This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Intalnirea turco-rusă la nivel inalt: dilemele unui parteneriat dificil
 

Întâlnirea turco-rusă la nivel înalt: dilemele unui parteneriat dificil

 
 
Carmen Rijnoveanu
 

            Întâlnirea dintre preşedintele rus Vladimir Putin şi premierul turc Recep Erdogan din ziua de 3 decembrie 2012 a constituit, cu siguranţă, unul dintre punctele de interes ale agendei diplomatice internaţionale de la începutul acestei săptămâni. Dincolo de chestiunile care ţin strict de dialogul de cooperare în domeniul economic, care de altfel a definit discursul oficial al celor doi lideri, problematica conflictului sirian a constituit tema centrală de interes şi de preocupare care a „răzbătut” pe parcursul discuţiilor.

           

            Vizita lui Putin la Istanbul s-a desfăşurat pe fondul agravării conflictului din Siria şi a impasului tot mai pronunţat în găsirea unei soluţii, dar şi a creşterii potenţialului de ameninţare la adresa Turciei. Rusia şi Turcia se află pe poziţii diametral opuse relativ la modalitatea de soluţionare a conflictului, fiecare încercând să obţină poziţii cât mai avantajoase în configuraţia de putere care tinde să se deseneze în zona Orientului Mijlociu. Evoluţiile din ultimele luni par să complice şi mai mult agenda diplomatică ruso-turcă. În acest sens pot fi amintite următoarele: recunoaşterea oficială de către Ankara a noului Consiliu al opoziţiei siriene (Consiliul Naţional Sirian al Forţelor de Opoziţie şi Revoluţionare), decizia Turciei de a solicita desfăşurarea de rachete Patriot la graniţa cu Siria, declanşarea ostilităţilor din Gaza dintre Israel şi Hamas şi afirmarea potenţialului de putere al Egiptului pe scena regională, tendinţa de coagulare a unui parteneriat turco-egiptean ca centru al unui nou echilibru de putere în regiune. În această dinamică, trebuie menţionat şi incidentul din cursul lunii octombrie, când un avion sirian care zbura de la Moscova la Damasc a fost reţinut la Ankara pe motiv că transporta tehnică militară rusească. Riscul apariţiei unei crize la nivelul relaţiilor Moscova-Ankara a fost gestionat cu mare atenţie deşi, conform unor speculaţii apărute în presă, Vladimir Putin şi-a anulat vizita oficială programată la Ankara ca o reacţie la adresa acţiunii „neamicale” a Turciei. Poziţia obstrucţionistă a Rusiei în cadrul Consiliului de Securitate al ONU paralizează practic orice decizie internaţională, de altfel intens solicitată de Turcia, în vederea „tranşării” conflictului sirian, antagonizând şi mai mult dosarul politic ruso-turc.

            Cert este că sprijinul acordat de Moscova regimului lui al-Assad rămâne o sursă majoră de tensiune la nivelul relaţiilor ruso-turce, cu atât mai semnificativă cu cât un anumit grad de creştere a dependenţei Turciei faţă de Rusia nu poate fi ignorată, atât pe chestiuni strategice (soluţionarea situaţiei din Siria, Caucaz, Asia Centrală), cât şi în cele energetice (Rusia fiind sursa majoră de aprovizionare a ţării cu resurse energetice). Există, însă, un interes real de cooperare de ambele părţi ceea ce explică eforturile întreprinse în găsirea unui modus vivendi cel puţin pe chestiuni punctuale. Este evident că menţinerea parteneriatului comercial cu Turcia, extrem de profitabil până în prezent, împinge guvernul de la Moscova spre căutarea unui compromis.

 

În ultimii zece ani, relaţiile economice dintre Rusia şi Turcia au cunoscut o evoluţie spectaculoasă. Volumul comerţului dintre cele două ţări a atins cifra de 35 miliarde de dolari în 2011, comparativ cu 5 miliarde de dolari în 2003, imediat după preluarea puterii de către AKP. Volumul exporturilor ruseşti către Turcia a atins, în primele 10 luni ale acestui an, 21,8 miliarde de dolari, în timp ce exporturile turceşti au înregistrat un volum cu puţin peste 5,5 miliarde de dolari. Dacă în cazul exporturilor ruseşti, peste 70% au vizat domeniul energiei, exporturile turceşti s-au axat pe echipamente, maşini şi produse alimentare. De altfel, perspectivele de cooperare în plan economic sunt încurajatoare, mai ales în construcţii, turism, industrie textilă, instalaţii nucleare, precum şi în domeniul bancar. Sunt înregistrate în jur de 3000 de firme turceşti pe teritoriul Rusiei, extrem de active mai ales în domeniul construcţiilor. Turismul constituie, de asemenea, o dimensiune importantă a relaţiilor dintre cele două ţări, numai în anul 2012 fiind înregistraţi aproximativ 3,5 milioane de turişti ruşi în Turcia. (http://www.hurriyetdailynews.com/turkey-eyes-russia-fuel-to-make-up-for-iran-loss.aspx?pageID=238&nID=35977&NewsCatID=348)

Resursele energetice reprezintă, cu siguranţă, elementul cheie care explică amploarea schimburilor comerciale înregistrate în ultimii ani. Cifrele existente sunt concludente. Peste 60 % din necesarul de energie al Turciei este asigurat de Rusia. Practic, Turcia a devenit cel mai mare importator de gaz rusesc, după Germania. În perioada următoare, se preconizează o creştere a cererii de resurse energetice, pe măsura continuării trendului economic ascendent al Turciei, ceea ce va accentua dependenţa energetică de Rusia. Reducerea exporturilor din Iran, pe fondul sancţiunilor economice, contribuie la această dinamică ascendentă a dependenţei de resursele ruseşti. În acest moment, principalele conducte de transport care unesc cele două ţări sunt: Blue Stream (cu o capacitate de 16 miliarde mc de gaze) şi West Line (cu o capacitate de 6 miliarde mc). Gazoductul South Stream este, cu siguranţă, cel mai important proiect în domeniul energiei dezvoltat de Rusia, la implementarea căruia Turcia joacă un rol cheie. În cursul acestui an (7 martie 2012) Turcia a acordat Rusiei permisiunea ca South Stream să îi tranziteze apele teritoriale, oferind ultimul element care lipsea Moscovei pentru concretizarea proiectului de furnizare a gazelor către Europa. Energia nucleară este un alt domeniu prioritar de cooperare bilaterală. De altfel, Rusia construieşte prima instalaţie nucleară din Turcia localizată în sudul provinciei Mersin, un proiect în valoare de 20 de miliarde de dolari. Ministrul rus al energiei, Alexander Novak, prezent la Istanbul cu prilejul vizitei preşedintelui rus, a menţionat interesul statului rus de a se implica în construcţia unor instalaţii similare, pentru cea de-a doua instalaţie planificată existând, de altfel, o concurenţă serioasă, ţări precum Canada, China, Japonia şi Coreea de Sud fiind la rândul lor interesate în proiectul nuclear turcesc (http://www.hurriyetdailynews.com/turkey-eyes-russia-fuel-to-make-up-for-iran-loss.aspx?pageID=238&nID=35977&NewsCatID=348).

Întâlnirea Putin-Erdogan a permis, aşadar, reafirmarea interesului prioritar al celor două ţări în avansarea unui dialog privilegiat în domeniul economic şi comercial. Cu această ocazie, au fost semnate 10 acorduri economice, în domeniile cultural, comercial, financiar şi energetic. De altfel, liderii rus şi turc au anunţat obiectivul ambiţios de creştere a volumului schimburilor comerciale de la 32 miliarde de dolari anul acesta la 100 de miliarde de dolari în următorii ani.

În cursul vizitei, Putin a participat la reuniunea Consiliului de Cooperare la Nivel Înalt Turcia-Rusia, creat în 2010 în scopul accelerării cooperării economice şi reducerii obstacolelor care ar putea afecta desfăşurarea activităţilor comerciale dintre cele două ţări. (http://www.turkishweekly.net/columnist/3693/turkish-russian-relations-pragmatism-in-the-air.html).

           

            Este, aşadar, justificabil interesul ambelor ţări de a gestiona cu prudenţă complicaţiile agendei politice şi de a proteja cursul ascendent al relaţiilor economice şi comerciale. Optimismul afişat relativ la perspectivele de dezvoltare a relaţiilor dintre cele două ţări şi angajamentul luat de cei doi lideri vizând extinderea parteneriatului economic nu au putut abate atenţia de la chestiunile politice, Siria fiind de departe prioritatea zero. Primele indicii relativ la dicuţiile pe subiect au fost oferite chiar înaintea conferinţei de presă Putin-Erdogan, de către purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitry Peskov.

Reprezentantul rus a menţionat că, din perspectiva Rusiei, cheia spre soluţionarea conflictului ţine de angajarea unor negocieri ample între forţele de opoziţie şi cele guvernamentale, condiţie necesară pentru evitarea colapsului statului sirian post-Assad şi aruncarea acestuia într-un război sectar fără sfârşit. Declaraţia conţine, însă, o serie de aluzii care ţintesc însăşi capacitatea Turciei de a gestiona situaţia: „If there is something like a unified Syrian opposition and if Turkey has an influence on them, of course it’s vital [for Turkey] to use this influence”. (http://www.hurriyetdailynews.com/russia-wants-turkey-to-convince-syrias-opposition-to-sit-down-with-al-assad.aspx?pageID=238&nID=36018&NewsCatID=359). De altfel, Peskov transmite şi un avertisment arătând că, în eventualitatea degenerării situaţiei post-Assad, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii cu care Turcia se confruntă în prezent vor căpăta proporţii şi mai mari.

 

În cadrul conferinţei de presă comune susţinută împreună cu premierul turc, Vladimir Putin a punctat clar dezacordul dintre Rusia şi Turcia în chestiunea siriană. Mai mult, liderul rus a remarcat faptul că desfăşurarea de rachete Patriot la graniţa siriană ar putea avea efecte contrare ducând la radicalizarea situaţiei din regiune. Practic, Putin a reluat argumentele deja cunoscute invocate de Rusia: temerea faţă de repetarea scenariului libian şi neîncrederea în capacitatea opoziţiei existente de a gestiona situaţia post-conflict. Referitor la poziţiile divergente ale Rusiei şi Turciei, liderul de la Kremlin a declarat că ceea ce le desparte este mai degrabă legat de alegerea metodelor pentru asigurarea viitorului statului sirian, nu de scopul în sine. (http://www.hurriyetdailynews.com/we-are-not-lawyer-of-syrian-regime-putin.aspx?pageID=238&nID=36030&NewsCatID=359)

Nu mai este nici un dubiu că modificarea strategiei Rusiei faţă de Siria este un obiectiv cheie pe agenda politică turco-rusă. De altfel, se pare că Erdogan şi-a folosit întreg potenţialul diplomatic pentru a-l convinge pe liderul rus să-şi revizuiască poziţia, fără ca rezultatele să fie foarte încurajatoare. Faptul că Rusia continuă să blocheze Consiliul de Securitate al ONU şi să aprovizioneze cu arme regimul sirian complică extrem de mult eforturile Turciei de soluţionare a conflictului.

Este evident că, pentru moment, nu pare să există cale de compromis, atât Ankara, cât şi Moscova lăsând clar să se înţeleagă că nu vor renunţa la propria viziune asupra dinamicilor politico-militare din regiune. În timp ce Turcia insistă pe extinderea sprijinului acordat forţelor de opoziţie siriene pentru înlăturarea lui al-Assad de la putere, Rusia consideră că viitorul ţării trebuie decis de poporul sirian, fără intervenţie din afară.

 

 Scena Orientului Mijlociu este, aşadar, un câmp de luptă deschis, cu rezultate impredictibile. Turcia şi Rusia sunt doi dintre actorii centrali care deţin un potenţial sporit de influenţă pe scena de putere regională, unde Siria reprezintă o piesă dramatic disputată, în competiţia acerbă pentru dominaţie regională. În ciuda dezacordurilor existente şi asumate în mod deschis, cursul politic pe direcţia Ankara-Moscova este mai degrabă „prizonierul” evoluţiilor şi dinamicilor de perspectivă ale scenei politice regionale, şi cu precădere a celei siriene. În acest sens, pot fi imaginate două posibile scenarii.

Un prim scenariu ţine de modul cum va evolua situaţia din Siria după îndepărtarea lui Assad de la putere. Care ar fi opţiunile politice posibile pentru gestionarea vacuum-ului de putere de la Damasc? O primă opţiune vizează proiectarea Frăţiei Musulmane siriene ca „the leading political force”, situaţie în care, ţinând cont de relaţiile speciale cu „ruda” din Egipt, întreaga configuraţie de putere regională ar inclina în mod dramatic în favoarea puterii de la Cairo. În paradigma tradiţională a balanţei de putere, Turcia şi Rusia s-ar putea apropia în baza interesului comun de balansare a noii puteri hegemonice regionale şi refacere a echilibrului de forţe. Nu este exclus ca Turcia să încerce o acomodare cu Egiptul în baza unei afinităţi islamico-sunnite, dar o asemenea mişcare nu ar avea efecte majore asupra posturii regionale dominante a Egiptului ceea ce, pe termen lung, ar putea conduce la inflamarea ambiţiilor şi deopotrivă a frustrărilor geopolitice ale Turciei în lumea arabă.

În cazul celei de-a doua opţiuni, puterea ar putea fi preluată de către Consiliul forţelor de opoziţie siriene care a fost susţinut masiv de către guvernul de la Ankara. În această eventualitate, Turcia şi-ar creşte semnificativ aria de dominaţie regională şi şi-ar consolida potenţialul de influenţă asupra puterii de la Damasc. Competiţia strategică ruso-turcă ar putea cunoaşte, în această eventualitate, o creştere în intensitate, care s-ar extinde şi pe alte arii, principalele vizate fiind sudul Caucazului şi Asia Centrală. Şi în acest caz rămân o serie de necunoscute care ar putea influenţa ecuaţia competiţională: capacitatea reală a Turciei de a influenţa cursul politic al forţelor de opoziţie siriene după preluarea puterii, poziţionarea/repoziţionarea Rusiei în contextul tranziţiei de putere la Damasc, potenţialul de degenerare a situaţiei interne din Siria după îndepărtarea lui Assad.  O serie de analişti avertizează Turcia asupra riscului de a se trezi „blocată” în coşmarul sirian, situaţie în care ar creşte în mod îngrijorător vulnerabilitatea şi, în egală măsură, depedenţa faţă de Rusia.

În ambele cazuri/opţiuni, se va produce o restrângere dramatică a spaţiului de manevră al Iranului care, prin schimbarea de regim de la Damasc, şi-ar pierde principalul aliat şi vectorul-cheie al axei strategice regionale de influenţă în regiune.

Un al doilea scenariu vizează degenerarea agresivă a situaţiei de securitate şi destabilizarea generalizată a întregului Orient Mijlociu. Dinamicile în această direcţie devin tot mai posibile: radicalizarea conflictului Israel-Hamas, potenţialul de haos politic în Siria post-Assad, evoluţiile tot mai alarmante în Liban, Iordania, Bahrain corelate cu islamizarea tot mai accentuată a regimului de la Cairo şi escaladarea conflictului sectar în Libia, pe fundalul creşterii îngrijorătoare a influenţei şi puterii forţelor radical-islamiste şi extremiste. Dosarul iranian aduce un potenţial suplimentar de tensiune şi posibil conflict regional. În cazul unui astfel de scenariu, ambele state, Rusia şi Turcia, vor avea de suferit. Dincolo de asperităţile inerente privind modalitatea gestionării unei situaţii de criză sau a încercărilor de influenţare a balanţei de putere în propriul avantaj strategic, Rusia şi Turcia împărtăşesc un interes comun: menţinerea stabilităţii şi evitarea unui conflict regional de proporţii. Dacă pentru Turcia, principalele temeri sunt legate de posibilitatea recrudescenţei chestiunii kurde, Rusia este direct expusă ameninţărilor induse de exacerbarea elementului islamist-radical, care se manifestă deja alarmant în republicile ruseşti din nordul Caucazului.

Rusia şi Turcia sunt „obligate” practic, să colaboreze într-un mediu competiţional strategic, de altfel asumat de ambele părţi. Amploarea relaţiilor comerciale şi interesul clar exprimat de Putin şi Erdogan, de construire a unei platforme de cooperare cât mai extinse, semnalează un potenţial real de angajament între cele două părţi. Strategic, sunt legate prin proximitatea lor geografică, iar legătura lor este, în cele mai multe cazuri, esenţială gestionării dosarelor sensibile regionale. Este, încă, greu de descifrat în ce măsură spirala dinamicilor din Orientul Mijlociu va determina poziţionarea de perspectivă a celor doi actori majori regionali. Ţinând cont de istoricul relaţiilor turco-ruse şi de miza strategică a politicilor lor în Orientul Mijlociu, se va căuta, mai degrabă, soluţia compromisului diplomatic şi rezolvarea diferendelor strategice prin folosirea cărţii economice. Devine, însă, tot mai evident că Orientul Mijlociu pune ambele ţări în faţa unor opţiuni strategice complicate şi extrem de dificile.

 

În substrat, mesajul transmis prin întâlnirea Putin-Erdogan a fost acela că, cel puţin pentru viitorul previzibil, interesele economice nu vor fi sacrificate datorită divergenţelor de opinii pe chestiuni punctuale strategice.

Unii analişti vorbesc de un succes, subliniind gradul de maturizare a discursului politic bilateral prin axarea negocierilor pe subiecte de interes comun şi evitarea celor potenţial tensionate (http://www.turkishweekly.net/news/145376/there-is-no-sign-of-russia-changing-its-policy-toward-syria.html).

 

Faptul că preşedintele rus a întreprins vizita la Istanbul, în ciuda acutizării divergenţelor legate de Siria, dar şi a disputelor teritoriale tot mai aprige din Caucazul de Sud, arată angajamentul celor două ţări de a trata cu pragmatism raporturile bilaterale concomitent cu „acceptarea” stării de dezacord în chestiuni ce ţin de poziţionarea strategică regională. „We agree to disagree” este probabil coordonata care defineşte în prezent raporturile pe direcţia Moscova-Ankara. De văzut în ce măsură o astfel de tactică va „supravieţui” potenţialelor încercări strategice care se anticipează în viitorul apropiat.

 
05 decembrie 2012
 

PS. Conform ultimelor informaţii, surse guvernamentale turceşti au confirmat că Turcia şi Rusia au ajuns la un acord relativ la elaborarea unui plan „pentru schimbarea politică” în Siria. Cele două părţi vor lucra împreună în vederea găsirii unor soluţii cât mai practice pentru soluţionarea crizei siriene. Acordul a fost convenit de premierul turc şi preşedintele rus în cursul întâlnirii de la Istanbul. (http://www.turkishweekly.net/news/145495/turkey-russia-work-on-new-plan-for-syria.html)