This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Intalnirea Obama-Erdoğan: o agendă complicata cu aşteptări limitate
 

 Întâlnirea Obama-Erdoğan: o agendă complicată cu aşteptări limitate

 

 

 

Carmen RIJNOVEANU

 
 
 

            Vizita oficială a premierului turc, Recep Erdoğan, la Washington, în perioada 16-17 mai a.c. a ţinut, deloc surprinzător, „capul de afiş” al agendei internaţionale din cursul acestei săptămâni.  Întâlnirea a fost aşteptată cu deosebit interes dată fiind urgenţa chestiunii siriene şi presiunile tot mai insistente venite din partea Turciei pentru tranşarea războiului civil din imediata sa vecinătate. Agenda discuţiilor bilaterale turco-americane se anticipa a fi una destul de complicată.

            Pe de o parte, este dosarul sirian, zona cea mai fierbinte a globului, care s-a transformat deja într-o criză fără ieşire cu Turcia încercând din răsputeri să forţeze o mobilizare internaţională/americană, cu rezultate, cel puţin până în acest moment, destul de modeste. Pe de altă parte, este chestiunea relaţiilor cu Israelul, care a căpătat o nouă configuraţie după ce premierul israelian Benjamin Netanyahu, cu bunele oficii exercitate personal de preşedintele american, a acceptat, pe 21 martie a.c., să-şi ceară scuze liderului turc pentru incidentul Flotilei Libertăţii din mai 2010 (cazul Mavi Marmara). Relaţiile turco-israeliene, în ciuda optimismului care a urmat convorbirii telefonice Erdoğan-Netanyahu, rămân însă complicate şi dificil de armonizat cu actuala agendă regională a Ankarei. Iar perspectivele de evoluţie în această direcţie trebuie analizate cu precauţie.

 

            Fără îndoială, obiectivul central al lui Erdoğan a fost acela de a obţine promisiunea unui angajament de ajutor practic, inclusiv de natură militară, din partea Washington-ului, singurul de natură să aibă un impact decisv asupra soartei conflictului sirian. Dincolo de discursul diplomatic şi retorica obişnuită în astfel de ocazii, se pare că Erdoğan nu a reuşit să influenţeze optica de acţiune a decidenţilor americani care rămân extrem de precauţi faţă de orice nouă implicare în Orientul Mijlociu. Cele două ţări, deşi se află de aceeaşi parte a baricadei în ceea ce priveşte criza siriană, nu reuşesc să ajungă la un consens cu privire la definirea unei strategii clare de acţiune. Iar ambiguitatea răspunsului american nu face decât să exacerbeze frustrările turcilor. Atacul recent din oraşul Reyhanli (15 mai a.c.), în urma căruia au fost ucise 51 de persoane, executat, conform surselor turceşti, de forţele aparţinând regimului lui Assad, a pus la grea încercare răbdarea autorităţilor de la Ankara tot mai nemulţumite de lipsa unei reacţii ferme din partea comunităţii internaţionale.

 

În cursul conferinţei de presă care a urmat întâlnirii bilaterale, liderii turc şi american au reiterat interesele şi preocupările comune definite prin câteva direcţii de acţiune prioritare: necesitatea stopării violenţelor, excluderea lui Assad de la negocierile privind procesul de tranziţie politică, sprijinirea forţelor de opoziţie, transferul de putere către un organism politic reprezentativ care să asigure gestionarea procesului de tranziţie, stabilizarea statului sirian post-Assad şi evitarea scenariului tot mai vehiculat al destrămării teritoriale pe baze sectare şi religioase pe fondul unei recrudescenţe fără precedent a extremismului şi terorismului cu ramificaţii complexe la nivel regional.

Pentru Turcia, însă, obiectivul cheie este angajarea SUA într-o acţiune mult mai amplă, care să dea o lovitură decisivă regimului de la Damasc. Premierul turc rămâne adeptul stabilirii unei no-fly zone pentru protejarea civililor şi a forţelor rebele care luptă în nordul Siriei.  Până în prezent, Washington-ul a rămas de neclintit în strategia de „non-engagement” refuzând orice propunere venită din partea Turciei sau a opoziţiei siriene care ar fi putut implica, direct sau indirect, forţa militară americană: no-fly zone, coridor umanitar, buffer zone, aprovizionarea cu armament a forţelor rebele revoluţionare etc.

Argumentele invocate ţin atât de riscurile degenerării războiului civil într-un război sectar şi religios de anvergură regională, până la temerile că prin sprijinirea forţelor rebele, ar fi încurajate mai degrabă forţele teroriste şi extremiste, care au preluat practic efortul luptei de rezistenţă anti-Assad în detrimentul Armatei Libere Siriene. Incapacitatea opoziţiei de a acţiona şi faliile competiţionale tot mai acute între diversele grupări componente din cadrul Coaliţiei Naţionale siriene, intensificarea rivalităţilor interne şi creşterea rolului grupărilor radicale pe fondul demisiei liderului Coaliţiei Naţionale Siriene, Moaz al-Khatib, constituie un alt factor determinant în desenarea gradului de implicare americană.

În ciuda unor presiuni politice tot mai puternice la nivel intern, orice scenariu intervenţionist a fost exclus, până în prezent, din calculele decidenţilor americani. Principalii critici invocă faptul că prin poziţia adoptată de administraţia Obama, este afectată însăşi credibilitatea politicii americane, iar lipsa unei reacţii în Siria va avea efecte directe asupra potenţialului de influenţă şi putere al Americii la nivel global.[1] În acest sens, lipsa unei reacţii la Washington în ciuda evidenţelor privind folosirea armelor chimice (gaz sarin) în conflictul sirian, ceea ce constituia un „red line” asumat public de preşedintele american, a exacerbat dezbaterile privind intenţiile reale ale conducerii americane şi lipsa oricăror perspective de angajare a ţării într-un nou conflict regional. Iar, dacă avem în vedere declaraţia preşedintelui Obama în cursul conferinţei de presă cu premierul turc, alternativa unei implicări americane directe are puţine şanse de concretizare: „It's not going to be something that the United States does by itself. And I don't think anybody in the region would think that U.S. unilateral actions... would bring about a better outcome”.[2]

Poziţionarea americană reduce în mod vizibil spaţiul de manevră al Ankarei în condiţiile în care prelungirea crizei siriene pune Turcia într-o situaţie de securitate dramatică. Creşterea valului de refugiaţi sirieni pe teritoriul  său, care a ajuns, conform estimărilor, la 500.000 (mult peste limita „suportabilităţii” anunţată acum 2 ani de ministrul turc de externe Ahmet Davutoglu), reactivarea problematicii kurde, potenţialul de extindere a conflictului sectar şiiţi-sunniţi în regiunea Anatoliei impun luarea unor decizii radicale, care nu mai pot fi întârziate decât cu riscul afundării Turciei într-o criză de proporţii. În consecinţă, orice formulă, inclusiv livrarea de armament, este luată în considerare ca opţiune posibilă, iar Turcia pare tot mai puţin dispusă să accepte lista de argumente a SUA pentru a justifica politica de neintervenţie.

 

În condiţiile în care Turcia presează pentru o politică mai asertivă din partea Washington-ului, declaraţia de neangajare a preşedintelui Obama ar putea forţa Ankara să imagineze noi scenarii de acţiune, eventualitate care ar duce, fără îndoială, la o complicare suplimentară a tabloului regional de securitate. În ciuda unui ton moderat adoptat de Erdogan în cursul discuţiilor, este puţin probabil că Turcia se va opri doar la acest tip de garanţii: „What we would like to see is the sensitivity on the part of the international community with respect to what is going on in Syria. This is what we as Turkey strive for and I do believe the United States is doing the same."[3] Preşedintele american a părut ceva mai „generos” în ceea ce priveşte solicitarea susţinută insistent de Erdoğan privind excluderea lui Assad de la discuţiile anunţate luna viitoare în vederea agreării unui plan de tranziţie politică în Siria. Obama s-a alăturat poziţiei Turciei refuzând orice compromis în legătură cu viitorul politic al lui Assad: „Assad must go” a fost lozinca clar exprimată în comun de cei doi lideri. Chestiunea este, însă, mult mai complicată şi ar putea să se transforme într-o nouă sursă de tensiune între SUA/Turcia şi Federaţia Rusă. O asemenea perspectivă ar putea chiar să zădărnicească ansamblul demersurile diplomatice întreprinse în ultima perioadă la nivel ruso-american în vederea lansării unor acţiuni practice de soluţionare a conflictului sirian şi de iniţiere a unui proces de tranziţie politică internă.

 

Dar care sunt opţiunile liderilor de la Ankara, în lipsa unui angajment ferm de acţiune din partea SUA? În ziua de 7 mai a.c., SUA şi Rusia au anunţat că au ajuns la un acord cu privire la organizarea unei conferinţe internaţionale pentru discutarea termenilor unei tranziţii de putere în Siria. Iniţiativa este, în fapt, o continuare a acordului obţinut la Geneva, în iunie 2012, dar niciodată pus în aplicare, prin care se agrea o formulă de negociere care să aducă la masa discuţiilor toate părţile implicate în conflict, inclusiv reprezentanţii regimului Assad. La vremea respectivă, propunerea rusă a fost respinsă atât de opoziţia siriană, cât şi de regimul de la Damasc, ceea ce a dus la un impas politic generalizat şi la creşterea intransigenţei Rusiei pe subiect. Succesul noului acord ruso-american depinde însă de poziţionarea Turciei şi de disponibilitatea acesteia de a accepta un compromis relativ la acceptarea reprezentanţilor lui Assad la negocieri. Până în prezent semnalele nu sunt deloc încurajatoare în condiţiile în care Erdogan a catalogat deja iniţiativa de pace ruso-americană ca fiind “an exercise in futility”.[4] Mărul discordiei este reprezentat de rolul ce ar trebui să-i revină lui Assad în procesul tranziţiei de putere. În timp ce Rusia susţine respectarea documentului de la Geneva privind acceptarea reprezentanţilor regimului de la Damasc ca parte a negocierilor, urmând ca soarta lui Assad să fie decisă de poporul sirian, ceilalţi participanţi, cel mai vocal fiind, evident, Turcia şi-au exprimat deschis refuzul faţă de un asemenea scenariu.

În ciuda poziţiei comune anunţate de Turcia şi SUA cu prilejul intâlnirii bilaterale, este puţin probabil ca Rusia să accepte condiţiile turco-americane sau să renunţe la sprijinul acordat lui Assad. Dimpotrivă. Developarea ultimelor dinamici pe subiect indică o asertivitate crescută din partea Rusiei. În primul rând este vorba despre propunerea recentă a ministrului rus de externe, Sergei Lavrov relativ la invitarea Iranului la conferinţa de pace planificată pentru luna iunie.[5] De menţionat că, anul trecut, la Geneva, prezenţa Iranului a fost blocată de SUA şi de celelalte puteri participante. În al doilea rând, oficialităţile americane au confirmat faptul că Rusia a livrat Siriei rachete de croazieră dotate cu sisteme radar performante care, conform indiciilor existente, pot fi folosite de autorităţile de la Damasc pentru a contracara efectele unui posibil embargou naval internaţional sau a unei zone de interdicţie aeriană.[6] Acţiunile Rusiei sunt privite cu îngrijorare şi iritare deopotrivă, iar deznodământul negocierilor din iunie pare extrem de nesigur. Nici Turcia, nici Rusia nu par dispuse să accepte un compromis, iar rolul SUA în deblocarea acestui impas rămâne destul de limitat.

 

Mai mult, în cursul zilei de luni, 13 mai a.c., ministrul turc de externe Ahmet Davutoglu s-a întâlnit, la Abu Dhabi, cu miniştrii de externe ai Egiptului, Qatarului, Iordaniei, Arabiei Saudite şi Emiratelor Arabe Unite, într-o încercare de definire şi proiectare a unei poziţii comune în chestiunea acceptării lui Assad la negocierile anunţate de Moscova şi Washington. Decizia anunţată se menţine în linia de intransigenţă cunoscută, cei şase lideri respingând orice posibilă propunere care ar presupune un viitor politic pentru Assad în noua construcţie politică siriană. Unii analişti vorbesc despre o nouă încercare a Turciei de a construi un bloc regional de influenţă prin care să poate exercita presiuni pe direcţia Washington-Moscova în sensul forţării unei acţiuni militare anti-Assad.

 

În condiţiile în care gradul de toleranţă al Turciei a atins punctul minim, întâlnirea Obama-Erdogan a luat forma unui dialogue of the deaf, cu Turcia încercând să forţeze o acţiune militară internaţională, şi cu SUA făcând eforturi să modereze discursul asertiv al partenerilor turci.

În mod paradoxal, Turcia a devenit prizoniera propriilor ambiţii regionale, pe care, în actualele condiţii, nu le mai poate susţine decât printr-o mobilizare a sprijinului occidental. Iar rolul SUA este, din această perspectivă, definitoriu şi decisiv. Turcia are nevoie de o victorie în Siria pentru a-şi menţine relevanţa ca actor central într-o zonă de interes strategic global şi pentru a-şi menţine pârghiile de influenţă asupra câmpului de confruntare regională. SUA are nevoie de Turcia şi este direct interesată de securizarea proiecţiei de putere regională a acesteia. Raţiunile sunt evidente: nevoia unui echilibru strategic regional, necesitatea balansării Iranului, menţinerea unei presiuni asupra axei competiţionale Iran-Arabia Saudită, menţinerea unui anumit grad de influenţă al Occidentului şi păstrarea acestuia în jocurile de putere regională, pentru a aminti câteva dintre ele. Aşadar, dosarul relaţiilor turco-americane este o prioritate strategică a agendei bilaterale turco-americane, iar modul în care cele două puteri se vor acomoda în ansamblul crizei siriene ar putea defini parametrii de evoluţie a designului strategic de viitor al Orientului Mijlociu.

Cu siguranţă însă, întâlnirea celor doi lideri nu a adus dezvoltări spectaculoase, în nici un caz în sensul dorit de Ankara. Agenda bilaterală rămâne complicată şi dificil de armonizat în punctele sale cele mai nevralgice, respectiv chestiunea siriană şi dosarul turco-israelian. Decizia ferm anunţată de Erdogan de a efectua vizita în Gaza în cursul lunii iunie, conform calendarului stabilit, în ciuda eforturilor depuse de preşedintele american, indică o realitate politică evidentă, dincolo de asigurările diplomatice oferite de cei doi lideri.

Este important cum va răspunde Turcia iniţiativei de pace ruso-americane. Până în prezent, indiciile nu sunt foarte încurajatoare, iar fără aportul Turciei, este dificil de obţinut participarea opoziţiei siriene sau a celorlalte state arabe implicate. Discuţiile de la Washington nu au adus prea multe lămuriri, iar la conferinţa de presă comună a celor doi lideri nu s-a făcut nici o referire directă la acest subiect. În condiţiile în care conferinţa din iunie a fost asumată ca o prioritate comună ruso-americană, este evident că eforturile se vor concentra asupra găsirii unui compromis cu Turcia. Dacă acesta a fost găsit sau nu la Washington, rămâne de urmărit în săptămânile care urmează.

 
 

Bucureşti, 18 mai 2013

 
 


[1] “Syria is not Iraq”, International Herald Tribune, 5 May 2013, http://www.nytimes.com/2013/05/06/opinion/keller-syria-is-not-iraq.html?pagewanted=all&_r=0, accesat 11 mai 2013

[2] Obama rules out unilateral action in Syria as Russia ships advanced missiles to Assad, Foreign Policy Morning Brief, 17 May 2013, http://us-mg6.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=4lmms0mjrfqh7#mail, accesat 17 mai 2013

[3]Obama, Erdogan downplay Syria differences”, The Journal of Turkish Weekly, 17 May 2013, http://www.turkishweekly.net/news/150415/obama-erdogan-downplay-syria-differences.html, accesat 17 mai 2013

[4] “Erdoğan in Washington: a visit to divide them all?”, Today’s Zaman, 15 May 2013, http://www.todayszaman.com/blogNewsDetail_getNewsById.action?newsId=315496&columnistId=142accesat 17 mai 2013
[5]Russia says Iran must take part in proposed Syria talks”, 16 May 2013, http://www.reuters.com/article/2013/05/16/us-syria-crisis-russia-idUSBRE94F0UJ20130516, accesat 16 mai 2013
[6] “Russia Sends More Advanced Missiles to Aid Assad in Syria”, New York Times, 16 May, http://www.nytimes.com/2013/05/17/world/middleeast/russia-provides-syria-with-advanced-missiles.html?ref=world&_r=1&, accesat 17 mai 2013