This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Răni care se vindecă greu: Situaţia Muzeului Naţional din Irak
 

Răni care se vindecă greu: Situaţia Muzeului Naţional din Irak

 

 

Silviu PETRE

 

 

Prolog

Zece ani de la începutul invaziei/intervenţiei conduse de Statele Unite în Irak nu pot să nu prilejuiască reflecţii asupra bilanţului aventurii. Dincolo de hemoragia de vieţi omeneşti inerente conflictelor sau a urmărilor pentru economie, chestiunea patrimoniului cultural este la rândul ei spinoasă. La începutul lunii aprilie 2013 presa internaţională a publicat numeroase titluri legate de soarta Muzeului Naţional din Baghdad- construcţie puternic afectată de război şi totodată un test cu turnesol în sine a modului cum s-a derulat reconstrucţia Irakului. În ciuda trecerii timpului şi a banilor investiţi, Muzeul este încă departe de a fi redeschis publicului, afirmă Bahaa Mayah oficial irakian însărcinat cu antichităţile.[1]

Povestea sa nu este decât fundalul unor drame asemănătoare şi ne arată cum ruinele trecutului şi ruinele prezentului se amestecă în istoria fiecărei epoci.

 

Artefactele între pradă şi patrimoniu

De-a lungul mileniilor soarta obiectele de artă a oscilat între statutul de patrimoniu  universal şi monedă a prestigiului cuceritorului. În epoca modernă ideea protejării patrimoniului fie şi în condiţii de război s-a dezvoltat odată cu Renaşterea. Să nu uităm că Mehmed II, cuceritorul Bizanţului nu va urma spiritul califului Omar distrugând Sfânta Sofia ci îi va conserva bunăstarea. Mutându-ne ceva mai spre vest, în timpul Războiului de Treizeci de ani, Hugo Grotius condamna nimicirea acelor obiecte sau simboluri care aparţin unu adversar învins şi care nu sunt parte ale puterii lui materiale. Opinia juristului olandez era repetată în ecou un secol mai târziu de Emmerich de Vattel în Droits de gens (1758) care se referea cu precădere la clădirile şi obiectele de mare frumuseţe pe care o armată le poate întâlni în marşul său. 

În marşul său, Napoleon a justificat posterităţii jaful şi aproprierea de artefacte prin dorinţa de a vedea Parisul devenind ”capitala întregului univers” (cum singur îi mărturisea lui Las Casas în Jurnalul din Sfânta Elena). [Nu toată lumea a lăudat politica de stat a Imperiului- arheologul Antoine Chrysostome Quatremèrè credea că operele de artă pot fi cu adevărat înţelese doar în contextul lor cultural originar]. În oglindă faţă de rivalul său învins, ducele de Wellington a decis să prăduiască Parisul. Nu la foarte mult timp urma şi prima codificare a drepturilor de proprietate şi protecţie culturale. Francis Lieber, un soldat prusac care a fost martor la Waterloo va ajunge profesor de drept la Universitatea din Columbia, Statele Unite. Când Războiul de Secesiune America va izbucni, Abraham Lincoln îl va însărcina cu redactarea expresă a unui cod de legi în sensul protejării patrimoniului- Codul Lieber (1863).[2]

Înapoi în Europa, Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 vor trasa în scris reguli de conduită pentru protejarea patrimoniului public în caz de conflict.[3] În 1954, având în minte experienţa celei de-a doua conflagraţii mondiale tot Haga va fi gazda Convenţiei pentru Protecţia Proprietăţii Culturale în Eventualitatea Conflictului. Statele Unite şi Marea Britanie au semnat documentul dar au refuzat să îl ratifice. (în cazul american erau invocate- printre altele- posibilitatea folosirii armelor nucleare care ar fi anulat din start salvgardarea artefactelor din zona bombardată). Sub şi dincolo de acţiunea guvernelor, iniţiative pentru protejarea proprietăţii culturale au venit din alte locuri precum poliţia metropolitană din Marea Britanie care a înfiinţat în 1969 Unitatea de Artă şi Antichităţi sau Universitatea Cambridge în cadrul căreia s-a format Centrul de Cercetare pentru Antichităţile Ilicite (centru care a fost închis în septembrie 2007).[4]

Nici ostilităţile sau tribulaţiile istorice contemporane nu au fost mai blânde cu universul producţiilor artistice. Spre exemplu, părăsirea Afganistanului de către trupele sovietice în 1988-1989 a permis jefuirea a 70% din patrimoniul muzeului din Kabul-uvertură a haosului ce urma să se generalizeze. La începutul lui 2001 un nou val de distrugeri a fost ordonat de către talibani. Mult mai puţin titrată a fost jefuirea muzeelor din Mogadishu şi Hargeysa la momentul 1991 al imploziei statului somalez.[5] Nu de mai puţină importanţă a fost căderea regimului saddamist în urma invaziei americane ce a dus la dispariţia sau pângărirea multor opere de valoare.

 

Jefuirea Muzeului din Bagdad

Aşa după cum arată Lawrence Rothfeld, Mesopotamia a cunoscut încă din epoca de început a oraşelor-stat vălurirea diferitelor stăpâniri. Prăduirea acompania carul triumfal al câte unui cuceritor dornic să îşi orneze blazonul cu efectele culturale ale învinşilor.

Povestea Muzeului Naţional din Bagdad începe unde în secolul XIX când diplomaţii francezi şi britanici au început să se gândească la mijloace de depozitare a descoperirilor făcute în fostele capitale asiriene- Nimrud, Korshabad şi Ninive. Spre 1880 arheologi americani au început săpăturile la Nippur iar în 1899 germanii au abordat Assur şi Samarra. (în cazul primilor excavaţiile erau făcute cu scop religios şi doreau să găsească dovezi ale locurilor biblice- însăşi sponsorizarea lor provenea de la persoane pioase din America.)

Muzeul Naţional din Bagdad a fost creat ca instituţie în 1923 de către Gertrude Bell care simţea nevoia adunării tuturor obiectelor descoperite până atunci în Irak.[6] Locul clădirii a fost mutat de mai multe ori de-a lungul timpului. Iniţial muzeul a fost acomodat într-o şcoală/facultate de drept de lângă podul Shuhadaa. Actuala locaţie datează din 1966- este vorba de zona Shalihiyah de la vest de râul Tigru iar arhitectura a fost concepută de un german.[7]

Spre zilele noastre, drama Muzeului Naţional din Bagdad a început încă din anii 1990, după primul Război din Golf. Sancţiunile severe impuse Irakului au sărăcit populaţia zămislind o piaţă neagră a produselor de lux pentru cei dornici de un ban în plus. Nevoia de a patrula alte dispozitive publice a canalizat resursele dinspre siturile arheologice şi muzee. În plus impunerea unor zone de interdicţie aeriană (no fly zones) făcea imposibilă deplasarea elicopterelor acolo unde se comitea un jaf. Declinul a fost accentuat şi de subfinanţarea cronică a oficiilor/departamentelor ce se ocupau de îngrijirea patrimoniului. În 2003 Biroul de Stat pentru Patrimoniu avea un buget de 2 miliarde dinari (circa 2 mil.$)- o sumă precară prin comparaţie cu Muzeul Metropolitan care în anii ’90 avea la dispoziţie un buget de 200 milioane dolari. O parte din elită se dedase jafului- se vorbea despre picturile vândute de Uday, fiul lui Saddam Husssein sau de Ali Chimicul care şi-ar fi construit o vilă deasupra unor ruine asiriene şi ar fi adunat un portofoliu artistic pentru el însuşi.[8]

ONU s-a sesizat şi a emis o rezoluţie încă din 1990 pentru a preveni hemoragia de antichităţi dar până în 1994 o piaţă neagră internaţională ad-hoc deja se maturizase. De o notorietate aparte s-au bucurat cărămizile gravate cu cuneiforme ce datau de pe vremea regelui Sîn-Iddinam (cca.19051-1898 î.e.n.). Acestea au început să apară la licitaţii la New York sau Toronto începând cu 1997. Un caz similar este acela al vaselor inscripţionate în limba aramaică. Cum urmele limbii aramaice reflectă peregrinările zbuciumate ale poporului evreu localizarea lor exactă este greu de făcut. În 2004, în urma unui documentar al televiziunii norvegiene, colecţionarul Martin Shøyen a devenit suspiciunilor cum că ar fi furat sau intrat în posesia a 650 de astfel de artefacte aramaice. Din 1996 vasele s-au aflat în posesia University College London, la un centru de studii iudaice. Jurnaliştii norvegieni au descoperit că vasele au fost subtilizate din Irak în 1992 de acolo au ajuns la Amman şi în cele din urmă la Shøyen care le-ar fi dat mai departe spre UCL. Reprezentanţi colecţionarului au susţinut că vasele fuseseră scoase din Irak în anii 1960, deci cu mult înaintea războaielor din Golf. Mark Geller, directorul acestui centru a susţinut versiunea lui Shøyen însă apărarea sa l-a incriminat şi mai tare în ochii jurnaliştilor. În urma dezvăluirilor presei şi investigaţiilor poliţiei Shøyen a dat în judecată UCL şi a cerut colecţia înapoi, cerere care i-a fost acceptată în 2006, deşi mai multe detalii ale episodului rămân controversate.[9]

Toate acestea au fost reduse în importanţă faţă de ce a urmat prin sfârşitul regimului Saddam si influenţei partidului Baath. Pe 10-12 aprilie 2003 din Muzeul Naţional din Bagdad au fost furate între 12.000-15.000 de artefacte.[10] Cel mai trist din perspectiva arheologilor a fost faptul că dezastrul putea fi evitat. Cel puţin în primele zile ale prezenţei anglo-britanice în zonă nu a existat un plan pentru protecţia clădirilor de valoare istorică, cererile localnicilor în acest sens fiind considerate marginale comparativ cu obiectivele militare ale coaliţiei.[11] Bagdadul a fost doar punctul focal al jafului, peste 10.500 de alte situri fiind înregistrate şi considerate vulnerabile la mijlocul anilor 2000.[12] În spiritul obiectivităţii trebuie spus că eforturi ale coaliţiei au existat- crearea unei forţe de poliţie pentru paza antichităţilor fiind un exemplu în acest sens. Din păcate efectivele sale plănuite de 5000 de oameni s-au dovedit a fi mult mai mici în realitate, dar 106 agenţi!- titrează un articol al NY Times în iunie 2010.[13]

 

Un progres greoi

Am început prin a reda pesimismul curatorilor actuali ai Muzeului din Baghdad. Există însă şi o jumătate plină a paharului. Numeroase forumuri din Statele Unite si alte ţări au oferit bani pentru reconstrucţia patrimoniului cultural irakian. Numai până în 2006 s-au primit 2 milioane de dolari de la Departamentul de Stata şi Institutul Packard Humanities din Los Altos, bani folosiţi pentru reclădirea acoperişului sau plata paznicilor.[14]În 2009 muzeul şi-a redeschis 23 dintre sălile sale însă în vara lui 2010 s-a închis din nou pentru renovare. În 2011 publicului i-a fost permis accesul la o expoziţie de piese cuneiforme sponsorizată de francezi. Evenimentul marchează o reîntoarcere a turismului, conchide Abd Al Zahra Al Talakani de la Ministerul Turismului şi Antichităţilor.[15]

Nu numai Baghdadul dar şi alte situri cu semnificaţie au început să se refacă, dovadă fiind muzeul Slemani, din regiunea Sulaimaniya, Kurdistan, al doilea mare muzeu al Irakului. De curând CNN a detaliat cum muzeografii folosesc stipendii pentru a-i convinge pe hoţi să înapoieze lucrurile odată furate.[16]

Vor reuşi asemenea măsuri să umple şi cealaltă jumătate a paharului?

Rănile pricinuite de aproape zece ani de război şi instabilitate şi-au pus amprenta iar prezentul nu este neapărat unul promiţător. Fracţiunile religioase şi lupta pentru putere nu produc un climat propice vindecării complete a lumii şi naţiunii irakiene. În măsura în care cuvântul ”complet” indică un nivel la care putem spera. Poate că ar fi mai modest să sperăm dacă nu vindecare atunci doar la cicatrizarea rănilor.

 

 

Silviu Petre

         şi

Dr.Roxana Zanea

[Roxana Zanea a absolvit masterul de Analiza şi Soluţionarea Conflictelor de la SNSPA. De asemenea deţine un doctorat de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere cu o teză despre imaginarul medieval.]

 

Bucureşti

5 mai 2013


[1] Diaa Hadid (The Associated Press), 10 years after looting, Iraq's national museum long way from reopening, Denver Post, 04/12/2013

[2] Laurie Rush, Archaeology, Cultural Property, and the Military, Boydell Press, Worcester, 2012, pp.4-5

[3] Ibidem, p.6

[4] Peter G. Stone, Joanne Farchakh Bajjaly, The Destruction of Cultural Heritage in Iraq, The Boydell Press, Woodbridge, Suffolk, 2008, p. 14

[5] Neil Brodie, Focus on Iraq: Spoils of War, Archaeology, Volume 56 Number 4, July/August 2003

Patrick Bond, Looting Africa. The Economics of Explotation, Zed Books,London, 2006, p.55

[6] Lamia al-Gailani Werr, The Story of the Iraq Museum, pp.25-31 în Peter G. Stone, Joanne Farchakh Bajjaly, op.cit., pp.25-27

[7] Ibidem, pp.29-31

[8] Lawrence Rothfield, The Rape of Mesopotamia: Behind the Looting of the Iraq Museum, University of Chicago Press, London, 2009, pp.14-17 

[9] Neil Brodie, The market background to the April 2003 plunder of the Iraq National Museum, pp.41-55 în Peter G. Stone, Joanne Farchakh Bajjaly, op.cit., pp.44-46

[10] Presa internaţională estima numărul de piese rare furate la 170.000 (cifră dovedită ulterior ca exagerată- estimarea ulterioară de 14-15.000 de piese este mai modestă dar totuşi semnificativă).

Joanne Farchakh, Special Report: The Specter of War, Archaeology, Volume 56 Number 3, May/June 2003

Corine Wegener, US Army Civil Affairs: Protecting Cultural Property, Past and Future, pp.34-41 în Laurie Rush, Archaeology, Cultural Property, and the Military.. 

[11] Jonathan Steele, Museum's treasures left to the mercy of looters, The Guardian, 14 April 2003
Patrick Boylan, The US could have saved Iraq's cultural heritage, The Guardian,25 January 2006

[12] Dan Vergano, Looting of Iraq sites destroys history, distresses scholars, USA Today, 8/13/2008

[13]Steven Lee Meyers, Iraq's Ancient Ruins Face New LootingNew York Times, June 25, 2010
[14]Roger Cohen, The Ghost in the Baghdad Museum, The New York Times, April 2, 2006
[15] Opening its doors. Was it wise to reopen the national museum in Iraq?, The Economist, Feb 28th 2009
Scott Peterson, (Christian Science Monitor), Display of rare resilience, Gulf News, December 23, 2011
[16] Arwa Damon, Iraq museum pays smugglers for looted treasures, CNN, December 13, 2011