This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Noile alegeri din Pakistan şi diplomaţia americană in Asia de Sud
 

Noile alegeri din Pakistan şi diplomaţia americană în Asia de Sud

 

Silviu PETRE

 

Una din tehnicile des folosite de stomatologi este aceea de a lega o măsea bolnavă de una sănătoasă. Nu se obţine poate cel mai estetic rezultat dar se salvează întregul care altfel ar fi periclitat de extragerea acelei măsele bolnave. Metafora ne poate servi pentru a înţelege mai bine noţiunea balanţei de putere. Astfel, ori de câte ori ne gândim la balanţa de putere presupunem că talgere sunt deja fixate şi nu mai trebuie puse decât greutăţile şi obiectul de cântărit. În lumea geopoliticii balansarea nu ar  decât o reaşezare a unităţilor deja existente pentru a crea noi raporturi de forţe. Nu odată însă dilematica balanţei de putere cere crearea unor noi actori sau, dimpotrivă, menţinerea integrităţii unora mai vechi ce ameninţă să implodeze. Acesta a fost şi modelul diplomaţiei britanice faţă de Imperiul Otoman sau, mai târziu, faţă de partiţia imperiului său din Asia de Sud. Faţă de Înalta Poartă, Albionul a încercat să menţină muribundul stat suficient de puternic pentru a controla Bosforul şi a împiedica ingerinţele ţariste în zonă. Mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, scopul revers devine acela de a surpa acelaşi stat pe liniile etnice. Mai târziu, după 1945, când independenţa Indiei era un fapt iminent, sarcina lordului Mountbatten şi a infrastructurii civil-militare britanice din zona era aceea de a împiedica un război între două noi state foste colonii. Poziţia Statelor Unite în Asia de Sud extinsă nu este departe de expozeurile istorice ce implicau predecesorul hegemon anglo-saxon. Dacă retorica ambiţioasă a administraţiei Bush II era aceea de a lichida minimal Al Qaeda şi maximal toate reţelele teroriste din lume, lui Barack Obama îi revine sarcina de a limita pagubele efortului militar de după 11 Septembrie. Pariul administraţiei sale este acela de a infirma butada lui Winston Churchill anume că: „Războaiele nu se câştigă printr-o evacuare!” Războaiele poate nu, dar pacea da! Şi dacă nu pacea atunci varianta sa mai realistă: stabilitatea. Un asemenea deziderat se poate atinge depărtându-se de belicozitatea predecesorului său dar continuându-i efortul diplomatic pe două niveluri:

-          apropierea faţă de India

-          balansarea între cei doi rivali (într-un mod non-nul)

În articolul de faţă ne vom ocupa în principiu de rezultatele ultimelor alegeri parlamentare din Pakistan şi modul cum acesta ar putea interacţiunea cu stabilitatea zonală.

 

America şi Asia de Sud: o relaţie complicată

Este o ironie a psihologiei umane aceea de a te putea înţelege cu oamenii opuşi ţie şi de a nu putea ajunge la un acord cu cei asemănători. Ironia pare să îşi menţină valabilitatea şi pentru guverne şi naţiuni întregi. Conform teoriei păcii democratice ar fi fost de aşteptat ca Washingtonul şi New Delhi să dezvolte o relaţie pozitivă şi liniară pe timpul întregului Război Rece. Departe de a se fi întâmplat aşa alte logici au contribuit la un traseu sinusoidal, plin de suişuri, coborâşuri, neînţelegeri, iritări reciproce şi restarturi. În primele decenii postbelice, Casa Albă şi Rashina Hill (reşedinţa primului-ministru indian) s-au găsit de aceeaşi parte a baricadei, America simpatizând statutul decolonizat al tinerei republici. Amprenta culturii britanice şi afinitatea pentru limba engleză se împachetau într-un numitor comun ce invita la optimism. Programul Atomi pentru Pace al administraţiei Eisenhower instituit în 1953 a permis ca peste 1.000 de savanţi indieni să treacă oceanul pentru a se specializa şi a aduce tehnologia atomică în ţara natală. De asemenea ruptura sino-indiană de după 1962, fuga lui Dalai Lama din Tibet aduceau afinităţile şi necesităţile geopolitice la unison. Intervenţia în Vietnam şi venirea la putere a unei noi garnituri de lideri politici în ambele ţări (Lyndon Johnson; Richard Nixon vs Indira Ghandi) vor schimba raporturile diplomatice. Antipatia personalizată dintre Nixon şi fiica lui Nehru a mărit distanţa dintre cele două naţiuni care, în mod iarăşi ironic căutau acelaşi lucru: puterea![1] Doar că nu o căutau în acelaşi fel. Susţinerea Pakistanului ca aliat în logica Războiului Rece poate fi citită drept o continuare interesantă a patternurilor diplomaţiei britanice: astfel simpatia faţă de Islamabad a oglindit cheia geopolitică a îndiguirii marilor puteri rivale cu ajutorul celor mici. Pakistanul a devenit astfel un avanpost atât împotriva Uniunii Sovietice cât şi împotriva Indiei, fie că Washingtonul a dorit-o/ a fost conştient sau nu!

După 1979/’80, critica discretă a elitelor din New Delhi faţă de invazia sovietică în Afganistan precum şi tentaţia lui Rajiv Ghandi de a beneficia de revoluţia siliciului care tocmai îşi lua avânt în Occident vor pune bazele unui nou traseu diplomatic[2] care va continua până în zilele noastre, chiar dacă nu neapărat într-un cheia sol uşor de înţeles. De cealaltă parte reflexele prodemocratice ale Americii vor manifesta un interes faţă de stabilitatea zonală şi mai ales faţă de problematica drepturilor omului în ţări ca Pakistan şi Nepal.

11 Septembrie poate că nu a limpezit agenda asiatică a Americii cu cea a Indiei şi Pakistanului dar a clarificat mai mult ca oricând existenţa unui triunghi geostrategic în care interesele de securitate globală se intersectau cu cele regionale.

 

Noile alegeri din Pakistan: profil demografic

Rezultatele noilor alegeri din Pakistan, dinspre mijlocul lunii mai au stârnit pasiuni furtunoase pentru cei implicaţi în reflecţia politică. Dincolo de nişa îngustă a analiştilor evenimentelor regionali, ceea ce diferenţiază ultimul scrutin de altele este tocmai succesiunea paşnică a unui guvern civil după altul pentru prima oară în 67 de ai de independenţă. La fel de important a fost participarea record de 60%, semnificativ peste cei 40% din populaţie care au pus ştampila în 2008.[3] Aspectul generaţional nu trebuie nici el trecut cu vedere: dintre cei 90 de milioane de pakistanezi cu drept de vot 48,85% dintre ei au sub 30 de ani, o creştere faţă de 44,55% în 2008. 40 de milioane dintre votanţi o fac pentru prima oară. Circa jumătate din populaţia ţării trăieşte în oraşe de cel puţin 5.000 de locuitori şi are alte aşteptări, găsirea unui loc de muncă fiind doar unul dintre acestea.[4] Distribuţia preferinţelor noii generaţii către principalele partide se vede în tabelul de mai jos: [5]

Oligarhi versus pretorieni

Dacă în cazul Indiei numeroase ferpare se întreceau prin a anunţa sfărâmarea continentului, în cazul pakistanez alternanţa violentă dintre civili şi militari via lovituri de stat a rutinizat viaţa politică. Profitând de existenţa unui vecin sudic mult mai mare pe care să dea vină şi de o societate tradiţională, analfabetă şi refractară unor instituţii occidentale, armata s-a constituit ea însăşi într-un partid politic. De la Ayub Khan şi până după plecarea lui Pervez Musharaff, filmul istoriei Pakistanului a semănat cu ultimele clipe ale Republicii Romane.

Asasinarea lui Benazir Bhutto la sfârşitul lui 2007 şi scandalul în care a fost implicat soţul său, Ali Asif Zardari în mai iunie 2012[6] reconfirmă saga dezechilibrului dintre instituţiile unui stat care abia îşi controlează teritoriul şi populaţia.[7] Ca atare, procesul electoral din luna mai 2013 a fost pregătit printr-o serie de paşi meniţi să asigure civilianizarea[8] vieţii politice. Extinderea mandatului de şef al armatei pentru generalul Ashfaq Parvez Kayani a fost unul dintre aceştia. Militar respectat pe plan internaţional atât pentru profesionalismul său cât şi pentru distanţa faţă de viaţa partizană, Kayani a fost apropiat de preşedintele Zardari în speranţa că astfel se va ţine armata în frâu.[9]

Cealaltă măsură, tot la nivel militar a fost arestarea generalului Pervez Musharaff. Fostul militar şi om de stat s-a întors în Pakistan pe 24 martie 2013, după patru ani de exil autoimpus în Londra. De-a lungul acestora Musharaff şi-a clădit o imagine publică prin diferite apariţii televizate şi prin crearea unei noi formaţiuni politice ca preludiu al unei reveniri.[10] La scurt timp şi-a anunţat decizia de a candida în alegerile de pe 11 mai 2013.[11] Începutul lunii aprilie nu i-a fost de bun augur fostului aliat american întrucât toate încercările sale de a-şi depune candidatura în patru  circumscripţii (Karachi, Islamabad, Chitral şi Kasur) s-au lovit de contestaţii. Lui Musharaff i s-a reproşat încălcarea Constituţiei prin impunerea legii marţiale în 2007.[12] Pe 18 aprilie tribunalul din Islamabad l-a pus pe Musharaff sub arest la domiciliu. Mai multe capete de acuzare au fost vehiculate la adresa sa: implicarea în moartea fostului prim-ministru, Benazir Bhutto, destituirea judecătorilor Curţii Supreme în 2007 precum şi ordonarea asasinării unui sef tribal.[13] Pe 20 mai însă mandatul său de arest a expirat, semn că arestarea sa, deşi anunţată/zvonită cu mult înainte de a se întoarce a reprezentat şi o măsură de precauţie electorală. Rechizitoriul la adresa sa nu trebuie însă confundat cu tacticile electorale întrucât spre sfârşitul lunii iunie deja noul guvern al lui Nawaz Shariff îşi afirma susţinerea pentru un proces în care ex-dictatorul să fie acuzat de trădare naţională.[14]

--

Spectacolul pluralismului electoral din Pakistan cuprinde trei mari partide ’sistemice’ cu trei personalităţi aferente, în limbajul lui Giovanni Sartori:

- Partidul Poporului Pakistanez (PPP) co-prezidat de Ali Asif Zardari, soţul defunctei Benazir Bhutto. Considerat drept un preşedinte accidental[15] ce a capitalizat de pe urma soţiei sale, Zardari ste creditat nu anumite merite printre mulţimea controverselor ce îl înconjoară. Unul dintre aceste merite este dosarul economic unde administraţia sa a înregistrat câteva progrese, precum reducerea inflaţiei de la 25% la circa 19% după treizeci de ani. De asemenea în sprijinul său se poate adăuga reducerea preţului benzinei şi menţinerea Mişcării Muttahida Quami în coaliţia de guvernare alături de PPP. Pe planul securităţii regionale Zardari este relativ bine văzut de Washington pentru un vag progres în relaţiile cu Occidentul mai ales odată cu redeschiderea rutelor logistice ale NATO în Afganistan.

Pledoaria criticilor săi este cel puţin la fel de puternică şi subliniază trecutul său umbrit de scandaluri de corupţie.

- Liga Musulmană Pakistan- Nawaz (PML-N) a omului de afaceri Nawaz Shariff. Cu o avere estimata la circa 100 de milioane de dolari Shariff reprezintă tot vechea gardă asemenea lui Zardari şi a mai fost de două ori prim-ministru în anii 1990. Ultima oară mandatul său a luat sfârşit în 1999 odată cu lovitura de stat a lui Pervez Musharaff. Timp de mai mulţi ani după concedierea forţată a trăit în Arabia Saudită. Deşi reputaţia sa pare să îl încadreze în segmentul civil al vieţii partizane, Shariff îşi datorează în bună măsură ascensiunea epocii lui Zia-ul Haq, penultimul dictator al ţării pierit într-un accident de avion in 1988. Tatăl politicianului era prieten cu generalul Ghulam Jelani, director al ISI-ului la un moment dat. Acesta din urmă l-a cultivat pe Shariff ca o alternativă la influenţa lui Benazir Bhutto. În 1981 a fost numit ministru de finanţe în Punjab iar câţiva ani mai târziu a ajuns prim-ministru/ ministru-şef al aceleaşi provincii. În 1988 Shariff a fost propulsat la conducerea IDA: Alianţa Islaică Democatică, conglomerat de partide conservatoare care să preia din electoratul PPP.[16] Atuurile sale sunt de natură financiară organizatorică, capitalizând frustrările economice ale electoratului. Votanţii săi sunt cei din clasa de mijloc.

- Pakistan Tehreek-e-Insaf (PTI) al lui Imran Khan este ultimul actor meteoric in jocul parlamentar. Preşedintele său este un fost campion naţional de crichet devenit ulterior om de afaceri şi filantropist. Deşi încă nu are baza în teritorială a celor două de mai sus mesajul lui Imran Khan se adresează omului comun şi cere încetarea „culturii VIP” în Pakistan, adică a îngemănării dintre corupţie şi nepotism.[17] Programul său politic se fundamenta pe transformarea ţării într-o republică islamică unde toleranţa, moderaţia şi respectarea diversităţii culturale întărite prin autonomie locală să devină realităţi. Khan mai propune reformarea procesului juridic, al poliţiei care este acuzată de abuzuri precum şi o reformă a sistemului penitenciar.[18] Nu toată lumea a fost entuziasmată de programul său pe care l-au etichetat drept neo-populist.[19]

Alături de aceştia numeroşi alţi participanţi şi-au depus candidatura, unii seculari şi alţii religioşi. Un asemenea exemplu este Maulana Abdul Khaliq Rehmani, cleric şi preşedinte al unei grupări interzise e lege care şi-a schimbat numele pentru a se putea prezenta la alegeri: Ahle Sunnat Wal Jamaat. Wal Jamaat a aruncat în luptă circa 130 de candidaţi. Anterior, formaţiunea sa se numea Sipah-e-Sahaba Pakistan şi era principalul bastion al anti-şiismului, motiv pentru care Musharaf a şi interzis-o în 2002. Rehmani este considerat un influent ideolog, una dintre grupările teroriste pe care ar fi moşit-o fiind Lashkar-e-Jhangvi, responsabilă pentru mi multe atentate cu bombă pe diferite rute de largă circulaţie.[20]

Enumerarea Wal Jamaat la urmă nu este întâmplătoare întrucât procesul electoral a fost marcat nu numai de retorică inflamatoare dar şi de un număr de atentate in care şi-au pierdut viaţa 150 de oameni, 29 chiar în ziua alegerilor. Protagoniştii regimului de teroare, după eticheta celor de la ziarul pakistanez Express Tribune au fost Tehrik-e-Taliban Pakistan (TTP) dar şi separatiştii din Balochistan.[21] Pentru bună desfăşurare a scrutinului guvernul a mobilizat 600.000 de poliţişti pentru patrularea punctelor vulnerabile şi păzirea celor 70.000 de secţii de vot.[22]

 

Un nou început sau deja vu din nou?

Victoria lui Nawaz Shariff cu 124/272 în legislativul şi asumarea funcţiei de prim-ministru[23] vine într-un concurs de împrejurări cu deznodământ deschis. Pe de-o parte avem creşterea relaţiei economice indo-pakistaneze, motiv de optimism dintr-o perspectivă liberală. Între aprilie 2012- februarie 2013 exporturile indiene către Pakistan au crescut cu 15% în timp ce cu restul lumii u scăzut cu patru procente. Importurile dinspre Pakistan au cunoscut o creştere de 30%. În cifre acestea înseamnă 1,6 mld$ la exporturi şi 488 milioane $ pentru capitolul importuri (de la 375 milioane$ în 2011-2012).[24] Criza economică a redus volumul care se ridica la 2 mld pentru anul 2009, un progres notabil la rândul său faţă de 2003-2004: 300 mil.$.[25] Se consideră că potenţialul de schimb comercial este de 19,8 miliarde de dolari, adică de zece ori mai mult decât acum (în cazul Indiei potenţialul pentru export este de 16 mld.$ iar cel de import de 3,8 mld.$).[26] The Economist dă următorul grafic pentru evoluţia statistică a schimburilor comerciale:[27]

 

În aprilie 2012 vizita preşedintelui Zardari a fost întoarsă de către oficialii indieni în iunie şi septembrie încheindu-se cu semnarea unui acord pentru vize.[28] La sfârşitul anului trecut vizita preşedintelui Asif Ali Zardari în ţara vecină s-a încheiat cu promisiunea ca Islamabadul să acorde Indiei statutul de cea mai favorizată naţiune, promisiune rămasă în suspensie din cauza tematicii strategico-militare ce separă cele două naţiuni.[29]

Progresele economice nu au întâlnit un ecou şi pe dimensiunea militară. Dimpotrivă anul 2009 a inaugurat un nou ascendent în ostilitatea bilaterală iar 2013 nu este diferit.[30] Uciderea a doi soldaţi indieni la graniţă şi decapitarea unuia dintre ei a deschis cursul evenimentelor.[31] Ulterior, execuţia lui Muhammad Afzal Guru, membru al Jaiesh-e-Mohamed acuzat de a fi fost implicat în atacul din 13 decembrie 2001 a înfierbântat opinia publică din Kashmir.[32] În martie, un atac la o secţie de poliţie din oraşul Srinagar s-a soldat cu şapte morţi, cinci de partea trupelor de securitate ş doi dintre atacatori. Hizbul Mujahideen a revendicat atacul. Ocazia a fost folosită din nou de prim-ministrul din J&K, Omar Abdullah pentru a vorbi despre brutalitatea măsurilor poliţieneşti de aici şi a cere abrogarea AFPSA- Legea Puterilor Speciale pentru Armată, act ce conferă soldaţilor şi paramilitarilor indieni prerogative extinse ce merg până la impunitate.[33] Pe 24 iunie un nou atac al militanţilor asupra unui convoi al armatei a mai produs 8 soldaţi morţi si 13 răniţi. Revendicarea rămâne încă o întrebare cu răspuns incert, serviciile de informaţii suspectând fie pe Hizbul Mujahideen fie pe Lashkar-e-Taiba. La o zi după incident Manmohan Singh şi Sonia Ghandi au aterizat în Kashmir atât pentru a vizita pe soldaţii răniţi cât şi pentru a inaugura o nouă linie de tren în regiune.[34]

La începutul lui august a avut loc un schimb de focuri între soldaţii pakistanezi şi cei indieni pe Linia de Control. Primul schimb de focuri, in sectorul Uri s-a soldat cu cinci soldaţi indieni morţi pentru ca doua zi alţi doi pakistanezi să fie răniţi. Ministrul apărării indiene, K. Antony a acuzat elemente teroriste îmbrăcate în uniforme pakistaneze. Formularea sa precaută vis-a-vis de diplomaţia reconcilierii a nemulţumit dreapta hindusă care a taxat ceea ce consideră a fi o conduită slabă faţă de rivalul istoric.[35] Presiunea opoziţiei din parlament l-a forţa să revină cu o nouă declaraţie în următoarele zile prin care ilustra că „elemente ale armatei pakistaneze” se fac vinovate pentru deschiderea focului.[36] Autorităţile de la Islamabad au negat la rândul lor  implicarea propriilor forţe: „Autorităţile noastre militare au confirmat că nu a existat nici un schimb de focuri care ar fi putut produce un asemenea incident. Sunt doar acuze nefondate şi fără fundament” spune Aizaz Chaudhry, purtător de cuvânt al ministerului de externe pakistanez.[37] La data scrierii rândurilor de faţă, trupele pakistaneze şi cu paramilitarii indieni de la BSF se află prinşi într-un ocazional schimb de focuri în zona avanpostului Narianpur din zona Ranghar.[38]

Având parametri problemei prezentaţi mai sus, întrebare cardinală se menţine: este Nawaz Shariff omul care să continue procesul de reconciliere? Fără precedentul său terţ mandat poate fi o a doua şansă pentru o viaţă politică civilă pe termen mai lung? Sau trepidaţiile anilor nouăzeci, în speţă 1998-1999 se vor repeta?! La momentul prezent mesajul lui Shariff are un ton liberal, atât la nivel politic cât şi economic.[39] Drept răspuns recentelor violenţe de la graniţă noul ministru pakistanez a oferit condoleanţele sale familiilor soldaţilor indieni căzuţi. Într-o întâlnire/briefing de la ministerul de externe al ţării sale el a adăugat necesitatea că stabilitatea bilaterală este un imperativ şi aşteaptă să poarte discuţii pe îndelete cu omologul său la New York, la Adunarea Generală a ONU în noiembrie.[40]

Haideţi să avem un nou început. Să stăm împreună şi să rezolvăm toate chestiunile vitale într-o manieră prietenoasă şi atmosferă paşnică.. Trebuie să devenim buni prieteni. Să ne dăm mână. Să ne aşezăm faţă în faţă cu inimă deschisă şi curată. Avem atâta afecţiune pentru voi şi trebuie să devenim buni prieteni.”[41]

 

Alungarea lui Dawood Ibrahim, donul lumii interlope indiene, dacă nu chiar sud-asiatice pare să confirme tonul diplomatic de până acum. Acuzat de implicarea în exploziile din Mumbai din 1993, Dawood Ibrahim a fost bănuit de-a lungul anilor de legături dubioase cu ISI-ul. În ultimul timp au apărut de asemenea ştiri că ar face afaceri cu maoişti nepalezi şi indieni pe care i-ar utiliza în afaceri cu minerit.[42]

Shahryar Khan, emisarul special al prim ministrului pakistanez pentru relaţia cu India a mai adăugat că mafiotul s-ar putea ascunde în Emiratele Arabe Unite şi că ţara sa şi noul guvern nu pot tolera crima organizată.[43]

În ciuda bunelor intenţii ale sale, este foarte probabil ca Shariff să nu poată controla instituţiile militare ale ţării. Conform analiştilor Wilson John de la Observer Research Foundation şi Ashok Behuria de la IDSA actualele provocări pe LoC sunt expresia nemulţumirilor pe care anumiţi membri sau anumite departamente ale armatei şi serviciilor secrete le au faţă de conciliatorismul decidenţilor civili.[44] Nu ar fi deloc ceva nou ci un ecou al războiului Kargil din 1999 care a servit drept preludiu răsturnării lui Shariff de generalul Musharaff. Chiar dacă o mobilizare în toată regula sau o altă lovitură de stat ar avea acum o mică probabilitate, presiunile domestice la adresa lui Shariff l-ar putea obliga pe acesta să încetinească reconcilierea tocmai pentru a-şi păstra sprijinul domestic şi a menţine în subordine militariştii. A nu se uită că în al doilea mandat acesta a adăugat Amendamentul 15 în Constituţie prin care se susţine supremaţia Coranului şi a ritului sunnit.[45] Iar în 1998 a susţinut testele nucleare din mai ca răspuns la cele ale Indiei.[46]

 

America şi IndPak

Pentru imperii (sau hegemoni în cazul de faţă) geografia este importantă pentru tipul de istorie pe care doresc să îl facă. Distanţele dau   măsura ficţiunii puterii. Cum nici un stat nu îşi controlează teritoriul şi societatea pe atât de bine pe cât promite şi nici un hegemon nu controlează mediul internaţional numai o strategie bună poate să distribuie resursele în mod corect. Acestea fiind spuse, vizitele secretarului de stat american John Kerry în India şi Pakistan la sfârşitul lunii iunie 2013 fac parte dintr-o încercare de a defini optima geografie a influenţei americane în Asia-Pacific.[47] Afganistanul, vechiul Drum al Mătăsii, programul nuclear iranian, triunghiul de Aur din Asia de Sud-Est fără a mai vorbi de Marea Chinei de Sud se unesc în munţii Hindukush. Un candidat la poziţia de heartland poate mai mult decât Europa central-estică. Limitele diferitelor stăpâniri: chineză, macedoneană, kushan, mongolă, mogulă britanică etc au conferit Asiei de sud-extinse calitatea de monedă de schimb, bivuac şi spaţiu al sintezelor culturale.

Revenind la John Kerry, diplomaţiei sale i se cere să deseneze un joc de sumă non-nulă între un aliat îndărătnic şi un duşman de care ai nevoie. Dacă balansarea clasică practicată şi de SUA a pendulat între Delhi şi Islamabad, acum disjuncţia nu mai poate fi o soluţie.

- Cu Pakistanul, aliatul duplicitar a ultimilor doisprezece ani relaţiilor au cunoscut un declin după operaţiunea de lichidare a lui Osama bin Laden din mai 2011. Uciderea a 24 de soldaţi pakistanezi într-un atac NATO a născut întrebarea retorica dacă nu cumva cele două state au mai degrabă vocaţia de duşmani decât aceea a unei afabilităţi mimate. Folosirea dronelor de către administraţia Obama a întreţinut răceala bilaterală. Din 2004 până astăzi 3.460 de oameni au fost ucişi de drone în Pakistan. Pentru ultimii trei ani cifra a mers descrescător: 73 în 2011, 48 un an mai târziu şi 17 până în iulie 2013. Preşedintele Obama a promis reducerea atacurilor pe măsură ce orizontul retragerii se apropie de 2014. Noul premier pakistanez şi consilierul său pe probleme externe, Sartaj Aziz i-au cerut însă lui Kerry oprirea dronelor şi nu doar reducerea activităţii lor. Fără a da un răspuns clar Kerry a amintit de promisiunea preşedintelui şi a dat de înţeles că diminuarea prezenţei NATO în acest mod ar fi devenit de la sine înţeleasă odată cu reducerea insurgenţei.[48]

- Itinerariul diplomatic Washington-New Delhi se anunţa încărcat încă de la începutul anului.

Vizita de trei zile în SUA a secretarului de stat indian pe afaceri externe, Ranjan Mathai urma să deschidă calea pentru drumul invers al secretarului Kerry şi al vice-preşedintelui John Biden. 

Dacă vizita lui Mathai avea rolul de a bifa negocieri legate de vize, energie şi alte chestiuni ale politicii joase (’low politics’),[49] Kerry şi Biden au purtat sarcina cimentării relaţiei cu India ca partener strategic şi pivot asiatic între China şi lumea musulmană. Pentru aceasta Casa Albă doreşte o mai mare integrare economică regională în Asia de Sud (John Kerry)[50] ca preludiu pentru contrabalansarea Beijingului şi susţinerea sarcinilor de reconstrucţie a Afganistanului ce ar trebui să urmeze momentului 2014. John Biden, de altfel primul vice-preşedinte american ce vizitează India de trei decenii a întărit spusele secretarului de stat.[51] (A nu se uita vizita din India a preşedintelui Obama şi discursul acestuia legat de reforma CS al ONU, dând însă de înţeles că „puterea crescută aduce responsabilitate crescută”).[52] Cu toate acestea, în ciuda stilisticii protocolare, axa Washington<-> Delhi încă nu se poate încadra categoriei de relaţie specială, fiind limitată de precauţiile domestice ale fiecărui termen în parte.[53] De partea Americii Acordul Nuclear Civil ce nu este încă funcţional şi profitabil pentru firmele americane din cauza unor legi protecţioniste din India. De la capătul sud-asiatic al parteneriatului indienii sunt nemulţumiţi de numite oprelişti economice care împiedică afacerile oamenilor lor de afaceri să străbată Atlanticul.[54] Din când în când diplomaţii sau analiştii se confesează şi consideră că raportul bilateral a intrat într-o rutină şi inerţie de ambele părţi. Cel puţin pentru administraţia Obama, deşi angajarea tuturor actorilor de marcă din Asia este o condiţie sine qua non pentru secolul XXI, criza economică a îndreptat atenţia spre China şi a modului cum interdependenţa dintre economia acesteia şi Occident poate să creeze un nou boom.[55]

 

 

Concluzie: Custodele balanţei sau Gulliver înlănţuit?

Două metafore au fost utilizate pentru a exprima obligaţiile pe care un hegemon sistemic le are, în speţă Statele Unite după al doilea război mondial. Hans Morgenthauu vorbeşte în opera sa de căpătâi despre custodele balanţei-acel actor care se află echidistant faţă de toţi ceilalţi astfel încât să îşi permită rolul de arbitru. Morgenthau dădea ca exemplu pe Henric VIII şi dictonul acestuia prezent şi in portretele epocii: Qui Adhaero Praeest-> de partea cui ader va învinge.[56] Cealaltă metafora aparţine lui Stanley Hoffmann în anii ’60 şi este aceea a unui Gulliver înlănţuit- gigantul american ce se află mai degrabă prizonierul poverii globale şi aliaţilor săi precum şi a condiţiilor interne care îi limitează conduita.

Din păcate pentru SUA splendida izolare britanică nu mai este posibilă. Influenţa americană, cvasi-coextensivă întregului sistem internaţional este parte a atâtor dispute că nu îşi mai poate indexa dosarul indo-pakistanez. Probabilitatea unei implicări în chestiunea Kashmirului similar cu procesul de pace din Orientul Mijlociu este redusă. Populaţiile mult mai mari cu diversitatea aferentă, armele nucleare, fundamentalismul islamic ca să nu mai vorbim de ostilitatea Indiei în a internaţionaliza problema kashmireză demonstrează limitele hegemonului. Ca arbitru (în cel mai bun caz) Washingtonul poate încerca să modeleze percepţiile şi dispoziţiile elitelor de la Islamabad şi Delhi pentru a nu escalada potenţialele crize şi a veni la masa negocierilor.[57] De aceea şi vizitele diplomaţilor americani în ultima vreme, Kerry şi Biden nu exprimă un dialog trilateral ci două conversaţii diferite cu doi actori învecinaţi dar diferiţi.

Articolul de faţă nu a tratat o temă care va deveni crucială pentru viitorul apropiat, atât pentru relaţiile indo-paistaneze cât şi pentru cele dintre America si cei doi frère ennemies, anume dosarul afgan.[58] Competiţia care ar putea izbucni după 2014 deja îşi trasează contururile: în timp ce structurile militare şi informative ale pakistaneze păstrează legăturile cu talibanii, India cultivă relaţiile cu preşedintele Karzai şi deja a câştigat o serie de contracte pentru refacerea ţării. Disponibilitatea acesteia din urmă ca de altfel şi a americanilor pentru o implicare suplimentară rămâne limitată. Altfel spus, India nu dă semne a fi următorul jandarm regional. Dorinţa lui Hamid Karzai de a cumpăra armament indian s-a lovit de refuzul politicos al ministrului de externe Salman Kurshid.[59]   Ceea ce ar putea constitui o ironie amară se leagă de rezultatele alegerilor generale din 2014: victoria lui Narendra Modi, şeful BJP va mări şansele unei implicări indiene dincolo de Hindukush dar în acelaşi timp va înăspri raporturile cu lumea musulmană şi Islamabadul.

.. Dar probabil că în viaţă nu le poţi avea pe toate..

 

 

 

 

 

Silviu Petre¨

Bucureşti, 12 august 2013


[1] Linda Charlton, Assassination in India: A Leader of Will and Force; Indira Gandhi, Born to Politics, Left Her Own Imprint on India, The New York Times, 1 November 1984
Nixon's dislike of 'witch' Indira, BBC News,  29 June, 2005
Venky Vembu, Boring: Nothing new in Wikileaks cables on Indira Gandhi, FirstPost Politics,  Apr 11, 2013
[2] Deşi repornirea prieteniei Washington-Delhi este contorizată de la rapprochement-ul George W Bush-Manmohan Singh adevărul este că încă din ultimii doi ani ai Indirei Ghandi s-a constatat o ameliorare. Vizitele atlantice ale Indirei (1982) apoi Rajiv (1985) precum şi semnarea unui acord privind taxele comerciale (1988) sunt principalele exemple în această direcţie. Anii ’80 nu au putut fi exploataţi diplomatic la maximum din cauza războiului din Afganistan şi a faptului că SUA dorea să facă din Pakistan înlocuitorul Şahului, după cum comenta amar un oficial indian în 1987. Anularea vizitei ministrului de externe indian N. D. Tiwari în SUA a demonstrat că bunele oficii nu sunt suficiente pentru o alianţă trainică. De cealaltă parte oamenii de stat americani îl vedeau pe Rajiv ca un continuator al reflexelor mamei sale, Indira şi îi reproşau că foloseşte cartea anti-americană pentru a depărta atenţia de la problemele domestice precum scandalul Bofors.
Mary Anne Weaver, Rajiv Gandhi -- harbinger of hope? , The Christian Science Monitor, June 6, 1985
Steven Weisaman, U.S.-India relations are worsening, mostly over Pakistan , The New York Times, 19 May 1987

Amit Gupta, The U.S.-India Relationship: Strategic Partnership or complementary interests?, Strategic Studies Institute, February 2005, p.3

Smita Mishra, India-US relations: Decades of a sluggish journey, Zee News, November 07, 2010

[3] Pakistan sees 60 percent voter turnour, Kuweit News Agency- KUNA, 12 May, 1998