This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Prezenţa militară in Siria şi jocul nuclear iranian
 
 

Prezenţa militară în Siria şi jocul nuclear iranian

 
 
Carmen Rîjnoveanu
 

            O delegaţie a Gărzilor Revoluţionare iraniene s-a deplasat in Siria, în ziua de 16 septembrie 2012, cu misiunea de a avansa o agendă de cooperare prin asigurarea de suport de natură non-militară forţelor armate guvernamentale. În context, comandantul Gărzilor Patriotice iraniene, Mohammad Ali Jafari, a afirmat într-o conferinţă de presă că personalul şi consilierii unei unităţi militare de elită iraniană (Qods Force) se află în Siria pentru a oferi asistenţă nemilitară regimului sirian[1].

 

Dacă relaţia privilegiată iraniano-siriană nu mai este de mult timp o noutate pe agenda internaţională, iar sprijinul regimului de la Teheran faţă de Basar al-Assad este deja parte componentă a ecuaţiei politice regionale, criticile şi acuzele la adresa implicării militare a Iranului în conflictul sirian nu au putut fi confirmate în mod practic. De aici derivă semnificaţia cu totul deosebită a vizitei delegaţiei militare iraniene la Damasc, iar declaraţia comandantului Gărzilor Revoluţionare Islamice vine să confirme atitudinea fără echivoc şi planurile de perspectivă ale Teheranului în contextul exacerbării violenţelor în Siria. Care este substratul declaraţiei oficialului iranian? În cazul declanşării unor acţiuni împotriva Siriei, Iranul consideră opţiunea implicării militare în sprijinul regimului Bassar al-Assad. Aceasta este prima recunoaştere oficială din partea unui comandant militar de rang superior atât a prezenţei militare iraniane în Siria unde războiul a făcut deja, de la declanşarea sa acum 18 luni, câteva zeci de mii de victime, cât şi a angajamentelor de perspectivă în cazul unei intervenţii directe împotriva lui al-Assad.

            Atât statele occidentale, cât şi grupurile de opoziţie siriene au acuzat în repetate rânduri Iranul că aprovizionează cu arme şi oferă exertiză în domeniul militar forţelor guvernamentale, existând supoziţii privind, inclusiv, o prezenţă militară în interiorul ţării. Oficialii americani au avertizat în repetate rânduri Iranul, declaraţia secretarului apărării Leon Panetta fiind, de altfel, de dată recentă, să înceteze orchestrarea de acţiuni în interiorul Siriei, fiind exprimate îngrijorări faţă de creşterea prezenţei şi influenţei iraniene în această ţară.[2] Toate aceste acuzaţii au fost ferm respinse de autorităţile de la Teheran fiind considerate expresie a propagandei occidentale îndreptate împotriva Republicii Islamice cu intenţia vădită de a portretiza Iranul ca principala sursă de destabilizare în Orientul Mijlociu.

Declaraţia generalului Ali Jafari confirmă, finalmente, „speculaţiile rău-intenţionate” privind implicarea practică militară a Iranului în evenimentele din Siria.

 

Poziţia Iranului vis-a-vis de Siria, este, fără îndoială, parte a unui complex decizional pe care analiştii şi observatorii avizaţi îl asociază cu tendinţele tot mai insistent vehiculate de stabilire a unui arc de influenţă în Orientul Mijlociu şi, implicit, a proiectării statului iranian ca actor dominant în regiune.

Întrebarea este de ce Iranul a ales acest moment pentru dezlegarea „misterului” în jurul acestei chestiuni. Două evenimente sunt cu deosebire importante şi pot explica dezvoltările recente din acest dosar. Unul este de dată recentă, cel de-al doilea a devenit deja parte a unui discurs obsesiv care ţine în tensiune întreaga arena internaţională.

Cu câteva zile în urmă, un film islamofob de 14 minute postat pe youtube, având ca titlu „Inocenţa musulmanilor”, a făcut înconjurul lumii. Reacţiile populaţiei în unele state musulmane nu au întârziat să apară, degenerând în violenţe la scară largă cu potenţial îngrijorător de destabilizare regională. Reacţiile împotriva filmului au căpătat imediat o tentă anti-americană oferind tot mai multe argumente forţelor islamiste radicale să orchestreze largi acţiuni din Lybia, Tunisia, Egipt, Liban până în Yemen şi Kabul. Orientul Mijlociu se află din nou în faţa unor provocări de avengură a căror miza nu mai este înlăturare regimurilor autocratice, ci definirea tabloului de ansamblu regional care opune, pe de o parte forţele islamiste radical-extremiste, iar, pe de alta parte, forţele islamiste moderate de tipul Frăţiei Musulmane din Egipt. Lupta se anunţă dură, iar de rezultatele acestei competiţii furibunde, cu accente violente tot mai pregnante, va depinde desenarea design-ului strategic de viitor al regiunii Orientului Mijlociu. Cert este că, doar în câteva zile, o serie de misiuni diplomatice ale SUA au fost atacate virulent de grupuri de manifestanţi furioşi, cel mai grav incident producându-se vineri, 14 septembrie, la consulatul american din Benghazi în urma căruia ambasadorul american în Lybia, Christopher Stevens, şi alţi trei diplomaţi americani şi-au pierdut viaţa. Într-o analiză recentă, istoricul Niall Ferguson avertiza că America se află în faţa unei crize de proporţii istorice: „what is unfolding in the Middle East has the makings of the most perfect storm in American foreign policy since 1979”.[3]

 

Aceste dezvoltări neaşteptate din ultimele zile tind să ofere un spaţiu de manevră suplimentar Iranului. Pe de o parte, ipoteza unui atac împotriva instalaţiilor nucleare ale Teheranului devine tot mai mult o variantă extrem de riscantă care ar putea provoca o adevărată „explozie” într-o regiune aflată, oricum, în stare de alertă maximă. Pe de altă parte, situaţia din Siria poate deveni, la rândul ei, „prizoniera” calculelor strategice impuse de noile tendinţe de evoluţie din Libia şi Egipt. Pare tot mai puţin probabil ca administraţia de la Washington să rişte o posibilă implicare ale cărei consecinţe ar putea inclina decisiv balanţa electorală din noiembrie. Iar o asemenea turnură a evenimentelor pare să se joace tot în avantajul Iranului.

 

Eliberate de sub dominaţia dictatorială a regimurilor autocratice, aportul american fiind de altfel decisiv, noile regimuri instalate la putere în state precum Egipt sau Libia sunt departe de a-şi defini o politică externă coerentă, şi în nici un caz în direcţia anticipată şi/sau dorită de ţările occidentale. Ezitările, tot mai vizibile în ultima perioadă, indică, dimpotrivă, tendinţe îngrijorătoare. Într-un interviu recent în New York Times, preşedintele egiptean Mohammed Morsi a oferit câteva indicii relativ la cursul de politică externă care ar putea fi urmat în viitor anticipând mişcări interesante pe direcţia Teheran-Cairo. Două formulări atrag cu deosebire atenţia. Pe de o parte, faptul că este important pentru Egipt să aibă o „relaţie puternică” cu Iranul, iar, pe de altă parte, aprecierea că: "And we [Egypt] do not have a significant problem with Iran, it [Egypt-Iran relationship] is normal like with the rest of the world's states." [4] Mai mult, Iranul a fost invitat să facă parte din Syria Contact Group, constituit la iniţiativa Egiptului la sfârşitul lunii august, din care mai fac parte Turcia şi Arabia Saudită, în vederea gestionării crizei din Siria.[5]

Fără îndoială, noile realinieri strategice intenţionate de preşedintele Egiptului deschid noi oportunităţi pentru liderii de la Teheran complicând serios ecuaţia politică şi strategică în regiune. Un alt episod merită punctat şi anume reacţia “întârziată” a autorităţilor de la Cairo în contextul atacului violent al protestatarilor împotriva ambasadei SUA din ziua de 14 septembrie a.c. Abia după 36 de ore şi urmare a unui telefon primit din partea preşedintelui Obama, şeful statului egiptean a decis să acţioneze prin trimiterea unor forţe suplimentare pentru asigurarea protecţiei ambasadei.

Daca ar fi sa unim piesele puzzle-ului egiptean în regiune, pot fi anticipate reaşezări de substanţă între actorii regionali majori, care par, însă, să incline tot în favoarea Iranului, cu “bunavoinţa” autorităţilor de la Cairo.

Independenţa faţă de SUA la nivelul deciziilor de politică externă vehiculată de preşedintele Morsi este de natură să indice dezvoltări neaşteptate în destribuţia de putere regională, o revenire a Egiptului la statutul de jucător regional de prim rang, dar şi o recuperare de poziţii din partea Iranului, care păreau serios afectate după acţiunile Primăverii Arabe.

În mod paradoxal, Siria generează un teren propice afirmării noului joc iraniano-egiptean, evident favorizat de radicalizarea neaşteptată a tabloului politic regional după 11 septembrie a.c. şi inflamarea discursului/revendicărilor de natură anti-americană care pun administraţia de la Washington într-o postură strategică precară şi extrem de delicată.

Cum s-ar putea desena răspunsul SUA la noile turnuri strategice din Orientul Mijlociu? Este puţin probabil să aflăm un răspuns înaintea alegerilor din toamna. Două elemente trebuie subliniate: pe de o parte, creşterea valului anti-SUA diminuează în mod ingrijorător implicarea Washingtonului şi capacitatea acestuia de a influenţa (controla) evenimentele din regiune iar, pe de alta parte, dinamicile recente dintre principalii actori regionali ar putea impune recalibrarea politicilor/strategiilor faţă de Siria si, mai ales, Iran.

 

Criza siriană, care pare să se extindă pe termen nedefinit, reprezintă un test tot mai dificil de trecut de diplomaţiile occidentală şi americană. În schimb, pentru Iran acutizarea crizei regimului de la Damasc devine tot mai mult un instrument extrem de util în calculele politice ale liderilor de la Teheran, care ţintesc, în mod evident, desenarea regiunii după propriile lor ambiţii politice.

Într-un interviu acordat în Financial Times săptămâna trecută, preşedintele Parlamentului Iranian, Ali Larijani, a făcut remarcabila destăinuire că diplomaţi iranieni s-au întâlnit cu membri ai Frăţiei Musulmane din Siria, precum şi cu reprezentanţi ai Salafiştilor (sponsorizaţi, de altfel, de Arabia Saudită) pentru a-i încuraja “to accept democratic reforms through peaceful behavior, not violence.”[6] Dezvăluirea pune, practic, în discuţie mult discutata falie sunniţi-şiiţi şi folosirea de către SUA/Turcia a activisimului sunnit ca armă împotriva ambiţiilor regionale iraniene.

În lumina ultimelor declaraţii şi dezvăluiri ale unor importanţi lideri iranieni, se confirmă o activizare substanţială a implicării Iranului în Siria şi o diversificare a instrumentelor folosite. Participarea la Grupul de Contact pentru Siria vine să-i confirme o neaşteptată recunoaştere a rolului diplomatic în posibilele negocieri cu forţele combatante siriene. În ce măsură Turcia şi Arabia Saudită se vor acomoda, pe termen lung, cu o astfel de situaţie rămâne de urmărit. Ambiţiile regionale şi rivalităţile istorice sunt prea mari pentru a stopa competiţia regională. Pentru moment, însă, iniţiativa Egiptului pare să ofere o soluţie, acceptabilă în lipsa oricărei alte soluţii viabile. Iar Iranul pare să speculeze foarte inteligent slăbiciunile tot mai mari ale Turciei, cumva blocată în haţişul sirian, şi temerile Arabiei Saudite, preocupată de evitarea oricăror acţiuni destabilizatoare interne sub influenţa mişcărilor revoluţionare din imediata sa proximitate.

 

Aşadar, efectele mişcărilor care s-au declanşat în urma difuzării unui clip de doar 14 minute par să acţioneze în favoarea Iranului: plaja strategică de acţiuni care ar putea fi orchestrate împotriva Iranului se îngustează vizibil, în timp ce Teheranul obţine o nesperată sporire a spaţiului de manevră în zona sa de interes, dar şi o afirmare tot mai consistentă în afacerile regionale. Analizele de specialitate anunţă o schimbare de paradigmă în distribuţia regională de putere, cu Iranul în postura de principal beneficiar. În ce măsură se va confirma, rămâne de vazut în perioada următoare.

 

Cel de-al doilea element menţionat la începutul analizei, care ar putea

fi adus în discuţie în sprijinul developării dezvăluirilor recente vis-à-vis de implicarea iraniană în Siria, este legat de dosarul cheie al agendei internaţionale, respectiv cel nuclear iranian. Principala temere este aceea că recentele mişcări de revoltă din lumea arabă tind să încurajeze autorităţile de la Teheran în promovarea politicii de înarmare nucleară, punând comunitatae ocidentală în faţa unor provocări tot mai dificil de gestionat. Un lucru este cert: Iranul este hotărât să continue programul nuclear şi nu are nici o intenţie să accepte termenii negocierilor impuşi de comunitatea internaţională în această chestiune. Logica acestei abordări se bazează pe câteva raţionamente. Prima, acutizarea crizei siriene şi riscurile unui conflict regional limitează în mod substanţial capacitatea şi abilitatea statelor occidentale de a acţiona pe mai multe fronturi. Cu cât preocuparea faţă de regimul lui al-Assad creşte, cu atât presiunile supra Iranului în dosarul nuclear tind să se relaxeze. “Distragerea” atenţiei factorilor de decizie internaţionali acţionează, astfel, în favoarea nemijlocită a Iranului. Fără îndoială, Teheranul este avantajat de menţinerea haosului intern din Siria fiind chiar interesat în prelungirea acestuia cât de mult posibil. Dilema occidentală pare să fie inteligent speculată de autorităţile de la Teheran care devine tot mai imun la criticile şi avertismentele internaţionale prin care se solicită încetarea programului nuclear. Secunda, mişcările anti-americane din cursul lunii septembrie pun statele occidentale într-o postură regională extrem de vulnerabilă, situaţie care pare să fie speculată activ de autorităţile regimul iranian. Există riscul ca folosirea unui discurs ameninţător şi ultimativ la adresa Iranului, cu atât mai mult desfăşurarea unei acţiuni militare împotriva acestuia ca soluţie ultimă pentru tranşarea chestiunii nucleare, să provoace radicalizarea extremă a acestor mişcări cu efect de cataclism regional. Este ceea ce Stephen Walt, într-o recentă postare pe blog, enunţă sub formă de avertisment: “If a stupid and amateurish video can ignite violent anti-American protests from Tunisia to Pakistan, just imagine what a joint U.S.-Israeli attack on Iran would do”[7].

Este ceea ce pare să influenţeze tot mai mult gândirea decidenţilor iranieni, alimentând speculaţiile privind limitele (sau lipsa lor) ambiţiilor nucleare ale Iranului, în ciuda asigurărilor vehiculate de liderii de la Teheran.

Pentru Iran, prioritar este să obţină cât mai multă flexibilitate din partea Occidentului şi să diminueze impactul sancţiunilor asupra economiei iraniene (care, în conformitate cu unele surse, ar avea deja un impact substanţial prin scăderea cu 50% a volumului exporturilor de petrol) în timp ce continuă să implementeze acţiunile planificate în domeniul nuclear. Criza siriană şi exacerbarea sentimentelor anti-occidentale în rândul populaţiei musulmane sunt, astfel, folosite pentru atingerea acestui obiectiv prioritar.

 
 
 

Iranul este, fără îndoială, principalul pion pe harta geopolitica a

Orientului Mijlociu iar ultimele evoluţii par să contribuie, mai degrabă decât să descurajeze, la revendicarea statutului hegemonic. Dezvăluirile generalului Ali Jafari privind prezenţa consilierilor militari iranieni în Siria transmit un mesaj îngrijorător. Pe de o parte că Teheranul deţine un potenţial real de influenţare a jocurilor interne de la Damasc şi, ca atare, poate juca un rol definitoriu în gestionarea conflictului şi a potenţialelor efecte regionale. Invitaţia de a participa la Syria Contact Group constituie o astfel de recunoaştere extrem de benefică pentru credibilitatea regimului iranian. Pe de altă parte, poate fi interpretat ca o încercare de presiune indirectă în dosarul nuclear pentru a obţine concesii suplimentare în negocierile in derulare şi/sau de perpectivă. Miza rămâne aceeaşi: includerea Iranului în clubul “select” al puterilor nucleare şi, pe cale de consecinţă, statuarea unei noi distribuţii de putere între principalii pretendenţi regionali şi, implicit, o nouă arhitectură de securitate regională cu Iranul în postura de actor dominant.

 
 
 
 

Bucureşti, 25 septembrie 2012

 

[1] “Iran confirms military presence in Syria”, The Epoch Times, 16 September 2012, http://www.theepochtimes.com/n2/world/iran-confirms-military-presence-in-syria-292761.html, accesat 25 septembrie 2012

[2] “Pentagon: Iran building, training militia in Syria”, CBC News, 15 August 2012, http://www.cbsnews.com/8301-501706_162-57493401/pentagon-iran-building-training-militia-in-syria/, accesat 15.08.2012

[3] Niall Ferguson, “Obama's Mideast Meltdown”, The Daily Beast, 17 September 2012, http://www.thedailybeast.com/newsweek/2012/09/16/niall-ferguson-obama-fiddles-as-mideast-burns.html, accesat la 21 septembrie 2012

[4] “Egypt’s Morsi resets ties with US”, Asia Times, 25 September 2012, http://www.atimes.com/atimes/Middle_East/NI25Ak02.html, accesat 25 septembrie 2012

[5] “The mystery of the Syria contact group”, Asia Times, 22 September 2012, http://www.atimes.com/atimes/Middle_East/NI22Ak03.html, accesat 24 septembrie 2012

[6] “Egypt’s Morsi resets ties with US”, Asia Times, 25 September 2012, http://www.atimes.com/atimes/Middle_East/NI25Ak02.html, accesat 25 septembrie 2012

[7] The Arab upheavals and Iran's nuclear program, posted by Stephen Walt, 17 September 2012, http://walt.foreignpolicy.com/, accesat 23 septembrie 2012