This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Obama şi provocarea iraniană
 
Obama şi provocarea iraniană
 
Bogdan Popescu
 
 

Preşedintele Statelor Unite nu s-a schimbat şi totodată nici provocările complexe la adresa politicii externe, precum ascensiunea Chinei, sau transformările imprevizibile aflate în derulare în Orientul Mijlociu, una dintre cele mai volatile regiuni de pe glob. Dosarul nuclear iranian, este numai una dintre acele chestiuni sensibile de securitate şi politică externă pe care proaspătul reales lider de la Washington trebuie să le gestioneze.

 
 

În urma unui interviu publicat în Press TV în data de 3 noiembrie 2012, Mohammed Hassan Asafar avocat şi totodată membru al Parlamentului de la Teheran,  a afirmat că sancţiunile economice împotriva Iranului trebuie ridicate pentru a se ajunge la o relaţie de încredere între părţi. “While the Islamic Republic has taken confidence-building measures to show its goodwill, it is expected that the other sides in the P5+1 group lift [anti-Iranian] sanctions,”[1] . De asemenea, în urma unei întrevederi din data de 11 noiembrie anul curent, între ambasadorul Franţei din Iran, Bruno Foucher şi Hassan Kamran, şeful grupului parlamentar de prietenie Iran – Franţa a declarat că Teheranul este pregătit pentru dialog şi pentru clarificarea neînţelegerilor din jurul programului nuclear[2].Acest tip de discurs, chiar dacă vine din partea unor factori decizionali de rang secund, poate indica faptul că Iranul resimte sancţiunile economice impuse de comunitatea internaţională şi de altfel poate fi interpretat ca o dorinţă a Teheranului de a se aşeza la masa negocierilor şi a găsi un eventual compromis.

 

Rezultatul alegerilor din Statele Unite şi alegerea lui Barack Obama pentru încă patru ani de mandat la Casa Alba reprezintă în mod evident, un factor deosebit de important pentru evoluţia aşa zisului ,,dosar iranian’’.

Spre deosebire de preşedintele ales, în discursul de politică externă al candidatului republican Mitt Romney, se putea identifica afinitatea acestuia faţă de principiile ideologei neoconservatoare. De fapt, analişti de politică externă americani, chiar au caracterizat preferinţele şi atitudinea lui Romney în materie de afaceri externe ca fiind o doctrină Bush – Cheney 2.0[3]; acest lucru şi datorită admiraţiei declarate a guvernatorului de Massachusetts faţă de fostul vicepreşedinte din timpul Administraţiei Bush 43. Mai mult de atât, şaptesprezece din cei douăzeci şi patru de consilieri ai republicanului Romney, erau foşti neoconservatori din staff-ul lui George W. Bush.

Pentru a sintetiza, conform crezului ideologic, neoconservatorii americani au tendinţa de a trata lumea în alb şi negru sau bine şi rău, din acest punct de vedere fiind catalogaţi şi drept cruciaţi[4] în domeniul politicii externe. Sub aspect teoretic, gândirea neoconservatoare este cel mai bine surprinsă în publicaţiile autorilor William Kristol şi Robert Kagan, precum ,,Toward a Neo – reaganite Foreign policy’’ sau Present Dangers. Cei doi au introdus conceptul de hegemonie luminată, se pronunţau pentru unilateralism, manifestând un scepticism faţă de instituţiile internaţionale, vorbeau despre regimuri politice antagonice şi anticipau că poate în viitor state precum Iranul, Irakul, Coreea de Nord şi China vor avea posibilitatea de a ataca SUA cu arme nucleare şi de asemenea, erau adepţii exportului de democraţie. Aceste principii au fost puse în practică odată cu invazia Irakului din 2003 şi în contextul experimentului de state building post conflict. Din acest punct de vedere, trebuie amintit că guvernatorul Romney a fost un susţinător al invaziei din Irak şi a caracterizat retragerea trupelor americane, din timpul lui Obama ca fiind ,,nefericită şi chiar tragică’’[5]. Astfel de principii pot fi identificate şi în discursul candidatului Mitt Romney şi  pentru a da un singur exemplu este suficient să amintim numai maniera în care a catalogat Rusia, şi anume ca fiind un ,,adversar geopolitic’’.

Deşi ambii candidaţi au fost de acord cu faptul că un Iran nuclearizat va reprezenta o ameninţare serioasă la adresa securităţii Statelor Unite, în continuare abordarea lui Romney a fost semnificativ diferită. În timp ce Obama a declarat că va lua toate opţiunile necesare pentru a se asigura că Iranul nu va avea o armă nucleară,- then we are going to take all options necessary to make sure that they don’t have a nuclear weapon - candidatul republican a afirmat că Iranul nu trebuie să dezvolte capabilităţi nucleare - And an Iranian nuclear program is not acceptable to us. They must not develop nuclear capability[6]. De asemenea, Romney s-a pronunţat pentru o izolare diplomatică a regimului de la Teheran, caracterizând diplomaţii iranieni drept ,,paria’’, în timp ce Obama a afirmat că obiectivul Statelor Unite este acela de a convinge Iranul că trebuie să renunţe la programul nuclear, să se supună ONU şi să reintre în comunitatea naţiunilor.

         

Preferinţele în politicii externe ale preşedintelui Obama, sunt chestiuni mai facil de anticipat, mărturie fiind comportamentul acestuia din primul mandat. Fie că este vorba despre intervenţia din Libia, situaţi din Siria sau dosarul nuclear iranian, acesta a lucrat împreună cu aliaţii occidentali şi în conformitate cu normele legislaţiei internaţional şi de asemenea, a dat dovadă de coerenţă, dacă luăm în calcul faptul că şi-a  respect cuvântul în ceea ce priveşte retragerea din Irak. Cu alte cuvinte, există argumente că actualul preşedinte este mai predispus spre alegerea unor soluţii diplomatice decât ar fi fost contracandidatul său republican.

În ceea ce priveşte viitorul relaţiilor Washington – Teheran, conform Associated Press, oficiali de la de la Casa Albă spun că administraţia actuală ia în considerarea înaintarea unei ,,oferte’’ către Teheran în care vorbeşte despre o relaxare a sancţiunilor economice în schimbul cooperării. Totodată, negociatori importanţi din mecanismul P5+1 s-au înţeles pentru o reuniune în data de 21 Noiembrie anul curent la Bruxelles, cu scopul de a planifica o posibilă reluare a discuţiilor dintre aceste state şi Iran[7]. De asemenea, tot din aceeaşi publicaţie, care citează o sursă din administraţia de la Washington rămasă anonimă, apare informaţia conform căreia administraţia Obama va fi deschisă unor discuţii directe cu Teheranul, dacă liderii politici iranieni arată că doresc cu adevărat o negociere în acest sens.

Adoptarea unui ton războinic nu ar face altceva decât să întreţină discursul intern al liderilor politici naţionalişti de la Teheran îndreptat împotriva aşa zisului ,, Mare Satan’’, ba chiar să determine cetăţenii iranieni să solidarizeze cu liderii săi. În dezbaterea publică internă vor apărea din ce în ce mai des întrebări precum ,, De ce India şi Pakistan deţin arme nucleare ? sau De ce Israel deţine arme nucleare deşi nu este semnatar al Tratatului de Neproliferare ? Pe de altă parte, eventuale concesii oferite de Statele Unite ar putea conduce către un proces de consolidare a încrederii între cele două părţi. În afara acestor chestiuni ce ţin strict de problema programului nuclear, în dezbatere poate fi introdus şi un element geopolitic, şi anume situaţia imprevizibilă din Siria. Conform unei analize Stratfor, Iran ar încerca un compromis cu Statele Unite în această privinţă[8]. În timp ce America are interesul direct de a nu se împotmoli şi mai mult într-o eventuală implicare militară în regiune, o posibilă dispariţie a regimului Assad ar fi o lovitură strategică răsunătoare pentru interesele iraniene în zonă şi aceştia ar fi nevoiţi să adopte o poziţie politică mai moderată în relaţiile internaţionale. Astfel, s-ar putea ajunge la un consens între aceste două state şi alte părţi direct implicate precum Rusia sau Turcia de a-l înlătura de la putere pe preşedintele actual şi membrii familiei acestuia, în timp ce o componentă esenţială a regimului acestuia să fie păstrată. Acest lucru ar împiedica un vid de putere în Siria, care ar putea alimenta şi mai mult tensiunile sectariene deja ridicate din regiune[9].

 

Privind la exemplele pe care ni le oferă istoria, o posibilă concesie faţă de un stat aflat după standardele occidentale în afara comunităţii naţiunilor, un aşa zis stat ,,paria’’ ar putea trimite cu gândul la eşecul politicii de conciliere a statelor occidentale faţă de Germania lui Adolf Hitler şi la momentul Munchen 1938. Dar totodată, trebuie avut în minte episodul Versailles 1919, atunci când sancţiunile extrem de drastice impuse de puterile învingătoare au alimentat discursul revizionist care în cele din urmă a dus la declanşarea celui de al doilea război mondial.

 

[1] PRESS TV, “ Sanctions must be lifted over Iran’s confidence building”, November 3, 2012 http://www.presstv.ir/detail/2012/11/03/270237/bans-must-be-lifted-over-iran-goodwill/ 

[2] Fars News, “MP: Iran Ready for Talks over Peaceful N. Program “ November 6, 2012 http://english.farsnews.com/newstext.php?nn=9107117282

[3] Adam Smith, “The Romney Cheney Doctrine”, Foreign Policy Magazine, June 6, 2012 http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/07/12/the_romney_cheney_doctrine?page=full

[4]John B. Judis, ,,Trotskyism to Anachronism: The Neoconservative Revolution’’, Foreign Affairs, Iulie- August, 1995, p. 5

[5] Laura Hughes, “Mitt Romney Foreign Policy Team: 17 of 24 Advisors Are Bush Neocons, PolicyMic, http://www.policymic.com/articles/11219/mitt-romney-foreign-policy-team-17-of-24-advisors-are-bush-neocons 

[7]Associated Press, AP sources: US weighs broader nuke deal with Iran” November 9, 2012, http://hosted.ap.org/dynamic/stories/U/US_US_IRAN?SITE=AP&SECTION=HOME&TEMPLATE=DEFAULT

 
[8]Stratfor Global Intelligence, ’’Iran Lays the Groundwork for Negotiations” November 3, 2012
[9] Ibidem