Iranul si revoltele arabe

Andrei H. IONESCU

OK, valul revolutiilor din spatial arab intrece in impredictibilitate toate evenimentele de impact sistemic ale ultimului deceniu (am depasit 10 ani de la 11 Septembrie 2001, un event comparabil). De asemenea, acest val nu da deloc semn sa fie undeva zagazuit, extinzandu-se din Maghreb catre Est. La fel de important, daca acest val a «scos» - poate temporar - saga «wikileaks» de pe piata media, el nu a putut fi depasit nici de «cutremurul» din Japonia, fara precedent ca intensitate si urmari globale, de pe prima pagina a presei internationale.

OK, sunt numeroase intrebari relative la geneza acestui val de revolutii arabe, la cele mai multe inca neavand un raspuns, bajbaind in cautarea unor explicatii care sa ne dea satisfactia intelegerii lumii. Unei lumi care pare tot mai mult de neinteles, chiar specialistilor, intrata fiind intr-o epoca a turbulentelor. Ce a declansat acest val urias de revolta?  Aspiratia catre democratie, religia (islamica), structura societatilor arabe (sociologic este demonstrat ca aproape o treime din populatie in mai toate aceste tari sunt tineri sub 25 de ani, asadar reteta «revolutiei»), influenta Iranului, actiunea CIA? Sau toate la un loc? Ce va urma acestui val revolutionar? Instalarea democratiei? Regimuri islamice radicale sau dupa modelul turc? Noi dictaturi militare sau regimuri autoritare cu lideri providentiali pentru decenii la carma? Etc.

OK, analisti pe toate meridianele isi incearca condeiul pentru a identifica, cat mai original, trasaturi ale prezentului revolutionar al spatiului arab care se vor prelungi in viitor. Chiar daca unii vorbesc de o noua harta politica a acestui spatiu - Libia este deja vazuta de unii impartita intre Tripolitania si Cirenaica, iar in Irak nordul kurd este urmarit cu neliniste nu doar in cancelarile occidentale, ci si in cea turca sau iraniana) - iar altii chestioneaza miscarile pe care trebuie sa le intreprinda Israelul pentru a nu fi surprins de evolutii neasteptate, in Egipt sau in Siria ori Liban si in teritoriile palestiniene, multi se opresc asupra impactului sistemic al acestor tulburari geopolitice neasteptate. Se profileaza o noua doctrina de politica externa a Germaniei, din moment ce aceasta cea mai puternica tara a UE s-a situat, la votul la ONU pentru interventia in Libia, alaturi de BRIC si nu de aliatii sai traditionali? De ce a inregistrat Turcia un volte-face neasteptat in plina criza libiana, trecand de la o atitudine de opunere la anumita amplitudine a operatiilor militare la inscrierea in randul NATO care a luat comanda acestora? A fost doar un accident ca Medvedev i-a reprosat atat de dur lui Putin folosirea cuvantului «cruciat» cu referire la actiunea militara occidentala din Libia? Ce a urmarit Franta asumand o vizibilitate atat de ampla in actiunea politica si militara legata de Libia? De ce a «pasat»  Obama comanda operatiilor militare din Libia NATO, dar a fost ferm in a solicita parasirea puterii de catre Gaddafi? De ce Anglia - atat de prezenta in criza libiana - a scos la vanzare acum singurul portavion pe care il are, cel mai nou in constructie urmand a fi operational abia in 2020? E de vina criza actuala sau e vorba de o supra-extensie post-imperiala? Etc. etc. etc.

OK, toate aceste lucruri sunt oarecum firesti. Nu putem sa avem perspectiva istorica ceruta de Ciu En-lai, inteligentul numar 2 al Chinei lui Mao din anii ’60-’70 ai secolului trecut, care la o intrebare a lui H. Kissinger despre revolutia franceza de la 1789 a raspuns ca este prea devreme pentru o evaluare. Cand evenimentele sunt prea «fierbinti», riscul de a gresi este enorm daca te avanti in evaluari "la cald". Este nevoie de un interval decent de timp care sa permita dezvaluirea unei informatii documentare alcatuind masa critica necesara unei analize pertinente. Ceea ce nu trebuie insa – si nici nu este - un impediment pentru a purcede la oneste incercari de intelegere a dinamicii evenimentelor «prea fierbinti». La urma urmelor, astfel de evenimente sunt construite de oameni, ele se dezvolta ca efect al unor decizii de inalt nivel sau ca urmare a unor intorsaturi neasteptate intr-un curs predictibil care cheama alte decizii s.a.m.d. Desigur, este greu «la cald» sa decelezi semnificatia evenimentului in cauza pe «durata lunga» a istoriei, dar cea «scurta», cel putin, este – credem noi - accesibila.

Saptamana trecuta mi-au trecut aceste ganduri prin minte, cand un apropiat mi-a relatat un speech al unui oaspete britanic la Bucuresti. Sir Geoffrey Robertson, QC, este binecunoscut ca autor de best-seller-uri si deopotriva ca celebru avocat (este consilier juridic al secretarului general ONU) si co-intemeitor al Tribunalului Penal International de la Haga pentru fosta Iugoslavie. I-am citit cu atentie editorialele publicate regulat in «The Independent», intre ele cele care pledau pentru interventia neintarziata a comunitatii internationale in Libia pentru oprirea genocidului practicat de Gaddafi atragandu-mi atentia. A fost la Bucuresti saptamana trecuta cand Scoala Nationala de Stiinte Politice si Administrative - Departamentul de Relatii Internationale i-a acordat  titlul de Doctor Honoris Causa pentru intreaga sa activitate. In discursul de receptie, Geoffrey Robertson a aratat de ce trebuie sa acordam o atentie extraordinara Iranului si incercarii acestei tari de a construi arma atomica. El a mentionat ca regimul teocratic la putere, in frunte cu liderul suprem, care este si seful confesiunii shiite a Islamului, impartaseste o doctrina religioasa milenarista  potrivit careia mantuirea finala a omenirii va avea loc o data cu venirea celui de la 12-lea imam. Am gasit pe internet aceasta descriere: «Shi'as believe that Imam al-Mahdi will reappear when the world has fallen into chaos and civil war emerges between the human race for no reason. At this time, it is believed, half of the true believers will ride from Yemen carrying white flags to Makkah, while the other half will ride from Karbala, in Iraq, carrying black flags to Makkah. At this time, Imam al-Mahdi will come wielding Allah's Sword, the Blade of Evil's Bane, Zulfiqar, the Double-Bladed Sword. He will also come and reveal the texts in his possession, such as al-Jafr and al-Jamia”.

Or, haosul sistemic poate avea loc o data cu declansarea unui razboi nuclear impotriva Israelului/Occidentului pentru a grabi venirea asteptatului imam (insotit de Isus). Asadar, Iranul, condus de un regim teocratic care impartaseste aceasta doctrina, nu este un actor sistemic obisnuit, caruia sa-i fie aplicabile regulile descurajarii si distrugerii mutuale in «jocul» nuclear cu alte puteri, existand pericolul considerabil al dezvoltarii unei dinamici interne proprii acestui regim.

Intrebarile pe care le-am listat la inceput isi pot gasi raspunsuri flanand internetul si apeland la nume consacrate de analisti (ai prilejul sa-ti confrunti cu ei propriile opinii) de pe toate meridianele. Iata-l pe editorialistul Gideon Rachman de la «Financial Times» aratand ca nu doar portavionuul Ark Royal a fost scos la vanzare pe internet («undignified», scrie el), dar Angliei ii lipsesc pilotii antrenati pe avioanele ‘Typhoon’ pentru misiunile din Libia. Iar un cititor al blogului lui Rachman, preocupat de reducerile bugetare pentru armata in Europa, este direct:

 "More European defense cuts can be expected, the cargo cultish expectation still is that the US will come to the rescue whenever necessary. And in far too many European political circles the military is a necessary evil that one doesn't want to associate with or know too much about, which leads to myths of superiority, divorced from facts established in Iraq and Afghanistan. Many of the proposed defense spending cuts will mean European nations can easily fail to meet international obligations."

Sau, de pilda, iata ce scrie Stephen Walt despre interventia militara a comunitati iinternationale din Libia (declansata la 18 martie) pe blogul sau, radicand, la randul sau, o serie de intrebari:

”As readers know, I've questioned the wisdom of this intervention, and I've thought that it should have been a European operation from the start. I'm still hoping that it resolves itself quickly, and that my concerns about the post-Qaddafi environment turn out to be unwarranted. I also hope that putting Libya back together afterwards turns out to be easier and less costly than I expect, and that success doesn't embolden the neoconservative/liberal interventionist alliance and lead them off in search of new wrongs to right in places we don't understand very well. In short, as is often the case, I hope I'm wrong about a lot of this. We'll see.”

Iar “The Economist”, acum cateva zile (28 martie) scrie despre evolutia pozitiei Turciei din ultimele doua-trei saptamani, cu speciala referire la ceea ce se intampla chiar acum in Siria si nu se intamplase inca atunci cand Franta cerea interventia militara in Libia (post-10 martie, cand a recunoscut regimul rebelilor):

“Should the violence spread to Syria’s Kurdish-dominated north, thousands might cross the border into Turkey, already home to 14 m or so restive Kurds. Mr Erdoğan’s pious base have been incensed by the slaughter of their fellow Sunni Muslims at the hands of Mr Assad’s forces. When it comes to Syria, sitting on the fence may not be an option.”

Iar unul din cititori comenteaza pe forumul revistei:

“Ottoman empire, the sick man of Europe, was not able to catch up with western powers in the 19th century. Because it failed to follow, not only the industrial revolution but also the revolution of thoughts; i.e freedom of thoughts, human rights, secularity, importance of science for development, etc... All this values were tried to be implemented when Ataturk was in power. I know that, still today, Turkey has a lot to go through to become a country where this values are fully respected but Turkey is also far from being another country in the middle east...“

Iar “Der Spiegel” afirma intr-un articol despre noua doctrina de politica externa a Germaniei vadita o data cu votul (de abtinere, laolalta cu China, Rusia si India) la ONU privind aprobarea interventiei militare a comunitatii internationale in apararea poporului libian:

“That makes it so alarming when Westerwelle proclaims Germany's UN abstention as the birth of a new foreign policy doctrine. In the future, Germany wants to cherry-pick its own partners in the world. That can be France, Britain and America, but it could also on occasion be Brazil or India. The principle of ‘If in doubt, stick with the West' no longer applies.”

In acest fel se pot identifica raspunsuri - si nu unul, ci mai multe - la mai toate intrebarile mai sus formulate, dar nu putem sa le creditam a fi fiind infailibile in citirea evenimentelor (desi, asa cum mentiona Walt, "let’s see”).

Ma voi opri la unul din aceste raspunsuri, pentru ca, pe de o parte, aduce informatii credibile din laboratorul decizional al SUA privind interventia militara din Libia, iar, pe de alta parte, se inscrie pe linia mentionata de Geoffrey Robertson despre importanta mentinerii treze a atentiei asupra dezvoltarii programului nuclear al Iranului.

Un articol publicat de David E. Sanger in "The New York Times" (”The Larger Game in the Middle East: Iran”, April, 2) evidentiaza ca decizia de a participa la operatiile din Libia a fost luata de Casa Alba avand, in primul rand, in vedere reactia Iranului:

“The mullahs in Tehran, noted Thomas E. Donilon, the national security adviser, were watching Mr. Obama’s every move in the Arab world. They would interpret a failure to back up his declaration that Col. Muammar el-Qaddafi had ‘lost the legitimacy to lead’ as a sign of weakness — and perhaps as a signal that Mr. Obama was equally unwilling to back up his vow never to allow Iran to gain the ability to build a nuclear weapon“.

Iar articolul dezvolta convingator teza ca pozitia SUA fata de ceea ce se intampla ori se va intampla in Orientul Mijlociuva fi modelata de imperativul de a interzice/intarzia accesul Teheranului la arma nucleara:

“The Obama team holds no illusions about Colonel Qaddafi’s long-term importance. Libya is a sideshow. Containing Iran’s power remains their central goal in the Middle East. Every decision — from Libya to Yemen to Bahrain to Syria — is being examined under the prism of how it will affect what was, until mid-January, the dominating calculus in the Obama administration’s regional strategy: how to slow Iran’s nuclear progress, and speed the arrival of opportunities for a successful uprising there“.

Asadar, foarte clar. Intarzierea programului nuclear al Iranului si grabirea unei revolte interne in Iran care sa duca la inlocuirea regimului teocratic.

Nu poti sa nu te gandesti la doctrina milenarista shiita impartasita de regimul teocratic iranian amintita la Bucuresti de Geoffrey Robertson.