Andrei H. IONESCU

Cand a inceput “primavara araba”- asadar aproximativ in ianuarie acest an- a fost intial un entuziasm generalizat. Prabusirea regimurilor autoritare instalate de decenii la putere parea sa multumeasca partizanii extensiei globale a democratiei. Victoria din Tunisia a “revolutiei jasmin”, apoi caderea regimului Mubarak in Egipt si, ulterior, aprobarea internationala – prin rezolutia Consiliului de Securitate al ONU din martie- pentru, practic, interventia militara in Libia in sprijinul rebelilor au inflacarat opiniile comentatorilor de pretutindeni, care au sustinut ca ne aflam la inceputul unei transformari de proportii a spatiului politic arab. Aceasta transformare era pusa in oglinda cu “inghetul” deceniilor precedente sub regimurile autoritare care au reusit sa se mentina la putere invocand “pericolul israelian ” si impotrivindu-se din rasputeri- sustinute de West- ascendentei islamismului politic indiferent sub ce forma ( radicala sau moderata).

Putini si-au pus intrebarea initial ce va insemna acest tzunami transformator al spatiului politic arab pentru distributia de ansamblu a puterii in Orientul Mijlociu. Cand aceasta intrebare a inceput sa fie pusa insistent – la circa doua luni de la inceputul fenomenului- s-a speculat ca se profileaza o noua geopolitica a regiunii, in care unei axe sunnite- Arabia Saudita-Turcia-Egipt- i se impotriveste un Iran pe cale sa devina nuclear si satelitii acestuia ( Hezbollah si Hamas, ca organizatii politico-militare palestiniene, si Siria ca sprijinitor al lor). In acest cadru se specula deopotriva ca Israelul, sprijinit de catre West, in special SUA si Germania, are a avea o misiune mai usoara in viitor, pentru ca adversarul sau principal, definit de axa iraniana dobandise un adversar de temut in axa saudito-turco-egipteana mentionata, asadar conflictul isrealo-palestinian devenea secundar in ecuatia strategica regionala.

Evolutia evenimentelor a relevat si plusurile si minusurile acestor speculatii geopolitice. Din aceasta perspectiva, evenimentele din Siria si Egipt in plina desfasurare acum joaca rolul unei veritabile “hartii de turnesol” pentru ca releva modul in care miscarile tectonice regionale reaseaza harta geopolitica a regiunii. Asadar:

1. Mai intai, este posibila o interventie militara straina in Siria ?

Pentru a raspunde acestei intrebari, sa ne intrebam si cine ar putea face o asemenea interventie.

In cazul Libiei, cu legitimitatea CS al ONU, NATO, in principal Franta si Anglia, alaturi de care au fost si state arabe, au procedat la o interventie militara. Este improbabil insa ca statele in cauza ar proceda acum la o masura similara. Pe de o parte, pentru ca nu exista o rezolutie in domeniu a CS al ONU, ceea ce ar face riscanta o asemenea intreprindere, la atat de putin timp de cand interventia in Libia a determinat critici pe plan intenrational pentru ca intervenientii si-ar fi depasit mandatul incredintat. Pe de alta parte, statele UE sunt prea preocupate de criza euro pentru a lua in considerare interventii militare externe, pe deasupra costisitoare in actualele imprejurari si tinte ale opiniei publice cu atentia marita asupra bugetului apararii in conditii de austeritate.

Este luata foarte serios in considerare o interventie a Turciei, care a devenit in ultimele luni statul cel mai preocupat de situatia din Siria. Ankara a sprijinit coagularea opozitiei politice anti-Assad, careia i-a pus la dispozitie logistica necesara. In acelasi timp, premierul turc Recep Erdogan a facut lobby intens pe langa Liga Araba pentru a grabi o solutionare a situatiei din Siria. Motivatia banuita in spatele acestui activism neobisnuit al Turciei in problema siriana este dubla: pe de o parte, Ankara este foarte dinamica, mai ales in imprejurarile ‘primaverii arabe’ de a recastiga o pozitie proeminenta in Orientul Mijlociu, iar pe de alta parte, vecinul sau sirian poate sa galvanizeze o problematica foarte sensibila pentru interiorul Turciei, anume cea kurda.

In ultima vreme se vorbeste foarte intens in cercurile informate despre intentia Turciei de a proceda la o interventie limitata, pentru constituirea unei zone tampon dincolo de granita sa sudica (circa 30 de Km adancime) posibil a fi utilizata de defectorii din armata siriana pentru a se organiza si a lupta impotriva regimului Assa. In pofida circulatiei unor asemenea zvonuri, este improbabil ca acest tip de interventie sa aiba loc. Ceea ce scrie pe blogul sau G. Rachman este perfect rezonabil pentru a lipsi Turcia de apetitul de a interveni in Siria:“The Turks, although they are outraged, have reason to tread carefully. Syria has a serious army and can do things to destabilize Turkey, in particular through supporting the PPK, Kurdish insurgency. Also , there also seems to be almost no chance of a UN resolution that would give cover to an international intervention. The Russians and Chinese would almost certainly veto a Syrian resolution – given that they are arguing vociferously that the Libyan resolution was grossly abused by Nato.” ( http://blogs.ft.com/the-world/2011/11/foreign-intervention-in-syria/#axzz1etcE6oSe ).

Asadar, in opinia noastra o interventie militara in Siria in conditiile de azi este improbabila, cel putin pe termen scurt.

2. Dar, chiar impotriva evidentei logice, daca o astfel de interventie s-ar produce, care ar fi consecintele ei ?

Indiferent cine ar declansa o asemenea interventie doua scenarii sunt de luat neaparat in calcul. Cel dintai este declansarea unui razboi interstatal in Orientul Mijlociu, pentru ca cel putin deocamdata armata siriana, care este una dintre cele experimentate in regiune- un “dosar “ voluminos al acestei experiente, care incepe cu razboaiele din 1967 si 1973, continua cu ocupatia din Liban si se intemeiaza pe absenta pacii cu Israelul si deci cu o permanenta stare de alerta – ar opune o rezistenta puternica. Ne indreptateste la aceasta concluzie faptul ca pana acum defectiunile in cadrul armatei siriene au fost nesemnificative, iar co-responsabilitatea cu regimul Assad pentru represiunea savarsita pana acum (aproape 4000 de victime) actioneaza ca o legatura puternica cu conducerea statului, mai ales pentru cadrele superioare de comanda ale armatei. Iar acest razboi de opunere la interventie straina- in conditiile in care nu exista o unanimitate a marilor puteri in privinta solutiei siriene- s-ar putea prelungi cu consecinte neprevazute pe plan regional si nu numai.

Cel de al doilea scenariu ar putea fi definit ca fiind cel al unui razboi civil in conditiile unei interventii militare limitate din exterior. Motivele care fac improbabil primul scenariu- soliditatea armatei siriene si legatura sa cu regimul “consolidata” de represiune- fac si secundul improbabil, in masura mai mica insa. Chiar daca defectiunile din armata siriana s-ar inmulti, iar sprijinul extern pentru ambele parti s-ar dinamiza, razboiul civil ar avea o durata greu de estimat, asadar timp in care ar putea sa apara consecinte neprevazute in plan regional, de neadmis pentru unii dintre jucatorii mari, cu interese globale.

Nu este mai putin adevarat ca, in cazul in care cel de al doilea scenariu s-ar concretiza, cu sau fara interventie straina, acest fapt ar imprima o dinamica accelerata dezvoltarilor regionale. Taberele care se confrunta ar fi mai clar delimitate, marii actori si-ar defini mai exact pozitiile si ar incerca identificarea unei solutii care sa deblocheze situatia, actorii minori ar fi mai puternic controlati de catre “patroni”.

Exista desigur si alte scenarii, in afara unei interventii militare din exterior, care a fost luata de noi ca una dintre premisele esentiale unei solutii rapide a situatiei, precum cel prezentat de catre unul dintre forumistii articolului deja citat mai sus, cel al unei rebeliuni militare: ”Syria is turning into a failed state, unless the army manages to turn against the Assads and give itself the legitimacy it'll need to, post-Assad, maintain a hold. If the army crumbles like it did in Iraq in 2003 Syria will devolve into an area of vague identities based on kinship and patronage rather than nation. This is the sort of mix that lead to brutal civil wars in Iraq and Lebanon. And this time there will be no foreign powers likely to do anything but secure their border areas.” Sunt deja semne care indica o anumita deterioare a coeziunii armatei siriene. La sfarsitul saptamnii trecute, Iordania a anuntat ca circa 100 militari si politisti sirieni s-au refugiat in aceasta tara de la inceputul revoltelor. In septembrie doar, s-au refugiat circa 60 de militari cu grade de la caporal la colonel.Alti militari si-au cautat refugiul in Turcia. Blogul in timp real despre evenimentele din Siria al postului de TV ‘Al Jazeera’ mentioneaza constant in ultima vreme ca ciocnirile fortelor armate ale regimului cu manifestantii sunt combinate cu actiunile “loialistilor“, adica al sprijinitorilor lui Assad (http://blogs.aljazeera.com/liveblog/Syria ).

Sa mai adaugam ca in cazul unei rasturnari din interior a regimului Assad, premisa unei interventii militare luata in calcul in analiza noastra nu mai functioneaza.

Indiferent care dintre scenariile mai sus schitate ar prinde contur este cat se poate de limpede ca Mideast-ul nu va mai fi cel de pana la declansarea “primaverii arabe”. Si nu doar pentru ca aceasta continua, iar democratizarea statelor arabe, care au inlaturat conducerile dictatoriale, dobandeste un curs tot mai accelerat (alegeri, promulgarea unor noi constitutii,etc.), desigur cu necunoscute sau deja stiute – si experimentate, precum in Egipt recent- derapaje. Dar si pentru ca, in plan geopolitic, se confirma shift-uri de mari dimensiuni care au loc pe plan regional. Pe langa conturarea axei sunite de care vorbeam la inceputul acestei analize, se pare ca se contureaza si o alta axa locala. Conform agentiilor internationale de presa, presedintele Irakului, Jalal Talabani, a declarat sambata trecuta ca "We are worried about the alternative... we are afraid of the extremist party, if it replaces the old... We are afraid that if extremist forces come to power, they would be hostile to democracy, and hostile to Iraq… We support the peaceful political work for democracy and a civil constitutional government in Syria. We support the work for the reforms that the Syrian people want… We are against armed Western intervention in [Syria's] internal affairs"(Ibidem). Astfel, Irakul, care s-a opus in cadrul Ligii Arabe deciziei din 12 noiembrie 2011 de suspendare a Siriei, se pozitioneaza intr-un mod care il apropie de Iran si marii actori, Rusia si China. Iar acestia din urma sunt sprijiniti puternic de celelalte state din BRICS (Brazilia, India si Africa de Sud). Asa cum a consemnat presa internationala, “After a meeting in Moscow on Thursday, diplomats from Russia, China and the other three emerging-market BRICS countries - Brazil, India and South Africa - also warned against foreign intervention without U.N. backing.”

(http://www.euronews.net/newswires/1241197-arab-league-prepares-for-syria-sanctions/- 26 November ).

Pe langa aceste noi evolutii, ar mai putea fi consemnat si faptul ca, in Liban, evenimentele din Siria tulbura foarte grav situatia interna, iar in Egipt recentele manifestatii impotriva conducerii militare provizorii prelimina evolutii neprevazute cu consecinte asupra orientarii externe a tarii. Asa cum consemna un editorial din ziarul israelian ‘Haaretz’ din 27 noiembrie a.c. aceste tensiuni din Egipt pot curand sa constranga Israelul la o interventie militara in Gaza. Acest editorial face o descriere a calculului care ar putea determina Ierusalimul sa actioneze: “The Middle East's ‘season of change’ , a period the Obama administration has praised, is actually a strange twilight era. Suddenly, Lebanon appears as the most stable element in Israel's neighboring areas. Egypt and Syria are not the last unstable links in the chain. It was no coincidence that Jordan's King Abdullah II visited Ramallah this week, boycotting Jerusalem and the offices of Israel's Prime Minister Benjamin Netanyahu and Foreign Minister Avigdor Lieberman. Even if the ‘march of the million’ that took place on Friday in Cairo does not result in anything dramatic, the future of the mine-strewn Jordanian border could resemble that of the Egyptian border, and refugees from Syria who have up to now fled to Turkey could turn south and stream into Jordan. In this atmosphere, it will be no surprise should Israel's political leadership decide to take preemptive steps and launch an action in Gaza, before that area (and not only that area) becomes volatile. During Gantz's nine months as chief of staff, plans for new operations have been drawn, old plans have been revised and numerous battle-oriented discussions have been staged. Decisions will, apparently, be reached in Jerusalem - but they will be dictated by events in open-air markets and public squares in Cairo.“ (http://www.haaretz.com/print-edition/features/egypt-turmoil-may-prompt-israel-to-strike-gaza-1.397949). Putem sa mentionam in acest punct doar ca o asemenea decizie la Ierusalim si implementarea ei ar face si mai clara noua configuratie strategico-politica a regiunii.

Indiscutabil, “primavara araba” da nastere treptat unui nou Mideast, sensibil diferit de cel de pana acum.

 Bucuresti

28 noiembrie 2011