată a puterii de la Moscova faţă de regimul lui al-Assad. Evident, nu se poate specula că decizia Consiliului Nord-Atlantic din 3 octombrie a fost influenţată de avertismentele emise de oficialii ruşi (coincidenţă sau nu, cu doar două zile înaintea declanşării conflictului!), dar nu se poate ignora mesajul indirect transmis care a evidenţiat, în fapt, consecinţele, proporţiile şi limitele unei posibile intervenţii NATO împotriva Siriei. Iar opoziţia Rusiei şi efectele unei atari poziţii nu pot fi omise din calculele strategice ale decidenţilor NATO şi americani deopotrivă.

 

Acutizarea conflictului sirian şi absenţa oricărei perspective reale de soluţionare rapidă a acestuia au propulsat Rusia la statutul de jucător strategic cheie in acest dosar extrem de complicat care riscă să devină un adevărat „butoi cu pulbere” pentru întreaga regiune.

Viitorul Siriei pare să devină cheia desenării ecuaţiei politice de perspectivă în regiunea Orientului Mijlociu cu impact major asupra distribuţiei de putere între principalii aspiranţi şi competitori regionali. Cele două tabere principale opun, pe de o parte Siria, sprijinită masiv de Iran, iar, pe de altă parte comunitatea internaţională, cu Turcia în postura de mobilizator principal al demersurilor occidentale. Radicalizarea poziţiilor celor două tabere şi intransigenţa manifestată pe parcursul diverselor tentative de negociere din partea emisarilor ONU, Comisia Annan fiind, de atlfel, cea mai proeminentă, nu pare să mai lase loc nici unui compromis între cele două părţi.

Poziţionarea Federaţiei Ruse, privită în acest context, capătă o relevanţă aparte, atât prin prisma relaţiei sale speciale cu Siria şi Iran, cât şi prin cea a aspiraţiilor sale nedisimulate de afirmare a unei voci distincte în jocul marilor puteri într-o zonă de interes strategic vital. Pentru liderii de la Moscova, criza siriană, corelată cu cea iraniană, oferă un potenţial nesperat de a puncta decisiv în competiţia pentru putere la scară globală. Este, însă, prematur de anticipat în ce măsură vor reuşi în planurile lor de perspectivă, existând serioase semne de întrebare vis-a-vis de potenţialul real al Moscovei de a influenţa acţiunile „aliaţilor” săi din regiune.

 

 Încă de la începutul crizei siriene, poziţia asumată de Rusia a răspuns câtorva imperative strategice clar definite care ţin de interesele sale regionale văzute, însă, prin pirsma calculelor de proiecţie globală. Orientul Mijlociu a fost o regiune ţintă de proiectare a intereselor ruseşti şi teren de competiţie acerbă pentru influenţă cu puterile occidentale, în speţă SUA. Sfârşitul Războiului Rece şi dinamicile politice care au urmat au culminat cu afirmarea puterii americane în regiune consacrată prin intervenţiile din Afganistan şi Irak. Forţa Rusiei în afacerile regionale s-a diminuat în mod dramatic punând autorităţile de la Moscova în faţa unor retrageri strategice extrem de dificile şi pierderea unor aliaţi regionali cheie.

De menţionat că Siria, în toată această spirală a mutaţiilor politico-militare, a rămas singurul aliat strategic în regiune şi un partener de încredere pentru aspiraţiile de jucător cheie în afacerile regionale ale Rusiei. Valul revoluţionar al Primăverii Arabe şi prăbuşirea regimurilor autoritare din Nordul Africii au creat premisele unor noi desenări strategice care sunt departe de a se fi încheiat. Cert este că sprijinul occidental faţă de mişcările revoluţionare au sporit suspiciunile Moscovei determinând, pe cale de consecinţă, o intransigenţă accentuată faţă de acţiunile statelor occidentale. Siria este terenul unde se contopesc ambiţiile regionale ale Rusiei cu temerile de securitate provocate de posibilitatea pierderii unor poziţii cheie în ansamblul de securitate în formare. Prin Siria, Rusia se menţine ancorată ferm în lupta pentru influenţa regională fiind parte a complexului joc politic care se profilează între principalii competitori din zonă.

Spre deosebire de Iran, cu care Rusia păstrează, de asemenea, canale speciale de dialog, relaţia ruso-siriană nu este supusă presiunilor competiţiei hegemonice regionale care desenează relaţia de ansamblu Moscova-Teheran. Mai mult, Siria găzduieşte singura bază militară rusă la Marea Mediterană, localizată în portul Tartus. Fără a supraevalua potenţialul militar real al bazei ruseşti, menţinerea ieşirii la Marea Mediterană, o constantă a politicii externe a statutului rus de secole, are o simbolistică aparte şi reprezintă, cu siguranţă, un obiectiv strategic primordial la care este puţin probabil să renunţe fără stimulente credibile şi/sau garantarea intereselor ruseşti în zonă.

            Sunt şi alte raţiuni care pot fi invocate pentru a explica substraturile poziţionării Rusiei în dosarul sirian: existenţa unor interese economice majore, Siria fiind o piaţă importantă (dar nu cruciala!) pentru exporturile ruseşti de armament; prezenţa unui număr important de etnici ruşi pe teritoriul Siriei (aproximativ 100.000 de persoane conform surselor ruseşti) cărora trebuie asigurată protecţia; existenţa unui anumit tip de solidaritate autocratică între preşedinţii rus şi sirian; lipsa unei alternative politice credibile care să asigure stabilizarea statului sirian în eventualitatea înlăturării lui al-Assad; transmiterea unui mesaj indirect de sprijin către alţi lideri autocratici, aliaţi ai Moscovei, din Asia Centrală; sau temerea că dezmembrarea statului sirian ar putea atrage cu sine o contaminare de proporţii a întregii regiuni, pentru a aminti câteva dintre ele.[4]

            Un alt element trebuie menţionat pentru a înţelege gândirea politică rusească în această chestiune. Rusia s-a remarcat ca un susţinător fervent al unor principii internaţionale: neintervenţia în treburile interne ale altui stat, refuzul de a accepta schimbarea de regim politic sub presiune externă, respectarea suveranităţii şi integrăţii teritoriale a statelor. Criza siriană îi oferă, aşadar, un teren propice re-afirmării acestor principii de politică externă.

                         

Pornind de la aceste argumente politico-strategice, se poate afirma că poziţionarea Rusiei faţă de acest conflict centrată pe sprijinirea fără echivoc a liderului sirian nu este una de conjunctură, menită să provoace noi disensiuni pe direcţia Moscova-Washington-Bruxelles, ci răspunde unei strategii bine fundamentate pe termen lung. Încă de la începutul anului, ministrul de externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov a atras atenţia că Rusia se pronunţă ferm împotriva unei intervenţii străine în Siria (fiind adusă în discuţie temerea faţă de repetarea scenariului libian când intervenţia din afară a dus la înlăturarea colonelului Gaddafi printr-o interpretare abuzivă a prevederilor mandatului CS al ONU). Declaraţia demnitarului rus a fost tradusă în practică prin opoziţia manifestată de Rusia în cadrul Consiliului de Securitate al ONU (alături de China, detaliu care nu trebuie, de asemenea, ignorat) unde a blocat toate cele trei rezoluţii ONU care vizau impunerea de sancţiuni şi măsuri drastice împotriva Siriei.

Refuzul Rusiei de a accepta sancţiuni internaţionale împotriva regimului al-Assad a rămas o constantă a politicii Rusiei, în ciuda numeroaselor presiuni venite din partea Turciei şi a altor state occidentale. Nici întâlnirea Putin-Obama în marginea summit-ului G20, desfăşurat în Mexic în vara acestui an, nu a reuşit să modifice intransigenţa Rusiei. Eşecul planului de pace propus de Kofi Annan pentru Siria nu este nici el străin de refuzul Rusiei de a coopera prin intensificarea presiunilor la adresa liderului sirian. Mai mult, în ciuda criticilor şi avertizărilor primite, autorităţile de la Moscova au continuat să aprovizioneze cu armament forţele guvernamentale siriene, Rusia fiind făcută, în diferite ocazii, răspunzătoare de întreţinerea războiului civil şi haosului din această ţară.

Concomitent, Rusia a încercat să-şi asume un rol de mediator între regimul de la Damasc şi forţele de opoziţie reprezentate de Consiliul Naţional Sirian (SNC). Tentativele ruseşti au eşuat datorită refuzului SNC de a accepta condiţiile de negociere propuse de Moscova centrate pe menţinerea la putere a lui al-Assad.

Conform unor informaţii recent apărute, implicarea Rusiei în Siria excede sprijinul diplomatic-militar şi umanitar. La sfârşitul lunii septembrie, agenţia de ştiri saudită Al Arabiya anunţa că Rusia a orchestrat o serie de acţiuni executate de regimul sirian, inclusiv doborârea avionului turcesc în cursul lunii iunie a.c. şi mobilizarea Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) ca instrument de presiune în cazul în care Turcia ar fi decis să recurcă la represalii ca acţiune de răspuns[5]. Confirmarea unor asemenea ipoteze ar ridica serioase semne de intrebare şi temeri justificate faţă de scopurile urmărite de Rusia prin încurajarea tensiunilor turco-siriene în condiţiile în care irascibilitatea Turciei a atins cote maxime iar riscurile unui conflict au ajuns la un prag critic. Răspunsul Rusiei la replica militară a Turciei împotriva Siriei în urma atacurilor din 3 octombrie nu pare să ofere clarificările aşteptate, ci mai degrabă reconfirmă un fapt deja cunoscut. De altfel, avertismentul Rusiei la adresa unei posibile acţiuni a forţelor NATO împotriva Siriei reprezintă o nouă demonstraţie a hotărârii liderilor de la Moscova de a-şi proteja aliatul. Mai mult, Rusia şi-a folosit din nou dreptul de veto pentru a bloca, în cursul zilei de joi, 4 octombrie, un proiect de rezoluţie al Consiliului de Securitate ONU care viza condamnarea atacului forţelor siriene considerat o violare a legii internaţionale. Reprezentanţii rusi au respins formularea din proiectul de rezoluţie, propunând în schimb un proiect care elimina orice referire la dreptul internaţional, insistând ca părţile aflate în conflict „to exercice restraint”, o formulare mult mai soft care nu răspundea solicitărilor Turciei[6].

Rusia s-a folosit însă de „autoritatea” sa la Damasc pentru a cere şi convinge autorităţile siriene să transmită scuze oficiale guvernului turc într-o încercare de detensionare a situaţiei critice apărute după atacurile din 3 octombrie.

 

Prin poziţia adoptată, Rusiei blochează orice posibilă soluţionare a conflictului în termenii ceruţi de Turcia, Liga Arabă (în special Arabia Saudită şi Qatar) sau comunitatea occidentală. Apetitul scăzut al Washington-ului pentru o intervenţie militară în regiune pare să încurajeze indirect Moscova în politica sa obstrucţionistă, în timp ce americanii se folosesc de „niet-ul” rusesc pentru a-şi masca lipsa de activism într-o criză pe care par că vor să o evite cât mai mult posibil. După cum arată în prezent tabloul conflictului sirian, atât Rusia, cât şi SUA sunt preocupate de cum să prevină o destabilizare a Orientului Mijlociu. Necunoscuta acestei ecuaţii politice rămâne Turcia ale cărei presiuni pentru soluţionarea militară a conflictului ar putea complica ”agenda comună” ruso-americană.

 

            Modul în care Rusia îşi va defini poziţia pe arena Orientului Mijlociu va influenţa, cu siguranţă, statutul şi credibilitatea Rusiei ca actor de prim rang pe scena globală. Într-o excelentă analiză publicată pe site-ul Centrului Carnegie din Moscova, Dimitri Trenin explică astfel raţionamentele care definesc gândirea politică a decidenţilor ruşi faţă de dosarul sirian „To Moscow, Syria is not primarily about Middle Eastern geopolitics, Cold War-era alliances, arms sales—or even special interests, like the under-renovation Tartus naval resupply facility which gives Russia some capacity to operate on the Mediterranean[….]Rather, from a Russian policy perspective, Syria—much like yesterday’s Libya, Iraq, or Yugoslavia—is primarily about the world order. It is about who decides: who decides whether to use military force; who decides the actors for use of that force; and who decides under what rules, conditions, and oversight military force is to be used. [7]

Iar, cu siguranţă, ambiţia Rusiei este să fie unul dintre actorii care decid. În ciuda criticilor şi presiunilor tot mai mari din partea statelor occidentale la adresa sprijinului manifest al Rusiei faţă de regimul al-Assad, este greu de presupus, ţinând cont de miza strategică care se joacă în acest moment în regiune, că Rusia îşi va schimba în mod substanţial poziţia în perioada următoare.

 Prelungirea crizei pare să se joace în favoarea şi în avantajul Rusiei (şi, în mod paradoxal, al Iranului), cel puţin până în prezent, iar calculele strategice ruseşti nu pot miza decât pe o prelungire a războiului civil pe termen nedefinit.

 

             Este încă dificil de anticipat evoluţia evenimentelor care frământă în prezent scena Orientului Mijlociu. Un lucru este sigur: Rusia îşi va juca extrem de pragmatic cartea strategică pe care o deţine încercând să modeleze viitoarea geometrie politică a regiunii cât mai fidel propriilor interese de securitate şi obiective strategice.

 
Bucureşti, 7 octombrie 2012
 

[1] “Russia tells NATO to stay away from Syria”, 2 October 2012, http://www.reuters.com/article/2012/10/02/us-syria-crisis-russia-nato-idUSBRE8910B420121002, accesat 3 octombrie 2012
[2] “Turkey strikes targets inside Syria after mortar attack”, 3 October 2012, http://www.reuters.com/article/2012/10/03/us-syria-crisis-turkey-strikes-idUSBRE89219920121003, accesat 4 octombrie 2012
[3] North Atlantic Council statement on developments on the Turkish-Syrian border, 3 October 2012, http://www.nato.int/cps/en/SID-F9660405-C208D2AF/natolive/news_90447.htm, accesat 4 octombrie 2012
 
[4]Vezi Dmitri Trenin, “Russia's Line in the Sand on Syria. Why Moscow Wants To Halt the Arab Spring”, Foreign Affairs, 5 February 2012, http://www.foreignaffairs.com/articles/137078/dmitri-trenin/russias-line-in-the-sand-on-syria, accesat 05 octombrie 2012.
 
[5] “Documents Show Russia Ordered Syria Shoot Down Turkish Jet”, The Atlantic Wire, 30 September 2012, http://www.theatlanticwire.com/global/2012/09/documents-show-russia-ordered-syria-shoot-down-turkish-jet/57434/, accesat 05 octombrie 2012
[6]“Russia opposes UNSC's anti-Syria draft on Turkey tension”, 4 October 2012, http://www.presstv.ir/detail/2012/10/04/264957/russia-blocks-un-draft-on-syria/, accesat 5 octombrie 2012
[7] Dmitri Trenin, Syria: A Russian Perspective, 28 June 2012, http://carnegieendowment.org/2012/06/28/syria-russian-perspective/ccln, accesat 02 august 2012