Necrolog Războiului American în Irak, 2003-2011
Andrei MIROIU
Ce a început acum aproape opt ani și jumătate sub reflectoarele întregii prese mondiale, în bubuit de tunuri, explozii de rachete și zumzăit de șenile de tancuri s-a terminat cu o coloană de blindate a Diviziei 1-a de Cavalerie americană treând în tăcere și în puterea nopții de 18 decembrie 2011 frontiera din Irak înspre Kuweit. Acoperite mediatic de violențele bestiale din Egipt și Siria, de trecerea din viața pamântească a două personalități atât de diferite precum Vaclav Havel și Kim Jong-Il, finalizarea retragerii americane din Irak și proclamarea sfârșitului războiului au atras mai puțină atenție decât ar fi fost cazul. Cuvine-se să ne oprim asupra acestui eveniment și să încercăm să scriem un necrolog acestui război, nefericit ca toate războaiele.
Încep prin a-mi recunoaște eroarea de a crede în caracterul fundamental pozitiv al invaziei americane. Pentru mai bine de doi ani am fost convins că războiul a fost justificat, chiar și după ce pretextul armelor de distrugere în masă fusese expus public drept o minciună. A scăpa o țară de un dictator atât de sângeros precum Saddam Hussein, a planta o democrație arabă în mijlocul Orientului Mijlociu păreau idei bune și demne de urmat, mai ales în tensiunea și emoțiile publice de după 11 Septembrie 2001 când, să ne aducem aminte, toți cei care ne revendicăm de la moștenirea civilizației occidentale ne-am simțit atacați și amenințați de un adversar vicios menit să ne extermine sau să ne convertească (despre cât de reale erau aceste temeri ar fi mai bine să nu amintim). Dar prețul plătit a fost uriaș, în termeni umani, economici, politici și ideolgici. Nu cunoaștem numărul celor uciși și răniți în război, dar e cu siguranță vorba de sute de mii de oameni. Peste 1,7 milioane de irakieni au devenit refugiați. Doar Statele Unite, cu costuri directe care nu iau în seamă cheltuielile din pensii și sănătate care se vor întinde pe decenii au cheltuit 800 de miliarde de dolari direct pentru război, o sumă comparabilă cu cea folosită pentru salvarea băncilor în 2008. Reputații au fost create, reputații au fost zdrobite. Mai mult cele din urmă.
În urmă e lăsată o țară cu grave sciziuni politice, în mare măsură în ruine și cu miliții și grupări tribale înarmate până în dinți. În ciuda a ceea ce presa ne asigură, mai degrabă prin ignorarea problemei după ce comanda de sus a fost ca atenția să se concentreze pe alte chestiuni, atacurile insurgenților împotriva forțelor americane nu s-au oprit niciodată, chiar dacă n-au mai avut “succesul” de până în urmă cu doi-trei ani (poate și de unde data retragerii era cunoscută). Statele Unite nu au câștigat în Irak; drept e că, în buna tradiție a Vietnamului și a Coreii, nici nu au fost înfrânte în mod decisiv. Unii analiști consideră că SUA nici nu aveau de fapt nevoie de o victorie pe maluriel Tigrului și Eufratului cum n-au de fapt nevoie nici de una în munții Afganistanului. Puterea imperială arată doar acvilele legiunilor sale oriunde în lume, destabilizând locurile unde concurenții săi ar putea găsi baze de unde să opereze împotriva sa. Poate că au dreptate și că Irakul nu va fi pentru SUA ceea ce Războiul cu Burii a fost pentru Marea Britanie – începutul declinului accelerat ca putere globală.
Am avut în Irak eșecul unei viziuni neoconservatoare în politica internațională, așa cum avem în criza începută acum trei ani eșecul viziunii eonomice neoliberale. Secoul 21 începe prost în dimineața de 11 Septembrie 2001 și continuă mai prost în deceniul care urmează. În deșertul speranței care pare să se întindă în față, rămâne doar să ne consolăm cu gândul că au fost și vremuri mai rele și că alții, cum sunt de nouă ani cetățenii obișnuiți ai Irakului, o duc mult mai rău.
20 decembrie 2011
