Razboi in Marea Chinei de Sud?
Andrei H. IONESCU
Se stia de multa vreme ca in Marea Chinei de Sud sunt revendicari teritorial/maritime concurente. Mai precis ca suveranitatea asupra unor insule/arhipelaguri/atoluri/recife ale acestui acvatoriu este disputata intre riverani: China, Vietnam, Filipine, Taiwan si altii. La mijloc, bineinteles, nu este suprafata insulelor respective, desi nu trebuie estimat nici acest amanunt, cat marea teritoriala pe care ea asupra acestora o legitimeaza si rezervele uriase de hidrocarburi ale fundului marii astfel dobandit. Marea Chinei de Sud acopera o suprafata de 1,7 milioane Km. patrati (648 000 mile patrate), si in intinderea sa sunt circa 200 de insule nelocuite (inclusiv stanci si recifuri). Acest acvatoriu are urmatorii vecini: China si Taiwan la N., Vietnam la V., Malaezia, Brunei, Indonezia si Singapore la E. El dobandeste o sensibila importanta strategica din perspectiva faptului ca scurteaza considerabil drumul maritim dintre Oceanul Pacific si Oceanul Indian, mai mult de jumatate din traficul global de petrol desfasurandu-se pe rutele strabatand Marea Chinei de Sud dinspre tarile Golfului catre Asia de Est. Mai mult decat atat, aceasta mare contine rezerve importante de peste, iar fundul ei ascunde cantitati foarte mari identificate de petrol si gaze naturale. Conform datelor publice disponibile, China estimeaza ca rezervele de petrol ale acvatoriului se cifreaza la 213 miliarde de barili si cantitati practic inepuizabile de gaz. Beijingul afirma ca, din perspectiva istorica, marea a apartinut Chinei si deci si toate insulele si atolurile acesteia.
Existenta unor dispute asupra suveranitatii anumitor insule/arhipelaguri ale acestei mari determina, pe langa exigentele traficului intens cu materii prime, intai de toate petrol, o sporita volatilitate din punctul de vedere al securitatii. In mod practic, sase dintre vecinii acvatoriului sunt implicati in dispute teritoriale cu adancime istorica (China, Taivan, Vietnam, Filipine, Malaezia si Brunei), iar revendicarea Chinei asupra insulelor Spratly si Paracels se detaseaza ca dosarul contencios cel mai important. Daca China ocupa militar toate insulele Paracels si noua recifuri ale Spratly, Vietnamul are aceeasi pozitie in mai multe insule si atoluri din Spratly avand amenajate baze militare pe multe dintre ele. Pe de alta parte, Taiwan detine doua insule din Spratly (pe una dintre ele, Aba, are si un aeroport), iar Malaezia a construit pe Layang Layang (Swallow’s reef) o baza maritima. Filipine controleaza militar mai multe insule din Spratly, cea mai importanta fiind Thitu (Pagasa). De mentionat ca Brunei nu ocupa nicio insula din acvatoriu.
Istoric s-au inregistrat periodic tensiuni si conflicte in legatura cu aceste dispute de suveranitate. In 1974 China a ocupat insulele Paracels de Vest in 1974 revendicate de Vietnam, iar in 1988 intre cele doua state a avut loc si o infruntare navala langa recifurile Spratly . Disputa chino-vietnameza s-a extins si asupra rezervelor de petrol pe platforma continentala, in 2007 British Petroleum stopand sondajele de explorare in largul coastelor sud-vietnameze datorita tensiunilor ridicate dintre cele doua tari. In paralel se dezvolta si o tensiune in ceea ce priveste drepturile de pescuit, inregistrandu-se arestari temporare de nave de pescuit de ambele parti, preponderent de partea chineza. Astfel de tensiuni capabile sa escaladeze intr-un conflict militar de proprotii a determinat ASEAN (Association of South-East Asian Nations) sa actioneze. In 2002 China si statele ASEAN au semnat o Declaratie de Comportament a Partilor in Marea Chinei de Sud, care prevede angajamentul reciproc de retinere in diferende care ar putea escalada catre conflict, cum ar fi exercitii militare sau constructia de facilitati militare in areale in disputa.
Conform legii internationale (Conventia ONU din 1982 asupra Legii Marilor) statele costiere pot stabili suveranitatea maritima in doua moduri: marea teritoriala - apele adiacente tarmurilor pana la 12 mile nautice in adancimea marii, inclusiv coastele insulelor din larg detinute si Zona Exconomica Exclusiva (EEZ-Exclusive Economic Zones), intinsa pana la 200 de mile nautice de la linia coastei. Se prevede ca disputele eventuale sa fie solutionate prin arbitraj international, ad hoc sau apel la instante speciale existente. O prevedere a acestei Conventii ONU permite statelor sa desfasoare investigatii privind bogatiile minerale ale fundului marilor inclusiv in EEZ. Prevedere de mai sus este utilizata de SUA pentru a intreprinde asemenea cercetari (aeriene sau maritime), care insa nu au ratificat aceasta conventie internationala. Or asemenea ”goluri” legislative internationale creaza cadrul propice dezvoltarii unor incidente maritime care pot avea urmari incalculabile.
Daca China are revendicari globale asupra acestui acvatoriu, celelate state si-au precizat propriile pozitii prin hotarari si decizii guvernamentale - unele chiar prin constitutie, cum este cazul Taiwanului - conform dreptului international in ultimele decenii. Declaratia din 2002 mentionata mai sus este observata pana acum de partile implicate, dar anumite masuri si actiuni ale Chinei, mai ales incercarea ei de trata chestiunile in suspensie in plan bilateral evitand o intelegere multilaterala, nu au darul de a linisti vecinii sai. O cursa a dotarilor militare s-a declansat deja in arealul maritime. Ian Storey, expert al problematicii maritime in Asia, a declarat recent ca Marea Chinei de Sud evidentiaza o “competition over territorial claims, maritime boundaries and natural resources heats up, and as China adopts more aggressive tactics." El a mentionat ca: "The complete absence of confidence-building measures and conflict prevention mechanisms between the various claimants suggests that it is only a question of time before an incident at sea escalates into a more serious confrontation, with worrying implications for regional stability".
In luna iunie 2011 a intervenit o perioada agitata in problematica tensionata a Marii Chinei de Sud. Fortele maritime chineze au desfasurat trei zile de exercitii militare (care au implicat 14 nave de patrulare, nave de debarcare si de cautare submarine si forte aeriene) cu scopul de a verifica starea de reactie la o eventuala criza, asa cum s-a declarat public. Pe de alta parte, la scurt timp, flota vietnameza a desfasurat exercitii de tragere reala si a acuzat partea chineza de a fi impietat desfasurarea activitatilor de explorare in apele proprii. O declaratie a unui profesor chinez de la Universitatea din Tsinghua a facut cunoscut punctul de vedere al Beijingului asupra problematicii acestei mari, el afirmand ca, in pofida Declaratiei din 2002 a ASEAN, frontierele maritime in acest acvatoriu sunt nesolutionate: “Maritime boundary issues are seen to be more difficult to handle than land boundaries since it involves national resources and security.” El a adaugat: “China’s rise naturally raises concerns among its neighbors, although China has emphasized that its rise will be peaceful, and China also will seek to remove impediments to its rise by invoking existing international rules and shaping new international rules to serve its interests.” (“Sustaining communication ‘urgent’ in South China Sea dispute“, The Jakarta Post http://www.thejakartapost.com, 06/26/2011). Expertul citat a pronosticat ca “/…/ there will be more legal confrontations between China and other states. Such legal disputes are contentious but peaceful, compatible with China’s ideal of a harmonious world and agenda of a peaceful rise. China’s approach to territorial disputes during the last twenty years illustrates the virtues, potential and limits of China’s reliance on international law to address a chronic source of friction and instability in China’s foreign relations.”
Mai trebuie mentionat totusi ca aceasta pozitie, sincera, dar nelinistitoare in ce priveste viitorul, este insotita de o activizare a activitatilor militare si, mai ales, de o amplificare a arsenalului militar al statelor din zona. Daca China are in pregatire lansarea primului sau portavion, cumparat din Ucraina si updatat recent, iar in Marea Chinei de Sud are bazate 21 din cele aproape 70 de submarine ale sale, alte state isi maresc flota de submarine prin comenzi in tarile de traditie in domeniu. Indonezia, Singapore si Malezia si-au dotat deja flotele in aceasta mare cu submarine, Vietnamul, Filipine si Tailanda au anuntat planuri identice (Vietnamul cumpara din Rusia 6 submarine Kilo–class din Rusia, tip SSKs, iar Tailanda a comandat in Germania tip-206).
Or, asemenea evolutii nu au intarziat sa alerteze comunitatea internationala, Marea Chinei de Sud vadindu-se ca una regiunile cu un grad de volatilitate ridicat ale planetei. Luna trecuta, Senatul SUA a adoptat, in contextul ridicarii temperaturii in arealul acvatic al insulelor Paracels o rezolutie care a deplans utilizarea fortei de catre navele chineze fata de cele vietnameze, unul dintre senatori afirmand ca "a growing number of nations around the South China Sea are now voicing serious concerns about China's pattern of intimidation". Raspunsul oficial chinez n-a intarziat: "Countries not involved should respect the hard work of countries actually involved to peacefully resolve the dispute bilaterally through dialogue”. (“Indonezia and South China Sea dispute”, http://www.thejakartapost.com, 07/04/2011).
Practic, atitudinea legislativului american a intervenit ca urmare a tensiunii bruste ivite la jumatatea lunii iunie 2011, context in care China a trimis in patrulare in Marea Chinei de Sud, to protect its “rights and sovereignty”, nava Hixun 31 (in zona insulelor Spratly si Paracels) catre Singapore. Nava civila, adica fara puterea de foc de artilerie grea pentru cele 3000 tdw deplasament maritim, este cea mai mare de acest tip din dotarea flotei chineze si poate efectua monitorizarea traficului de nave, inspectia campurilor petrolifere si “protect maritime security”. Nava si-a inceput patrularea dupa saptamani de tensiuni cu Vietnam si Filipine, care au acuzat incalcari ale apelor proprii. Media oficiala chineza a mentionat ca "Throughout its journey, it will carry out patrolling of the marine areas being developed by China in the South China Sea". Mai mult, s-a specificat ca "Obviously, China cannot again sit back and watch and allow other countries to treat their seizure of the South China Sea's oil and gas resources as an established fact".
Vietnamul nu a intarziat sa ia atitudine oficiala in urma ridicarii tensiunilor in acvatoriul Marii Chinei de Sud. La 11 iunie un official vietnamez a declarat ca "Maintaining maritime peace, stability, security and safety in the Eastern Sea is in the common interests of all nations within and outside the region". Iar referindu-se la posibila implicare a SUA in acest cadru tensional a adaugat ca "Every effort by the international community toward maintaining peace and stability in the Eastern Sea is welcome", utilizand numele vietnamez al Marii Chinei de Sud. (Hanoi welcomes assistance as sea dispute heats up, http://www.taipeitimes.net/News/front/archives/2011/06/12/2003505570). In Vietnam nu au lipsit nici manifestatii populare de sustinere a revendicarilor de suveranitate ale tarii asupra insulelor disputate din acvatoriul maritim.
Disputele recente au atras atentia si Indoneziei, mai ales ca aceasta tara este presedinte al ASEAN de la 1 ianuarie 2011. In aceasta calitate se considera ca Jakarta, cu o anumita experienta in disputele din areal cu China acum aproape doua decenii, are un “rol pivotal” in calmarea disputelor care pot sfarsi in razboi. Conform presei indoneziene, Indonezia trebuie sa ia masurile necesare in acest scop. Primul pas ar fi revizuirea termenilor declaratiei ASEAN din 2002, facandu-l valid, mai ales prin prevederi referitoare la solutionarea disputelor si prohibirea recurgerii la forta. O asemenea stipulatie ar putea fi similara celei din acordul USA-Soviet Union din 1972 referitor la “incidentele pe mare”, care furnizeaza partilor indicatii tactice in asemenea cazuri care sa evite escaladarea. Al doilea pas ar fi intreprinderea de “activitati cooperative”, cu alte cuvinte invitarea de catre o parte a celorlalti vecini sa participe la propriile explorari sau actiuni de investigare maritima (masura de confidence-buiding). Al treilea pas ar presupune constituirea unui “forum maritim” in cadrul ASEAN, care sa discute pe baze regulate problematica maritima, ceea ce ar permite stabilirea unor agende comune in explorari sau alte activitati. In sfarsit, o alta masura este stabilirea unui mecanism optim de desfasurare a exercitiilor militare, de exemplu notificarea “voluntara” a acestora devenind obligatorie, chiar desfasurarea de manevre militare comune. Astfel, se subliniaza, “Indonesia must be able to portray to all parties that they are on the same boat, be it in Hanoi, Manila, Jakarta or Beijing. That they believe peaceful resolution of the dispute is not yet impossible. And military saber-rattling will only make the situation cataclysmically worse”. Ristian Atriandi Supriyanto, Indonesia and the South China Sea dispute, “The Jakarta Post “ (http://www.thejakartapost.com, 07/04/2011).
Un raport recent al unui think tank australian priveste insa mult mai alertat situatia din regiunea Marii Chinei de Sud. Aparut in luna iunie a acestui an, raportul apartine Lowy Institute’s MacArthur Foundation Asia Security fiind redactat de cercetatorii Rory Medcalf and Raoul Heinrichs si exploreaza dinamica securitatii maritime din jurul Chinei, insistand asupra interactiunilor acestei tari cu SUA, Japonia si India. Ceea ce face situatia din Marea Chinei de Sud atat de instabila din punct de vedere al securitatii, potrivit acestui raport, " is not just the number of claimants and complex set of overlapping claims, but also the intersection of economic, geostrategic and symbolic nationalist issues at stake. The disputed islands in the South China Sea - or more precisely their surrounding waters – are in many cases believed to be rich in hydrocarbon deposits as well as fish stocks. Geostrategically, they sit astride vital sea lines that connect East Asia, via the Indian Ocean, to the Middle East and Europe – and in the vicinity of chokepoints such as the Strait of Malacca that China fears could be used to blockade its energy supply. And, just as importantly, the disputes are bound up with emotive issues of nationalism and identity“.
Un pronostic al raportului este ca ”The South China Sea is re-emerging as a regional security flashpoint, and one which might draw in the United States, and perhaps even other geographically distant stakeholders such as Australia. In 2010, reports emerged of senior Chinese officials referring to the South China Sea as a ‘core interest’ – an issue, like Taiwan,Tibet and Xinjiang, over which Beijing might contemplate the use of armed force”. (Lowy’ Macarthur Security Project, Crisis and confidence: major powers and maritime security in Indo-Pacific Asia, http://www.lowyinstitute.org/, passim).
Autorii raportului, care mentioneaza potentialul ridicat al unor incidente maritime determinate de dosare litigioase care opun state vecine, ingrijorate de cresterea impresionanta a Chinei si de intarirea puterii ei militare si asertivitatii in plan international, sunt sceptici ca asemenea incidente pot duce la un razboi major in Asia. Ei isi argumenteaza pozitia astfel: ”All major nations have vast stakes in peace and stability and the existence of nuclear weapons further reduces the possibility of major-power war. But even if the probability of escalation to war is small, the international impact would be calamitous”. La aceste urmari catastrofale ale unor incidente minore refera probabil interpretarile acestui raport in presa internationala, situate sub titluri precum “South China Sea disputes could lead to Asian war: think tank“.
Unul dintre autorii raportului australian citat a publicat recent o analiza a rezultatelor vizitei intreprinse la Beijing la inceputul lunii iulie de amiralul Mike Mullen, seful Statului Major Intrunit (JCS) al fortelor militare americane, cand s-a discutat (cu omologul sau chinez, dar si la nivel politic) si necesitatea accelerarii masurilor de consolidare a increderii in acvatoriul Marii Chinei de Sud pentru a se evita inccidente cu potential de escaladare. Potrivit acestei analize, exista o diferenta de “filozofie” intre abordarea chineza a acestei problematici a CBM (confidence building measures) si cea americana. Daca Beijingul apreciaza ca asemenea masuri trebuie adoptate atunci cand sunt solutionate dosarele de contencios si dupa ce este instalata “increderea” strategica (asadar, eliminarea posibilitatii de conflict), Washingtonul se situeaza pe pozitia ca CBM sunt necesare tocmai pentru a preveni conflictele determinate de rivalitati in revendicari de suveranitate teritoriala si maritima. Rezultatul practic al unei asemenea diferente de abordare a problematicii “increderii strategice” este ca vor continua hartuielile explorarilor maritime ale SUA in EEZ, Washingtonul – se prezuma a fi convingerea la Beijing – avand a da mai multa atentie la “Chinese concerns on so-called core interests: Taiwan, Tibet, and China’s claim to the South China Sea“. Pe de alta parte, abordarea americana inseamna - potrivit autorului - ca “it is difficult to see how the prevailing views in Beijing will change without, for instance, a maritime incident exploding into a wider crisis that is neither under China’s control nor in its interests. If Beijing really is waiting for ‘trust’ defined as US accommodation of China’s self-styled core interests, it could find itself waiting forever – while the perils of conflict continue to mount“. (Rory Medcalf, How to Avoid Crisis and Find Trust in the South China Sea, http://www.chinausfocus.com/slider/how-to-avoid-crisis-and-find-trust-in-the-south-china-sea, July, 18 2011).
Asadar, nu trebuie defel subestimat potentialul exploziv al unor incidente maritime in Marea Chinei de Sud, care ar implica mari actori ai scenei globale ca China si SUA. Deopotriva, nu trebuie neglijat nici aspectul foarte important al actiunilor practice care se intreprind de cele doua parti conform “filozofiei” proprii de intelegere a dosarului acestei agitate mari. SUA va gasi sprijin la vecinii Chinei care vor cauta un sprijin temeinic pentru propriile revendicari, ceea ce Beijingul va socoti oa fi un “containement” care trebuie impiedicat. De unde continujarea escaladarii tensiunilor.
La concluziile de mai sus se adauga si alte necunoscute. N de pilda, nu stim indeajuns care este disputa interna in interiorul establishmentului politico-militar chinez in legatura cu comportamentul tarii in plan international in fata a ceea ce diriguitorii chinezi socot a fi un “containment” al “Regatului de Mijloc “. O astfel de disputa interna chineza , inclusiv in ce priveste modalitatea de evolutie pe termen mediu si lung a structurii politice a acestui urias stat, poate sa aiba consecinte majore asupra procesului decisional intern in probleme vitale ale politicii externe a Beijingului .
