Pakistan: intrebari post - Bin Laden
Andrei Horatiu IONESCU
Revoltele din spatiul arab nu sunt singurele evenimente cu un veritabil impact sistemic global din aceasta uriasa regiune planetara pe care expertii, mai ales americani, o numesc Greater Middle East. La ele se adauga ceea ce s-a intamplat in Pakistan, unde o operatie militara confidentiala americana a scos “din lupta”, la 2 mai, seful Al Qaida, Osama Bin Laden. Cateva explicatii pentru acest debut de articol.
Ce impact sistemic global au evenimentele revolutionare din spatiul arab?
Mai intai, ele largesc spatiul democratic global, prin amorsarea democratizarii reale a societatilor in care au fost inlaturate conducerile autoritare (Tunisia si Egipt). Iar evolutiile din Libia, Siria si Yemen indreptatesc sperante ca si in aceste tari conducerile autoritare vor fi inlaturate si va fi asigurat accesul democratic social la gestionarea politica. In al doilea rand, este evident ca intreaga situatie geopolitica a Orientului Mijlociu - una dintre cele mai volatile regiuni ale planetei – s-a schimbat ca urmare a evolutiilor politice din ultimele luni. Egiptul, unul dintre pilonii stabilitatii regionale, ca semnatar al pacii cu Israelul, si lider in ansamblul frontului arab, este angajat pe calea transformarii macrosociale si este greu de stiut care va fi viitorul sau pe termen scurt si mediu. Chiar daca este putin probabil ca elemente radicale din Muslim Brotherhood vor dobandi parghiile esentiale ale puterii in stat in urma viitoarelor apropiate alegeri, este totusi de consemnat ca déjà a fost perceptibila o anumita orientare catre sprijinirea taberei palestiniene in procesul de pace de redemarat cu Israelul (mijlocirea rapprochement-ului intre Fatah si Hamas, “deschiderea“ trecerii spre Gaza). La aceasta glisare strategica a Egiptului - de mentionat ca nu se stie inca profunzimea sau substantialitatea acesteia, totul depinzand de evolutia procesului transformator post-Mubarak – se adauga inca doua elemente cu impact strategic care trebuie neaparat considerate in ansamblul sistemic. Primul dintre acestea este ca Arabia Saudita se detaseaza ca o putere interesata vital - cel putin pentru moment - in status-quo-ul regional. De aceea chiar s-a comentat faptul ca exista o dinamica sui generis de conservare a status quo-ului regional in care sunt interesate atat Israel, cat si Arabia Saudita, dar si Iran si Turcia. Bineinteles fiecare din alte motive: pentru Israel este vorba de predictibilitatea unui Damask condus de Assad, pentru Arabia Saudita este teama de contagiunea evenimentelor revolutionare regionale (vezi si atitudinea Ryad-ului fata de evolutiile din Bahrain), pentru Iran intrucat nu stie ce va succeda regimului Assad si astfel este in primejdie de a pierde influenta in spatiul arab via Siria, iar pentru Turcia la mijloc este puternica dinamita a chestiunii kurde (circa doua milionae in Siria). (vezi: Steven A. Cook, Unholy Alliance, May, 9, 2011, in http://blogs.cfr.org/cook/2011/05/09/unholy-alliance-on-theatlantic-com)
Cel de al doilea element de luat in calcul in masurarea amplitudinii impactului sistemic al evolutiilor din spatiul arab refera la recenta dinamica a relatiilor intre administratia de la Washington si cea de la Ierusalim. Pe de o parte, intr-un discurs pronuntat la 20 mai, presedintele Obama a solicitat reluarea procesului de pace israeliano-palestinian pe temeiul revenirii la granitele dinainte de razboiul din iunie 1967, ceea ce la Ierusalim se considera a fi nerealist. Inclinand sa credem ca, dupa aproape 50 de ani de la evenimentele din iunie 1967, au intervenit modificari si accente noi strategice in Orientul Mijlociu care se cuvin neaparat luate in considerare pentru ca privesc balanta de putere in regiune, este totusi probabil ca partea palestiniana (araba) va utiliza aceasta aparenta contradictie intre admninistratiile americana si israeliana pentru a propriul folos (mai ales dupa anuntarea intentiei palestiniene de a proclama la ONU in septembrie formarea Palestinei).
Se poate asadar afirma ca, in plan strategic, evenimentele din spatiul arab au declansat o dinamica in acceleratie care are a altera balanta de putere regionala, pana acum alianta SUA cu Israelul si pacea acestuia din urma cu Egipt si Iordania constituiau axa de rezistenta a stabilitatii regionale amenintate, in principal, de Iran. In ce masura aceasta balanta strategica se va schimba si care vor fi directiile acestei modificari urmeaza a fi constatat in perioada urmatoare. Desigur, aici vor trebui sa fie luate mult mai multe elemente in calcul, de la recent afirmata strategie a UE fata de spatiul arab (vezi Alina Inayeh, Europe Starts to Get Serious About Its Neighbors, in blog.gmfus.org http://blog.gmfus.org/2011/05/europe-starts-to-get-serious-about-its-neighbors) la tot mai accentuatul interes al statele BRIC in problematica acestui spatiu (vezi incercarea recenta a presedintelui Africii de Sud de identificare a unei solutii in Libia: in http://blogs.aljazeera.net/liveblog/libya. Un official libian a declarat, la 31 mai despre reuniunea de la Tripoli dintre Gaddafi si presedintele RSA, J. Zuma, urmatoarele: They /…/ discussed how to active the African initiative to solve the Libyan problem from within Libya. They discussed how to prevent foreign interests to affect the peace process in Libya. They discussed how Africa could prove to the world that it is wise enough, grown up enough look after its problems. Mr Zuma praised the leader for his position and for accepting the African road map to save Libyan blood. He praised his (Gaddafi) resilience against the NATO attacks; he never discussed any exit strategies as they have been called in the media. He knows the leader and knows how dignified he is, how honourable he is and how he will stay in his home country, Libya, and fight for the future of Libya as a whole).
Asadar, un veritabil impact sistemic al evenimentelor in cascada din spatiul arab, inca neconsumate integral. Dar, in alta parte a Greater Middle East a avut loc recent un alt eveniment cu un impact (poate) la fel de important sistemic. Ne referim la anihilarea in Pakistan a liderului retelei Al Qaida, Osama Bin Laden, in urma unei misiuni a unei unitati speciale a serviciilor speciale americane. Ceea ce este de importanta aparte in legatura cu acest eveniment este indiscutabil faptul ca operatia militara americana s-a desfasurat pe teritoriul Pakistanului, stat suveran si independent, dar fara stiinta (cel putin pana acum neafirmata public) a vreunui responsabil statal de la Islamabad. Din perspectiva sistemului de state de tip westphalian in care ne aflam, aceasta trasatura are o importanta aparte intrucat este deligitimata o trasatura sistemica cruciala, anume “non-interferenta in afacerile interne“ ale unui stat suveran al comunitatii internationale. Aceasta trasatura sistemica este inca principala in actuala ordine internationala fiind codificata in Charta ONU, institutia de gestionare esentiala a sistemului international de azi.
Intrebarea cheie care se ridica, din perspectiva sistemica in legatura cu actiunea americana in Pakistan la 2 mai 2011 este daca astfel SUA s-au pus legal in stare de razboi cu aceasta tara? Sau, altfel formulat, daca Pakistanul socoate actiunea SUA ca o vatamare grava a suveranitatii sale nationale, deci un act premeditat de razboi al SUA? Raspunsul la aceasta intrebare este in masura sa ne dea seama despre modul in care este azi interpretata, respectata sau dimpotriva, trasatura westphalica de baza.
In comentariile de presa aparute dupa actiunea din 2 mai in Pakistan s-a pus deschis intrebarea daca aceasta tara mai poate fi considerata un aliat al SUA sau un dusman. Pusa intr-un anume context, intrebarea (si raspunsul) suna asa: “It is infinitely worse to have a government in which the leadership does not control vast segments of a rogue military establishment than one in which the top leadership controls a rogue state. In the first case, you are never sure who exactly is your enemy. In the second, things are clear.” (Alvaro Vargas Llosa, Pakistan’s complicity, vezi http://www.realclearpolitics.com/articles/2011/05/04/pakistans_complicity_109744-full.html at May 31, 2011). Deopotriva, presa internationala a identificat anumite aspecte recente ale relatiilor dintre cele doua state, care conduc catre aproape aceeasi concluzie, desi ele sunt categorisite ca expresii ale “miscommunication”, care hranesc “misunderstanding”:
“- Gen. Ahmed Shuja Pasha, the chief of Pakistan's Inter-Services Intelligence, went to Washington last month to see CIA Director Leon Panetta and patch up a feud over the arrest of CIA contractor Raymond Davis and U.S. drone attacks. Pasha lost face at home by coming to Washington, but the meeting seemed to go well. The day he left, the U.S. launched a big drone attack in North Waziristan that a Pakistani intelligence official described as an "FU."
- Adm. Mike Mullen, the chairman of the Joint Chiefs of Staff, traveled to Pakistan two weeks ago to try his hand at mending fences. On the way, he stopped in Afghanistan and got a hair-raising briefing about ISI connections with the Haqqani network - a Taliban faction that is America's main adversary in eastern Afghanistan. During two news conferences, Mullen unloaded on the Pakistanis. The Pakistanis were miffed at being chastised in public.
- Gen. Ashfaq Kiyani, the Pakistani army chief of staff, met last year with Richard Holbrooke, the late special representative for Afghanistan and Pakistan. Kiyani was carrying an underlined copy of Bob Woodward's book "Obama's Wars," whose revelations included some sharp criticism of Pakistan by top U.S. officials. "Mr. Ambassador, can you tell me how this happened?" demanded Kiyani.
- And then there are the drone attacks: In its frustration with Pakistan, the administration last year sharply increased its Predator strikes over North Waziristan. But a Pakistani military official says that in the 118 drone attacks they counted last year, only one al-Qaeda "high-value target" was killed. Meanwhile, the Pakistani public seethed at what it saw as a violation of sovereignty.” (David Ignatius, Will Pakistan Erupt Like Egypt?, http://www.realclearpolitics.com/articles/2011/05/01/will_pakistan_erupt_like_egypt_109713.html). Concluzia comentatorului este ca “poate Pakistanului ii trebuie o revolutie”, ca in Egipt, dar ca aceasta nu ar fi decat spre folosul terorismului si ca “it might put Pakistan’s nuclear weapons up for grabs“).
Citatele din presa internationala pot continua, cu amanunte privind “perfidia” Pakistanului, dar, in final, apropiindu-se de aceeasi concluzie: aceasta tara este o mare problema azi, iar solutiile sunt greu de intrevazut ca eficienta. Intrucat, daca se recurge la o solutie de abordare dura atunci exista scenariul de cosmar al pierderii controlului asupra armelor nucleare, iar in cazul unei solutii soft, ambiguitatea este la indici extrem de inalti si la fel de periculoasa si, mai ales, costisitoare (in oameni si material).
Probabil ca in acest fel au gandit decidentii actiunii militare americane din 2 mai a.c. Solutia aleasa, aflata intre cele doua extreme mai sus infatisate (dura si soft), ridica insa problema legitimitatii sistemice, cum aratam mai sus, dar totodata deschide o cale extrem de fertila pentru a depasi, in asemenea cazuri, constrangerile westphalice. Anume, interventia militara in statul in cauza, fara legitimitatea obisnuita westphalic, pentru a “depana” accidental sistemic si in favoarea comunitatii internationale, fara a se ajunge la rezultanta naturala a instituirii starii de razboi intre cele doua state. Este deci un precedent care poate anunta o norma a viitorului, inclusive prin codificarea ei internationala.
Nu este deci vorba de un act de razboi al SUA fata de Pakistan, ci aplicarea unei solutii post-westphalice (sau anti-westphalice) in chiar interesul fiabilitatii sistemice si pentru a depasi inconvenientul ca statul in cauza este un “weak” sau “failing state”. Raspunsul militar al statului “agresat” este domesticit de existenta unei discrepante evidente de potential de riposte, dar si de ambiguitatea relatiilor cu intervenientul si de slabiciunea institutiilor statale ale “victimei”. Iar lipsa de apel la instantele obisnuite de legitimare internationala a unei asemenea actiuni (in principal, ONU) este motivate de confidentialitatea de grad zero a actiunii, element cardinal al reusitei.
Este clar ca avem de a face cu o actiune de natura post-westphalica, fara formalizare juridica in actualul drept international, care obisnuit - adica in conditiile “westphalice” – ar produce neaparat un razboi classic intre “intervenient “ si “victima “. Exemple istorice se afla la dipsozitie in secolele precedente pentru izbucnirea unor razboaie in situatii similara, inclusive fabricarea unior asemenea interventii (vezi razboiul germano-polonez din 1939).
Ne intrebam daca acesta este inceputul procesului de formalizare a unei noi norme juridice a dreptului international, o optimizare a motivatiei “dreptului la interferenta“ atat de discutat ca norma post-wesphalica in ultimii ani sau, pur si simplu, de o rezolvare pragmatica a unei situatii (gen dezlegarea “nodului gordian“). Viitorul nu foarte indepartat va arata care este categoria in care se plaseaza, ca semnificatie, actiunea militara americana de la 2 mai 2011 in Pakistan.
