This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Robert Gilpin sau realismul intre sincretism şi sinteză ( I )
 

Robert Gilpin sau realismul între sincretism şi sinteză

 
 

Silviu PETRE

Robert Gilpin poate fi considerat, fără să greşim prea mult al doilea întemeietor al neorealismului alături de Kenneth Waltz.[1] Chiar dacă lucrarea sa centrală, War and Change in world politica urmează cu doi ani celei a lui Kenneth Waltz- Teoria politicii internaţionale, Gilpin îl antedatează de fapt pe Waltz încă din anii ’70 când scrierile sale se doreau un răspuns realist şi prudent la adresa optimismului interdependenţei teoretizat de promotorii liberalismului transnaţional. Dacă pentru Waltz miza conferirii unui caracter ştiinţific paleorealismului a presupus adoptarea modelului economic al actorului raţional, pentru Gilpin miza a fost dublă. În primul rând acesta a încercat încă din anii ’70 să încetăţenească studiului economiei politice internaţionale (EPI) ca domeniu de legătură intre economie şi relaţiile internaţionale politice. Pe de alta parte, şi în termen lung, efortul intelectual al lui Gilpin s-a concentrat pe aducerea la zi şi îmbunătăţirea realismului prin compararea şi înglobarea unor teze din alte paradigme, cum ar fi liberalismul şi marxismul.[2]

Gilpin este cunoscut pentru mai multe elemente teoretice dar cel mai numele său este asociat cu teoria stabilităţii hegemonice. Fără a fi nici aceasta înseşi foarte originală reprezintă mai degrabă reciclarea unor idei iniţial liberale (vezi John A.Hobson) si introducerea lor în corpul realist de gândire. Se poate spune ca ideea stabilităţii hegemonice este omagiul pe care realismul îl aduce liberalismului.

Conform acestei teorii, sistemul internaţional are nevoie de un hegemon care trebuie să garanteze un anumit tip de ordine. Lumea postbelică bazată pe economie de piaţă a găsit acest hegemon în Statele Unite ale Americii iar înaintea lor, în secolul XIX în Imperiul Britanic. Relaţia dintre hegemon şi sistemul internaţional poate fi caracterizată drept dialectică¸deşi Gilpin însuşi nu foloseşte acest cuvânt. Pentru ca un stat/actor sistemic să îşi păstreze hegemonia nu poate recurge numai la forţă şi acţiuni punitive ci trebuie să ofere o serie de bunuri publice (securitate, norme, idei, tehnologie, bani, ajutor financiar membrilor aflaţi în nevoie şamd). Dar tocmai precondiţia menţinerii hegemoniei conduce la crearea altor centre de putere, la nivel regional sau sistemic- acestea din urmă apărând ca challengeri ai hegemonului. Fenomenul se produce tocmai prin dispersia capacităţilor dinspre hegemon (sau dinspre centrul sistemului) spre periferiile sale. În cele ce urmează vom încerca, pornind de la teoria lui Gilpin să investigăm cazul invers- sau altfel spus ipoteza ca un stat, tocmai în încercarea de a-şi spori puterea în sistem, eventual prin alianţa cu hegemonul să nu devină un challenger al acestuia ci să producă instabilitate, eventual chiar dramatică pentru propriul său interes.

Argumentare se va desfăşura pornind de la prezentarea sumară a principalelor lucrări ale lui Robert Gilpin folosite şi va continua cu prezentarea, interpretarea şi testarea principalelor sale concepte.

Trei sunt lucrările principale avute în vederea de această lucrare:

- US power and multinational corporations. The Political Economy of Foreign Direct Investment, MacMillan, London  (1975/’76)

Scrisă în perioada declinului sistemului de la Bretton Woods şi a renunţării de către Statele Unite a parităţii dolar-aur, lucrarea se concentrează pe amploarea luată de către corporaţiile multinaţionale. Prin lucrarea sa, Gilpin doreşte să tragă un semnal de alarmă asupra a ceea ce consideră a fi o politică contrară interesului american de a permite multinaţionalelor să investească masiv în exterior, deprivând America de bani, tehnologie şi alte resurse. Scrisă dintr-o perspectivă mai degrabă liberală (sau cel puţin mai sensibilă la temele liberalismului transnaţional) punctul său de vedere se apropie de cel al lui Joseph Nye Jr. şi Robert Keohane.

-        Război şi schimbare. O teorie a politicii internaţionale. War and change. A theory of international politics, Princeton University Press, Princeton (1981) poate fi considerată lucrarea de căpătâi a lui Gilpin, fie şi doar din punctul de vedere al numărului de citări. Este totodată lucrarea care balansează cel mai bine studiile strategice cu preocupările economice care vor dezvoltate mai târziu. Scopul cărţii este acela de a continua demersul waltzian al construcţiei unei teorii în relaţiile internaţionale bazate pe noţiunea actorului raţional prezent în economia neoclasică. Spre deosebire de Kenneth Waltz care se preocupă de stabilitatea bipolară de la sfârşitul anilor ’70, Gilpin se focalizează pe ceea ce consideră a fi teoria stabilităţii hegemonice- in extenso modul cum se realizează tranziţia de la un hegemon la altul în sistemul internaţional, cu o reflecţie finală asupra viitorului Statelor Unite.

-        Economia politică a relaţiilor internaţionale, Du Style, Bucureşti, (1987/1999)-numită de aici înainte Gilpin II, reflectă preocuparea academică de la sfârşitul Războiului Rece către temele predominant politice în detrimentul celor militaro-strategice. Continuând War and change, Gilpin dezvoltă teza stabilităţii hegemonice dar cu o atenţie sporită acordată organizaţiilor economice internaţionale şi politicilor tarifare precum şi modul cum Statele Unite relaţionează cu acestea. În altă ordine de idei Gilpin lansează o critică la adresa stabilităţii hegemonice americane fără însă a o explora foarte adânc.

Din punct de vedere metodologic şi paradigmatic Gilpin II contrapune realismul liberalismului şi marxismului pentru a încerca să arate beneficiile teoretice ale primului faţă de cele două. În speţă, efortul intelectual care străbate toate marile lucrări de maturitate ale lui Gilpin este acela de a îmbunătăţi corpusul realist prin adăugarea implicită a unor teme liberale şi marxiste.

-        Provocarea capitalismului global. Economia mondială în secolul XXI, trad. Diana Istrătescu şi Cristina Aboboaie, Polirom, Iaşi, 2004 apare ca o lucrare simetrică faţă de Gilpin I. Asemenea acesteia, dar actualizat, volumul repetă o mare parte din temele existente deja în Gilpin I şi II, dorindu-se o perspectivă rezervată la ceea ce Gilpin percepe a fi euforia neoliberală a anilor ’90. Spre deosebire de alţi realişti care fac acelaşi lucru dar subliniind existenţa unor noi ameninţări sau a perenităţii balanţei de putere, Gilpin are în primul rând în vederea puterea corporaţiilor multinaţionale şi crearea unor blocuri economice (SUA, Europa, Japonia) care, în accepţiunea sa stăvilesc marşul spre globalizare anunţat de neoliberalism.

-        Economia politică globală (Global Political Economy, Princeton University Press, 2001-numită de acum Gilpin IV) este cea din urmă intervenţie majoră a lui Gilpin. Fără a aduce o ruptură faţă de peisajul precedent, lucrarea caută să fie un aggiornamento care implementează temele specifice globalizării în doctrina EPI aşa cum fusese ea trasată anterior. Doctrinar are o importanţă ciclică, Gilpin reîntorcându-se la momentul său liberal prezent în Puterea SUA şi corporaţiile multinaţionale din 1975. Tributar lui Keohane şi Krasner, Gilpin încearcă să reconfirme valabilitatea statului într-un mediu în care noţiunile de căpătâi devin regionalizarea economică, regimurile de securitate sau neomedievalismul.

 
Realism şi economie politică internaţională

O distincţie mai puţin sesizată, sau cel puţin neexplorată în profunzimea potenţialului său este aceea dintre realism şi economia politică internaţională.[3] S-ar putea argumenta că o asemenea deosebire nu îşi are rostul sau relevanţa, raportul dintre EPI şi realism fiind aceea dintre specie şi genul proxim. Se mai poate veni cu argumentul secundar că realismul se referă în primul rând la un set de presupuneri despre natura umană din care derivă fenomenologia instituţiilor şi a relaţiilor internaţionale.[4] Însă cel puţin în cazul lui Gilpin distincţia ajută la o mai bună citire a argumentelor şi consistenţei interne a sistemului său teoretic.[5]

Acestea fiind spuse vom separa în continuare două trasee în coagularea agendei de cercetare realiste:

a)      primul este cel pe care o vom numi convenţional a realismului regalian. Specificul său derivă dintr-o perspectivă tradiţională, filozofico-istorico-juridică a relaţiilor internaţionale. Modelul său de referinţă este statul suveran westphalic, descris de monopolul legitim asupra forţei. Regalismul pune accent pe anarhia sistemică si pe forţa militară, celelalte aspecte fiindu-i subordonate acestuia dintâi. Dintre autorii citabili aici sunt John Herz, Hans Morgenthau, Raymond Aron, Kenneth Waltz, Stephen Walt sau John J.Mearsheimer.

b)     Al doilea este cel numit de noi prin convenţie mercantilist. Mercantilismul şi mercantiliştii pun accent pe studiul raporturilor dintre stat şi piaţă, cu toate manifestările acesteia (firme, tranzacţii, politici tarifare, corporaţii multinaţionale). Spre deosebire de realismul regalian, mercantilismul accentuează jocul dintre putere şi bogăţie între care se face o distincţie destul de clară. Din punct de vedere doctrinar mercantiliştii se plasează înspre liberalii transnaţionali cu care împărtăşesc o parte din asumpţii. Spre deosebire de formele accentuate ale liberalismului, mercantiliştii sunt dispuşi să admită un joc de sumă non-nulă rezultat din cooperarea economică dar numai pe termen scurt şi cu o valoarea limitată. La sfârşitul zilei, par să conchidă mercantiliştii, avantajele jocurilor interstatale sunt asimetrice, unii actori câştigând mai mult decât alţii. Comparaţi cu realiştii regalieni, agenda de cercetare mercantilistă poate fi înţeleasă ca o metodologie/interogaţie asupra puterii. Altfel rezumat, acolo unde regalienii se mulţumesc să vadă puterea, şi mai ales puterea utilizată în acţiuni militare, mercantiliştii văd rutina relaţiilor internaţionale ca fiind ocupată de geoeconomie şi nu de geostrategie şi vor să calculeze acumularea bogăţiei ca precondiţie a puterii (militare sau de alt fel). Autorii citabili aici sunt Charles Kindleberger, Raymond Vernon, Robert Gilpin, eventual Susan Strange. Gilpin însuşi îşi nuanţează poziţia de-a lungul anilor. Dacă dedicaţia sa faţă de realism permite să îi atribuim eticheta de realism şi în subsidiar aceea de realist mercantilist,[6] în 2001 se declară liberal.[7]

 
Concepte cheie în înţelegerea teoriei hegemonismului

Trebuie remarcat înainte de definirea termenilor operaţionalizaţi aici că teoria stabilităţii hegemonice al lui Gilpin nu este completă fără a teoretiza şi tranziţia hegemonică. Cele două nu sunt decât diferenţe semantice ale aceluiaşi edificiu şi una nu îşi are rostul fără cealaltă. Ca o consecinţă, modul în care Gilpin defineşte conceptele nu este valabil în sine întrucât acestea nu îşi au valoarea suspendat, în izolare, ci doar în legătură unele cu celelalte. Împrumutând o figură de stil din biologie, putem rezuma că tema stabilităţii/tranziţiei hegemonice pune accentul pe fiziologia relaţiilor internaţionale şi nu pe anatomia acestora.[8] Patru sunt conceptele cardinale care străbat opera sa: puterea; interesul naţional; sistemul internaţional şi hegemonie.

A. Aşa după este recunoscut şi în Gilpin I, lucrarea nu îşi propune să definească într-un mod original sau heterodox puterea, ci se mulţumeşte cu a o problematiza trecând-o prin accepţiunile diferiţilor autori. Gilpin însuşi se opreşte la formularea lui Hans J.Morgenthau: ”[Puterea] reprezintă controlul asupra minţilor şi acţiunilor altor oameni.”[9]

Chiar dacă definiţia este limitativă întrucât are un caracter mai degrabă psihologizant, chiar dacă nu o spune explicit, Gilpin o operaţionalizează în opera sa pentru relaţiile dintre state- Astfel puterea devine şi capacitatea unui stat/individ de a influenţa comportamentul/acţiunilor altor indivizi şi state (sau alte forme de organizare). Mai degrabă formele puterii decât esenţa sa sunt enumerate: puterea militară, economică sau psihologică.[10]

O preocupare constantă este aceea de a deosebi între putere şi bogăţie. Miza teoretică are un fundal mai vast întrucât urmăreşte să clarifice raporturile dintre lumea economicului şi aceea a politicului. Tributar lui Paul Samuleson, Gilpin I defineşte bogăţia (wealth) drept orice sursă (capital, pământ, muncă) ce poate genera un venit viitor. Aceasta este compusă dintr-o serie de posesiuni fizice şi capital uman (inclusiv cunoaşterea/abilităţile implicată/-e în generarea de bogăţie).[11]

Puterea nu este singurul şi nici măcar principalul scop urmărit de către state. Alte valori pot fi foarte bine prioritizate, precum: bunăstarea, securitatea or prestigiul.[12] Puterea însă, indiferent de forma sa este instrumentul suprem necesar pentru atingerea obiectivelor mai sus menţionate.[13]

În Gilpin II însă, se afirmă că puterea în ciuda factorilor materiali de care depinde şi pe care îi înglobează, datorită multiplelor sale forme de manifestare, nu poate fi n cele din urmă măsurată (Spre exemplu, dacă prin putere psihologică se înţelege ceva apropiat de conceptul de soft power al lui Nye şi Keohane, atunci este relativ dificil a spune care ar fi puterea blândă/psihologică a unui stat în influenţarea mediului extern. Deşi există o serie de măsurători precum numărul de turişti pe care îi primeşte anual, modul în care este perceput de către organismele internaţionale care folosesc varii indecşi şamd. Spre exemplu, în cazul statelor occidentale putem măsura puterea lor psihologică şi prin numărul de studenţi străini care aplică pentru burse anual).

În Gilpin I se afirmă că într-o lumea în care puterea se bază tot mai mult pe economie şi industrializare, distincţia dintre bogăţie şi putere ca interese naţionale se estompează. Chiar dacă pe termen scurt cele două intră în conflict, în long dureé ele sunt identice.[14]

Un al treilea termen pe lângă putere şi bogăţie care ne ajută să înţelegem greutatea unei definiţii definitive este acela de prestigiu- care nu trebuie confundat cu puterea, deşi de multe ori în istorie merg mână în mână. Un rol al acestuia este acela de a ajuta la economisirea forţei sau, ca atribut al status-quo-ului de a păstra o anume ordine internaţională (un stat nu va deveni contestatar dacă ştie că o acţiune militară/agresivă împotriva altui stat s-ar solda în costuri ireparabile pentru iniţiator).[15]

B.Sistemul internaţional

În Gilpin I, fără a i se acorda un rol întâietor per se, un sistem economic internaţional este definit ca o structură ierarhică compusă dintr-un centru/miez dominant şi o periferie sau un hinterland dependente.[16]

În Gilpin II, preluând definiţia deja existentă la Robert Mundell şi Alexander Swoboda, sistemul internaţional este definit drept o agregare de diferite entităţi unite de interacţiuni regulate conform unui principiu de control. Trei elemente trebuie subliniate în definiţie: 1) entităţile sunt diverse şi nu se rezumă doar la state; 2) interacţiunile sunt frecvente sau au o anumită regularitate; 3) sistemul presupune o anumită formă de control.[17]

(Demn de menţionat că dinamica sistemică este autonomă de voinţa oricărui actor, indiferent de greutatea sau influenţa sa. Aici Gilpin îl continuă pe Waltz care admite că piaţa economică înseamnă mai mult decât suma acţiunilor sau intenţiilor participanţilor la procesele sale dar nu merge mai departe în investigarea modului cum un asemenea model ar putea fi explicat pentru schimbarea sistemică.[18])

Observăm că cele două definiţii aparţin nu numai unor volume diferite dar par să pună accentul şi pe problematici diferite. În lucrarea din 1975 Robert Gilpin preferă să vorbească despre un sistem internaţional economic (şi interdependent) în timp ce a doua definiţie este mult mai cuprinzătoare. O primă explicaţie ar consta şi în ţintele pe care doresc atinse cele două lucrări, la distanţă de şase ani. În Gilpin I caracterul generalist este redus întrucât lucrarea tratează raportul dintre Statele Unite şi corporaţiile sale multinaţionale în timp ce Gilpin II, chiar dacă se concentrează în mare parte tot pe hegemonia americană are o apertură mult mai mare. Totodată, aşa cum s-a anunţat chiar la începutul capitolului nostru, Gilpin I are un caracter mai degrabă liberal, fără un caroiaj doctrinar foarte bine finisat în timp ce Gilpin II doreşte să ofere un tablou al relaţiilor internaţionale în logica neorealismului.

În altă ordine de idei, dincolo de enunţul per se al definiţiilor, diferenţa de accent există şi în modul în care sunt concepute unităţile sistemului internaţional. În toate principalele lucrări ale lui Gilpin supuse studiului statul reprezintă principalul referenţial, fără a nega importanţa altor forme de organizare şi manifestare colective. Diferenţa constă în modurile de relaţionare. Dacă Gilpin I vede corporaţiile multinaţionale drept entităţi în general supuse statului/factorului politic în Gilpin II, în prim plan se vorbeşte despre sistemul internaţional compus din state.

La Gilpin în schimb sistemele sunt dinamice, iar modificările lor pot fi ordonate pe trei niveluri:

i)                 schimbări de sistem: care presupun o schimbare a structuri/ a raporturilor de putere la nivel macro;

ii)               schimbări de interacţiune (interaction change): aici se referă mai degrabă la tot ceea ce înseamnă schimburi comerciale, informaţionale, culturale, bancare şamd între state. Noţiunea este însă ambiguă şi poate fi citită şi ca trasând o distincţie între schimbările de sistem care privesc doar marile puteri şi cele care ocupă rutina relaţiilor dintre toţi membri acelui sistem, în maximul caz putând duce doar la schimbări de putere minore, eventual la scară regională.

iii)             Schimbările sistemice a căror consecinţă este însăşi schimbarea tipologiei sistemului. Un exemplu dat este trecerea de la lumea baroniilor şi fiefurilor medievale la cea a statelor suverane moderne de după Westphalia, lumea guvernată în ansamblu său de alte norme şi de un alt mecanism economic: capitalismul.[19]

În ”Război şi schimbare”, dar nu numai Gilpin se concentrează pe primul nivel de schimbare, şi anume cel care produce schimbarea structurală, a numărului şi configuraţiei polilor de putere. Schimbarea, ni se spune, are loc de cele mai multe ori în urma unui război hegemonic.

C. Al treilea concept cardinal acela de hegemonie este pregătit de cele doua mai sus expuse şi prezintă un anume tip de ipostază al unui actor/agent în cadrul sistemului internaţional. Fără a fi clar definită, în lumina logicii de până acum, hegemonul reprezintă statul poseda întâietatea în virtutea puterii şi bogăţiei sale superioare celorlalţi actori sistemici.

Continuând analiza sistemului internaţional aşa cum apare el în Gilpin şi, respectiv II, şi situaţia hegemonului pare diferit construită în cele două cazuri. În Gilpin I, sistemul internaţional, fiind o junglă economică în care rezultatul interacţiunilor dintre state este un joc de sumă nulă (unele pierd pentru ca altele să poată câştiga) rezultă, în manieră hobbesiană că sistemul are nevoie de un hegemon, de un arbitru care să reglementeze anarhia. Aici însă Gilpin se contrazice neputându-se hotărî între două perspective: pe de-o parte sistemul internaţional este dur, inechitabil, pauperizant pentru mulţi membri ai săi, dar pe de altă parte, imediat după ce defineşte conceptul de sistem, Gilpin afirmă că statele periferice recunosc poziţia hegemonului tocmai pentru că ele profită de pe urma sa. Deci un joc de sumă nenulă în care toată lumea ar profita. Avem aici cel puţin două chei de a rezolva contradicţia/inconsistenţa: fie considerăm cele două afirmaţii complet contradictorii, având libertatea de a lucra cu una sau cu cealaltă; fie considerăm le considerăm complementare, în ciuda neclarităţii. (Şi de aici avem iarăşi două modalităţi de interpretare: fie un sistem internaţional cu un hegemon devine un joc de sumă nenulă, o tombolă caritabilă; fie acceptăm că hegemonul creează condiţiile unui joc inegal dar nu atât de dur. Ultima accepţie pare cea mai apropiată de logica bunului-simţ şi de realitate!)

Amintind de începutul capitolului în care am spus că cele 4 concepte nu pot fi înţelese decât în raport unele cu celelalte, la fel şi hegemonia nu trebuie văzută ca substantiv, ci mai degrabă ca atribut al unui stat/ ca moment al unui proces care ţine de caracterul inerent al hegemoniei. Astfel, dacă luăm ca baza dorinţa de putere/bogăţie/glorie/securitate ca imbold interna al statelor, aşa cum de altfel face Gilpin, rezultă că hegemonul, sau mai bine zis hegemonia este rezultatul urmăririi cu succes al unui asemenea traseu- unul ambiţios şi capabil a reuşit să înfrângă alte state (sau entităţi sistemice, dacă este să fim fideli definiţiei sistemului internaţional) şi le-a înglobat în sfera sa de influenţă.

D. În cronologia argumentării realiste, interesul naţional este primul element de la care se porneşte în descrierea structurii şi sistemului internaţional. Dată fiind presiunea anarhiei, interesul naţional joacă acelaşi rol cu interesul individual în cazul stării naturale: acela de a asigura supravieţuirea agenţilor. Totodat㸠în economia pesimismului realist, interesul naţional este nivelul maxim de cooperare pe care îl putem spera în cadrul speciei: un număr limitat de persoane se unesc şi supun sub un guvern pentru a-şi păstra suveranitatea în faţa altor grupuri umane organizate similar. Pentru că tema unei frăţii universale a oamenilor sau statelor este considerată utopică, deşi nu exclusă din principiu. Machiavelli, Hobbes şi Rousseau îşi dau mână în unanimitate.

În ceea ce priveşte studiul prezent, am pus interesul naţional la urma celorlalte întrucât scopul este de a testa o teorie sistemică/structurală într-un caz particular. Nevoia se justifică suplimentar pentru că relaţia agent-structură-sistem este punctul forte şi totodată vulnerabil al realismului structural. Este punctul forte pentru că găseşte un tip comun de comportament pentru unităţile eterogene ale sistemului: structura care le obligă la răspunsuri similare. Este punctul slab deoarece mergând prea departe pe acelaşi traseu se ajunge la a ignora heterogenitatea unităţilor sistemice în favoarea unor simplificări.

Pentru Gilpin, că se ne oprim la el, interesul naţional este definit de elitele politice şi economice ale unui stat. Diferenţele de percepere şi concepere a interesului naţional sunt date nu numai de competiţia inerentă pentru putere, resurse ori prestigiu dar şi de poziţia sau gradul de dezvoltare al unităţilor sistemice. Astfel, recapitulând cele spuse la itemii anteriori, interesul naţional al elitelor hegemonului/-ilor din sistem este acela de a-si promova propria agendă oferind totodată o serie de servicii publice. Relaţiile internaţionale moderne, şi mai ales după al Doilea Razboi Mondial presupun transferul de bani, investiţii şi tehnologie cu ajutorul corporaţiilor multinaţionale spre/dinspre centrul sistemul şi periferia acestuia. Statele periferice în schimb tind să îşi perceapă interesul naţional într-o manieră protecţionistă, cel puţin până când îşi dezvoltă industriile incipiente pentru a putea deveni laissez-faire la rândul lor când progresul le-o va permite.

 

Realismul structural şi neajunsul originar: problema sistem-structură-agent

Ca să il iluminăm pe Gilpin cu ajutorul lui Waltz trebuie să îi aducem pe amândoi la aceeaşi parametri de comparaţie. Diferenţa de concepere a raportului unitate-structură-sistem este definitorie.

Pentru a produce revoluţia copernicană promisă, metoda teoretică a lui Kenneth Waltz s-a fundamentat pe sociologia durkheimiană şi pe teoria actorului raţional din economia neoclasică. Deşi rezultatul obţinut este unul simplu, elegant şi accesibil, întregul eşafodaj waltzian prezintă o serie de contradicţii inerente tocmai îmbinării a două perspective opuse. Pe de-o parte sociologia durkheimiană pune accentul pe colectivitate şi pe modul în care societatea imprimă indivizilor un anume comportament nivelator. Pe de altă parte, individualismul metodologic al economiei neoclasice explică procesele economice pornind de la indivizii prezumaţi ai fi actori raţionali. În anexă Waltz este şi cel care afirmă pentru prima oară tensiunea dintre nivelurile de analiză si conchide imposibilitatea construcţiei unei teorii sistemice care să fie simultan şi o teorie de politică externă:

O teorie a sistemului internaţional se ocupă cu forţele ce se petrec la nivel internaţional şi nu la nivel naţional. În asemenea condiţii apare întrebarea: Când avem de-a face atât cu forţe la nivel sistemic şi la nivel naţional, cum poate cineva să construiască o teorie de relaţii internaţionale care să nu fie simultan şi o teorie de politică externă?..Răspunsul este foarte simplu.’

O teorie de relaţii internaţionale nu are nevoie de o teorie de politică externă aşa cum nici o teorie a pieţei nu implică sau nu are nevoie de o teorie a firmei. O teorie sistemică, fie ea politică sau economică explică modul cum organizarea/structura unui domeniu acţionează şi constrânge forţele aflate în interacţiune în acel domeniu.”

În opera lui Waltz cele două perspective se întâlnesc în ideea de structură. Aşa după cum constată şi Barry Buzan şi la a cărui observaţie ne raliem, Waltz confundă sistemul internaţional cu structura acestuia, adică cu modul în care capacităţile sunt distribuite între unităţile sistemului. Mai mult decât atâta- Waltz cade în capcana reproşată antecesorilor săi: şi anume aceea de a-şi baza teoria sistemică tocmai pe un moment reducţionist/ sau, altfel formulat, de a-şi fundamenta dinamica sistemului internaţional tocmai pe o serie de asumpţii privind politica externă a unor state. Rezultatul este un tablou rigid, anchilozat în care întreaga dinamică a relaţiilor internaţionale este anexată logicii Războiului Rece.

Gilpin este la rândul său un durkheimian şi raţionalist. Numai că spre deosebire de Waltz sensibilitatea sa groţiană[20] şi preferinţa pentru nivelul unităţilor[21] permite o formulare mai echilibrată a raportului unitate-structură-sistem. Dacă la Waltz sistemul internaţional anarhic consacră neputinţa depăşirii politicii de putere, perspectivă sociologică gilpiniană mai largă concepe sistemul internaţional ca o formă de socializare a intereselor actorilor implicaţi.[22]

Nuanţa este importantă şi nu trebuie ignorată întrucât alocă unităţilor o autonomie mai mare faţă de presiunile structurii decât se întâmplă în teoria waltziană. Gradul mai mare de libertate acordat unităţilor şi nivelului unităţilor transformă ceea ce la Waltz este o vulnerabilitate într-o condiţie explicativă la Gilpin: altfel spus- la Waltz fundamentarea reducţionistă a teoriei sale sistemice este o contradicţie şi un neajuns. La Gilpin în schimb, stabilitatea şi tranziţia hegemonică la nivel sistemic sunt posibile tocmai graţie politicii externe a hegemonului. Nu ar fi existat Războiul Rece şi sistemul Bretton Woods dacă America şi nu ar terminat al Doilea Război Mondial drept cel mai bogat învingător de pe mapamond.

În mediu anarhic în care a te bizui în primul rând pe propriile puteri şi apoi pe aliaţi reduce alfabetul statelor la două imperative: putere şi bogăţie. Interesul naţional este definit de aceste două valori de către elitele aflate la putere ţinând cont prin interesele subiective dar şi luând în calcul factori geografici, militari, financiari. Pentru Gilpin, mai ales în opera sa târzie când trebuie să răspunsă constructiviştilor nu mai este suficient a spune că interesul vectorul comportamentului unui stat. Aşa cum Waltz critica natura umană din teoria lui Morgenthau ca fiind prea vagă şi deci neştiinţifică, tot astfel şi Gilpin îl critică pe Waltz pentru neaprofundarea noţiunii de interes naţional. În Război şi schimbare interesul naţional este descris cu ajutorul curbei indiferenţei drept un compromis între mai multe alegeri posibile. Simplu spus, statele nu urmăresc doar puterea sau bogăţia- alegerile lor sunt complexe şi încearcă să găsească o medie între numeroase deziderate susţinute de diferitele părţi ale elitei naţionale.[23]

 
 

Chiar dacă nu elaborează per se o teorie a statului, aşa cum îl acuză Guzzini,[24] Gilpin recurge la un artificiu pentru a surprinde statul in ipostaza sa duală de actor unitar şi de contor al pluralităţii sociale.

 
Studiu de caz: Saddam Hussein şi relaţia sa cu SUA

Intervenţia Statelor Unite în Orientul Mijlociu s-a înscris într-o anume logică a Războiului Rece care a conferit regiunii o importanţă globală.[25] Altfel spus, imperativul implicării Washingtonului în zona Glofului Persic şi lumii arabe avea un cumul de obiective: unul de politică externă- protejarea Israelului şi altele două care sunt mai degrabă structurale: prevenirea influenţei sovietice şi protejarea intereselor petroliere, atât pentru America şi aliaţii săi cât şi pentru piaţa mondială în ansamblu. Iranul şi ulterior Irakul au servit ca pivoţi strategici la interval succesiv: Iranul în anii ’50-1979 iar Irakul din 1980 până la primul Război din Golf. De partea cealaltă, conducătorii de la Teheran dinainte de Revoluţie cât şi cei de la Bagdad (Saddam Hussein şi acoliţii săi) au încercat să profite de pe urma alianţei cu SUA pentru a-şi obţine legitimitatea internă, modernizarea societăţii şi a creşte puterea în sistem, la nivel regional.



[1] William C. Wohlforth, Gilpinian Realism and International Relations, International Relations, 2011, pp.499–511

[2] Stefano Guzzini, Robert Gilpin. The realist Quest for the Dnamics of Power, EUI Working Paper SPS No.94/7, European University Institute. Department of Political and Social Sciences, 1994, eps. p.11-12

[3] O discuţie despre meritele teoriei lui Gilpin asupra agendei de cercetare consacrate de structuralismul waltzian vezi articolul anterior citat William C. Wohlforth, Gilpinian Realism and International Relations, International Relations, 2011, pp.499–511

 

[4] Robert GILPIN, Global Political Economy. Undertanding the International Economic Order, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2001, p.15. Conversation in International Relations. Interview with Robert Gilpin, International relations, 2005, pp.362-372, http://ire.sagepub.com/content/19/3/361.citation

Vezi şi Stefano Guzzini, op.cit., p.5

[5] Pentru un punct de vedere similar vezi şi Stefano Guzzini, op.cit., pp.7-14

[6] Interview with Robert Gilpin, op.cit., pp.362-365.

[7] Robert GILPIN, Global Political Economy, op.cit., p.15-17 şi passim

[8] Vezi şi Stefano Guzzini, op.cit., p.2

[9] Gilpin I, p.24

[10] Ibidem, p.23

[11] Gilpin porneşte de la modul cum Paul Samuelson defineşte economia: ”studiul modului în care oamenii şi societăţile aleg..să folosească resursele productive.. puţine..pentru a produce diferite bunuri.. care la rândul lor să fie distribuite spre consum.” Ibidem, p.23

[12] Idem

[13] Idem

[14] Ibidem, p.37

[15] Gilpin II, p.30-33

[16] Gilpin I, p.47.

[17] Gilpin II, p.26

[18] Ibidem,p.28

[19] Ibidem, pp.42-44 şi passim

[20] Stefano Guzzini, Robert Gilpin.., p.23

[21] Interview with Robert Gilpin, op.cit.

[22] Gilpin I, p.9 şi passim

[23] Gilpin I, pp.18-21

[24] Stefano Guzzini, Robert Gilpin.., p.17 şi passim

[25] Pentru mai multe pe aceeaşi temă vezi Adam TUROCK, The Superpowers’ Involvment in the Iran-Iraq War, pp.3-5 şi passim. Citându-l pe Kenneth Waltz, Turock preia părerea acestuia asupra logicii bipolare: ”Într-o lume bipolară nu există periferii. Cu numai două superputeri capabile să opereze la scară planetară, orice eveniment care ar avea loc oriunde implică interesul amândurora. Bipolaritatea extinde raza geografică a ariei de interes a celor două superputeri.” Ibidem, p.13. Urmare a spectrului nuclear continuu, detenta a devenit un mecanism de întărire a raţionalităţii între SUA şi URSS. Fiecare ştie de ce ar fi în stare cealaltă în cazul escaladării unei crize şi deci se abţinea de la excese sau aventuri. În altă ordine de idei, conchide Turock citându-l pe Raymond Garchoff, detenta a intensificat implicarea superputerilor în Lumea a Treia, şi deci şi în conflictul irano-rakian supus studiului în cartea sa. Cum o confruntare directă în Europa ar fi dus aproape sigur la dezastru, spaţiile periferice deveneau versiunea modernă a războiului ca sport al regilor fără consecinţe pentru miezul stabilităţii bipolare.