This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Putere şi prudenţă- amintindu-l pe Reinhold Niebuhr
 

Putere şi prudenţă- amintindu-l pe Reinhold Niebuhr

 

Silviu PETRE

 

Reinhold Niebuhr, Ironia istoriei americane, cuvânt înainte George Cristian Maior, prefaţă Andrew Bacevich, Editura Rao, Bucureşti, 2012, 192 pagini

ISBN: 978-606-609-371-2

Apariţia cărţii lui Reinhold Niebuhr în peisajul livresc românesc, după mai bine de douăzeci de la ani de la Revoluţie, denotă maturizarea mentalului autohton. Timp de ani de zile, editurile au publicat otova autori dintre cei mai eterogeni, de la Noam Chomsky, David Harvey, Tariq Ali, Alain Joxe, Immanuel Wallerstein la Thomas Friedman, Henry Kissinger şi Zbigniew Brzezinski, fără a-i supune unei lecturi critice. Ediţiile neîngrijite, neprefaţate, denotau o prostare în faţa textului venit de peste Ocean, dar poate că reflectau şi polarizarea societăţii româneşti vis-a-vis de integrarea în occident: pe de-o parte era americanismul elitelor care ne asigurau de prosperitatea ce ne aştepta odată cu ieşirea din comunism; pe de alta, anti-americanismul latent al multora care sancţiona orice neajuns al hegemonului global- de la problemele interne la intervenţiile militare şi influenţa culturală de masă. În lumina tiparului pe care a văzut-o cartea lui Niebuhr, cu prefaţa lui George Cristian Maior, avem expresia unei mase critice de intelectualism care înţelege arena internaţională mai nuanţat decât în trecut.

 Ironia istoriei americane este înainte de toate o carte de înţelepciune. Şi ca orice carte de înţelepciune vorbeşte despre mai multe decât despre ceva anume. Dinspre metafizică spre politica aplicată, Ironia puterii americane poate fi considerată o reluare a Cetăţii lui Dumnezeu a Sf.Augustin sau un eseu despre modernitate şi pericolele acesteia iar mai restrâns- un cumul de consideraţii pe marginea provocărilor ce se aşezau în faţa Americii postbelice. La momentul când este scrisă, 1952, Războiul Rece era încă în fază sa inaugurală, iar conducerea americană şi sovietică învăţau noul cod de conduită al lumii nucleare.  

Reinhold Niebuhr (1892-1971), poate cel mai influent filozof american din secolul XX,[1] consideră că miza confruntării bipolare nu este una simplist geopolitică şi nu trebuie redusă la capacităţile materiale ale statelor. Mai mult decât atât, trebuie să vorbim despre două definiţii ale modernităţii, două Cetăţi ale Omului cu pretenţii mesianice aflate într-o dialectică foarte complexă. Astăzi ne este simplu să spunem că Occidentul burghez, liberal şi creştin a învins Comunismul ateu. Pentru trăitorii acelui timp, mai ales cei din micile state, indiferent că era vorba despre Europa de Vest (cei peste care căzuse Cortina de Fier) sau de cetăţenii tinerelor naţiuni decolonizate, jocul nu se putea rezuma la Bine vs Rău. Şi nici deznodământul nu era după colţ!

Ironiile istoriei americane curg în cascadă revelându-se la fiecare etapă:

I. creată de puritanii ascetici exaltaţi de lectura Bibliei, America ajunge în mod ironic cea mai industrializată naţiune de pe faţa Pământului:

Oratorii noştri pretind oroare faţă de crezul comunist al <materialismului>, dar, pe lângă comuniştii care au eşuat atât de jalnic în ridicarea standardelor generale ale bunului trai, noi suntem mai degrabă cei care au pus cu succes în practică materialismul ca un crez care chiar funcţionează.” [p.40]

* Niebuhr nu îşi duce aici raţionamentul până la ultimele sale consecinţă şi nu evocă alte două ironii: 1) sub retorica libertăţii, societatea americană a practicat sclavia mult timp după ce aceasta fusese abolită pe vechiul continent. Dacă în imperiul britanic sclavia a fost interzisă în 1835, robia ţiganilor din Principatele Române în 1864 iar iobăgia rusească la 1861, Statele Unite au avut nevoie de un război civil extrem de dureros pentru a realiza acelaşi deziderat (ca să nu mai punem la socoteală încă o sută de ani pentru integrarea populaţiei de culoare şi redactarea unor drepturi pentru aceasta). 2) Dacă în Europa puterea statului a restrâns treptat posibilitatea cetăţeanului de a poseda arme de foc şi a-şi face singur dreptate, peste Atlantic al doilea Amendament a generat o mult mai mare cantitate de violenţă.

II. Cosmosul american a crescut treptat în izolare de problemele restului lumii până la începutul Primului Război Mondial. Interdependenţa economică şi cultură crescândă între naţiunile moderne au atras Washingtonul în conflictele vechii lumi. [p.65] Intervenţia americană justificată de crezul wilsonian al „asigurării democraţiei” la nivel internaţional a dat naştere altor două ironii. 1’) Liga Naţiunilor a fost fondată la iniţiativa americană cu scopul prevenirii unui alt conflict de proporţii, însă SUA, membrul fondator s-a retras la scurt timp după tratatul de la Versaillez. 2’) Cea de-a doua ironie priveşte nu numai America, ci se referă la civilizaţia industrială, democratică. Scopul regimurilor reprezentative inaugurate de Revoluţia Franceză a fost acela de a înlocui capriciile monarhilor cu voinţa majorităţii şi de a oferi dreptul la fericire celor mai mulţi, nu numai unei caste reduse de privilegiaţi. Contrar optimismului de secol XVIII, democraţiile secolului 20 au întărit însă intoleranţa majorităţii, rasismul sau au devenit vehiculul aducerii tiranilor în funcţie.[2]

III. creşterea interdependenţei a arătat Americii că este mai vulnerabilă decât la începuturile republicii atunci când era mai slabă militar şi mai ecranată de restul lumii. Totodată, i-a mai arătat că trebuie să admită că forţa la care a ajuns după 1945 trebuie dublată de responsabilitate, altfel toate valorile profesate de Occident se vor prăbuşi sub presiunea stalinismului (cu precădere la data scrierii cărţii). Victoria împotriva Germaniei şi Japoniei aduce Casa Albă în faţă a alte două ipostaze ironice: una faţă de adversarul de la Kremlin, celelalte două faţă de aliaţi:

Exercitarea acestei puteri ne-a impus să împiedicăm copleşirea Europei de comunism prin dezvoltare a tot felul de instrumente de distrugere în masă, inclusiv armele atomice. Astfel, o naţiune <inocentă> a ajuns în cele din urmă la apogeul ironic al propriei istorii. A ajuns păzitoarea armei supreme care întruchipează şi simbolizează perfect ambiguitatea morală a războiului fizic.” [p.67]

În faţa spectacolului capacităţilor militare, pentru micile naţiuni europene încă în ruine, existenţa celor două superputeri era un memento al gloriei lor trecute şi prezentei fragilităţi. Un om politic european citat de Niebuhr dar nenumi prezenta situaţia astfel:

Suntem recunoscători Americii că ne-a salvat de comunism. Dar recunoştinţa noastră nu ne împiedică să ne temem de faptul că am putea deveni o colonie americană. Pericolul se datorează puterii americane şi slăbiciunii europene.” [p.150]

În abordarea faţă de foştii duşmanii deveniţi aliaţi dilema era aceea de a nu le permite acestora să se refacă însă fără a redeveni agresorii de odinioară: „În Japonia au susţinut un articol ridicol în constituţie, care a angajat statul într-un perpetuu pacifism lipsit de apărare. În mai puţin de jumătate de deceniu, au fost forţate să ceară fostului inamic <demilitarizat> să se reînarmeze şi să le devină aliat în apărarea comună împotriva unui nou inamic care până nu demult le fusese aliat în victorie.” [p.165]

IV. Existenţa comunismului nu este nici ea lipsită de propriile ironii. Pretenţia acestuia este aceea de a elibera omul şi a-l duce spre o societate egalitară, abundentă şi raţională. Realitatea sovietelor sa este una contrarie: abolirea dreptului la proprietatea privată aduce individul la discreţia unei oligarhii roşii după cum Niebuhr nu oboseşte să repete: „Monarhii-clerici ai acestui nou stat revoluţionar sunt, în teorie, absolviţi de vina vreunui rău, deşi exercită o putere excesivă deoarece au concentrat atât controlul economic cât şi pe cel politic în mâinile unei singure oligarhii. Interesele lor şi cele ale maselor pe care le controlează sunt, prin definiţie, identice, din moment ce nimeni nu deţine proprietatea. [..]

Tiranii comunişti îşi pot legitima cruzimile nu doar pentru conştiinţa supuşilor lor, ci şi pentru a lor, recurgând la teoria oficială care le dovedeşte inocenţa <prin definiţie>.” [pp.51-52]

Marele pericol este acela că ambele puteri se revendică de la aceeaşi filozofie iluministă [p.51] care crede în posibilitatea ca istoria şi natura umane pot fi aduse sub controlul omului: „.. una dintre realizările tuturor civilizaţiilor, în special a celei tehnice moderne, este aceea de a limita progresiv obstacolele naturale din calea fericirii umane şi de a da vieţii omului linişte şi securitate în aceeaşi măsură în care consideră că într-un final acesta trebuie să moară. [..]

Însă trebuie să admitem ironia unei ere a ştiinţei care produce conflicte globale şi atomice şi a unei ere a raţiunii care a culminat într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte între două forme politice <ştiinţifice>.” [pp.72-74]

Concluzia care se desprinde din rândurile de mai sus este aceea că America este obligată să exercite responsabilităţile ce derivă din statutul său, dar cu condiţia să nu se lase îmbătată de mândrie şi să fie conştientă de propriile limite.

Lectura sfaturilor lui Niebuhr a cunoscut o reîmprospătare după 11 Septembrie, când administraţia George W Bush părea să întruchipeze tocmai acel hibris imperial împotriva căruia teologul protestant avertizase odinioară cu atâta elocvenţă. Replica dată de un consilier prezidenţial jurnalistului Ron Suskind: „de acum ne construim propria realitate” rămâne dovada antologică a încrederii exagerate în sine pe care membrii administraţiei neoconservatoare o afişau cu pretenţii de semizei.[3]

Ironiile istoriei americane au continuat însă în ciuda venirii în Biroul Oval a unui preşedinte- discipol niebuhrian, după propria-i mărturisire.[4] Adus în fruntea executivului pe o platformă opusă predecesorului său, Barack Obama a continuat unele dintre măsurile lui Bush II. Spre exemplu, ironia a făcut ca Obama să primească premiul Nobel pentru pace în 2009, anul în care America avea cel mai mare buget de apărare de după 1991. O altă ironie ţine de relaţiile transatlantice: situaţia face ca acestea să fi ajuns la nadir nu în anii 2002-2003, când cowboyul Bush se opunea rafinatului Chirac, ci acum, odată cu scandalurile de spionaj, când se presupune că încrederea şi consensul sunt la ele acasă pe ambele maluri ale Alianţeià nu trebuie amintit decât scandalul Snowden, ieşirea la iveală a monitorizării pe care NSA a făcut-o convorbirilor doamnei Merkel. Aduc aminte de Obama în contextul operei niebuhriene nu doar pentru că acesta ocupă Casa Albă ci pentru că, asemenea lui Eisenhower, pe vremea căruia este scrisă cartea recenzată, Barack Obama are de înfruntat o sarcină similară: aceea de a perpetua angajamentul american la nivel internaţional fără a supralicita componenta militară şi fără a-şi angaja ţara în aventuri neadecvate. Atunci, ca şi acum, înţelepciunea îndeamnă la prudenţă în faţa geamului opac al realităţii.[5]

 

Silviu Petre

Bucureşti, 20 august 2014


[1] Ronald H. Stone, Professor Reinhold Niebuhr: A Mentor to the Twentieth Century, Westminster John Knox Press, 1 ian. 1992
Arthur Schelsinger, Forgetting Reinhold Niebuhr, The New York Times, September 18, 2005
Daniel F. Rice, Reinhold Niebuhr and His Circle of Influence, Cambridge University Press, Cambridge, 2013
Davir Aaron Miller, In Search of Reinhold Niebuhr. America could use a little philosophical humility right now. Foreign Policy, MAY 1, 2013
 
[2] Reinhold Niebuhr, The Nation's Crime Against the Individual, The Atlantic, November 1, 1916
[3] Jay Rosen, The Retreat from Empiricism and Ron Suskind's Intellectual Scoop, Huffington Post,  December 20, 2006

Mackenzie Weinger, Ron Suskind takes on Karl Rove claims about Suskind's books, Politico, 9/21/11

[4] Peter Josephson,The Irony of Barack ObamaBarack Obama, Reinhold Niebuhr and the Problem of Christian Statecraft , Ashgate Publishing, Ltd., 2012
 

[5] Niebuhr foloseşte comparaţia cu testul Rorscharch în care pacienţilor li se cere să descrie ce văd când privesc o pată multicoloră. [p.166]