This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Indmaginaţii: fascinaţia romanticilor germani faţă de Asia de Sud
 

Indmaginaţii: fascinaţia romanticilor germani faţă de Asia de Sud

 

Robert Cowan, The Indo-German identificationreconciling South Asian origins and European destinies, 1765-1885, (Camden House, 2010), 225 pagini

Silviu Petre, doctorand¨

 

 

 

 

Aflate într-o dialectică multimilenară, Estul şi Vestul s-au influenţat reciproc în mişcarea de clepsidră a popoarelor de pe întinsul Eurasiei. În căutarea originii speciei umane, istoriografii de secol XVIII au ataşat acestui Volkerwanderungen un caracter omogen etnico-lingvistic. Arienii/indo-arienii sau indo-europenii au devenit în istoriografia romanticilor poporul primordial care a creat o limbă comună. Cartea lui Robert Cowan spune povestea instrumentalizării Indiei în articularea mitului arian de către diferiţii scriitori de secol XVIII-XIX şi XX. Cartea nu se ocupă de preluarea mitului arian de către cel de-al III-lea Reich, fapt de altfel foarte documentat, în mod serios sau senzaţional dar alocă un spaţiu marginal şi modului cum arianismul a devenit un bun al ultranaţionaliştilor hinduşi de după independenţa din 1947.

 

Autorul explică necesitatea unei asemenea cărţi de istorie intelectuală revendicându-se în continuarea şi contra lui Edward Said. Cowan îi reproşează lui Said că, deşi a deschis un drum interpretativ cu Orientalismul său (1978) nu s-a aplecat mai mult asupra cazului german pentru că spaţiul german nu a avut un imperiu colonial, precum au fost cele francez şi britanic.[1] Contra literatului palestinian, Cowan susţine că orientalismul romantic german a fost de fapt cel mai influent şi deci regăsibil în literatura, istoriografia, estetica sau ideologia politică din ultimul secol. Citându-ul pe Anthony D.Smith, Cowan consideră că o istorie intelectuală centrată pe limbă şi pe studiul textelor este necesară înţelegerii naţionalismului modern. [p.5] De aceea cartea sa cuprinde trei părţi cronologice: 425 î.Cr-1765 D.Cr, 1765-1790; 1790-1885.

Prima bornă istorică se referă la apariţia Historiilor lui Herodot în Antichitate.

 

Celelalte două care se regăsesc şi  în subtitlul cărţii: 1765 şi 1885 trimit spre publicarea operelor lui Leibniz (Nouveaux essais sur l’entendement humain) şi F.Nietzsche (Aşa grăit-a Zaratustra). [p.6]

 

Iluminismul şi religia

 

 

 

Avem în Iluminism imaginea unei perioade în care religia este marginalizată de binomul teoretico-practic al raţionalizării şi industrializării. În fapt, relaţia dintre misticismul moştenit din Evul Mediu şi noile descoperiri nu au lichidat religia din spaţiul public ci au condus spre o resemnificare a acesteia. Spre o canalizare a zelului sacralizator în ale direcţii. În momentul în care filozofia căuta să se elibereze de sub dominaţia Bisericii Catolice, istoriografia alături de alte ramuri ale ştiinţelor sociale, precum nou apăruta lingvistică erau în căutarea originii Omului. Pe broderia deja oferită de Biblie, istoriografii secolului Iluminist şi cei ai Romantismului ulterior sperau să găsească acea stare de natură nepătată locuită de o rasă omogenă cu o limbă la fel de omogenă. Civilizaţiile descoperite în Americi, Africa sau Asia de sud-sud-est au oferit punctul de pornire al acestei aventuri intelectuale.

 

Cât priveşte cazul german asupra căruia studiul se restrânge, contactul acestuia cu Asia de Sud şi Orientul Extrem are loc pe două filiaţii: prima este cea a moştenirii Imperiului Romano-German iar a doua, târzie, este posibilă odată cu traducerea marilor texte sanscrite în limbile europene. Le vom lua pe rând:

a)      India prin lentila greco-romană

 

 

 

În Historiile sale, Herodot cuprinde sub termenul de Arieni pe locuitorii Persiei şi ai Caucazului. Deşi nu se referă predilect la India, istoricul grec credea că arienii pot fi găsit şi în climatul sălbatic al Indiei, alături de alte creaturi fantastice. Totodată el contribuie la identificare/sintetizarea ulterioară a lui Dionysos cu zeul hindus Shiva. Afirmând că Dionysos este venerat în Egipt ca Osiris, zeul morţilor el va face posibilă corelaţia ulterioară din epoca elenistică cu tema migraţiei sufletelor din filozofiile indiene. [pp.10-11]

 

Aventura macedonă a lui Alexandru face posibilă confluenţa directă a celor două colţuri de lume. Lucrarea ambasadorului grec Meghastenes, Indica (cca.288 î.Cr)- ce fusese trimis de diadohul Seleukos Nikator la curtea împăratului Chandragupa Maurya (322-298 Î.Cr) va influenţa operele altor scriitori clasici: Diodorus Siculus, Strabo, Arrian sau Philostratus. Arrian, care scrie o versiunea omonimă în 120 î.Cr preia grosso modo bucăţi din textul lui Megasthenes. Indica lui Arrian povesteşte cum Dionysus fusese cu mii de ani în urmă în India, dăduse legi, fondase oraşe şi devenise astfel o sursă de inspiraţie pentru Alexandru Macedon. Tot Arrianus confundă Caucazul cu India anexând astfel Orientul vecinătăţii greceşti, cel puţin în imaginaţia anticilor.

 

Pe urmele lui Arrian, Diodorus Siculus spune chiar că Dionysos fusese el care fundase oraşul Patna/Pataliptra/Palibothra acolo unde Megasthenes fusese ambasador. Tot Siculus platează ipoteza că Hercule fusese originar din India [p.13]

 

În Evul Mediu preluarea manuscriselor latine alături de memoriile unor călători ca Marco Polo, filtrate de viziunea creştină descriu India ca un tărâm luxuriant şi idolatru. Astfel, creştinătatea apuseană concentrează în India toate prejudecăţile sale. Asociată cu demonismul şi ocultismul subcontinentul asiatic ajunge un bestiar al condiţiei umane, <Altul> creştinătăţii.

b)      Goţii cei puri şi căderea Romei

 

 

 

Căderea Imperiului Roman a fost un eveniment cataclismic pentru vieţile şi conştiinţele locuitorilor acestuia. Declinul său este asociat de către autorii creştini, sfinţii Ambrozie şi Augustin cu invazia goţilor, agenţi ai furiei divine. Ambrozie cel puţin îi asociază monştrilor din Vechiul Testament, Gog şi Magog. Stârnind o asemenea literatură, Goţii capătă dimensiuni uriaşe, homerice şi sunt revalorizaţi în timpul Imperiului Romano-German, de la încoronarea lui Otto până la reforma lutherană.

 

Preocupaţi de originea speciei, autorii medievali au urmat Biblia ce afirma că originile Edenului erau undeva la răsărit de Iudeea. O altă filieră, mai degrabă lingvistică avansa ideea că Adam şi Eva vorbeau germana. Este cazul sfintei Hildegard von Bingen, notează istoricul Arno Borst. [p.16]ò Mai mult- Pe un traseu paralel cu cel a umaniştilor italieni, colegii lor germani erau preocupaţi nu atât de clasicismul Eladei cât de cel al triburilor germanice precreştine. Redescoperirea operei lui Tacitus (De origine et situ Germanorum, 98. d.Cr) i-a influenţa pe anumiţi scolastici ca Jakob Wimpheling şi Johan Reuchlin să legitimeze dominaţia germană asupra întregii Europe. [p.22] Momentul Martin Luther cu al său strigăt: ”Trezeşte-te Germanie!” are un ecou dincolo de biografia personală- la nivel intelectual reclamă efortul reinventării/germanizării (Verdeutschung) creştinismului şi impunerii unui nou popor ales: cel teuton. [p.25]

..Răsărit de Iudeea.. India.. Caucaz.. Goţi..Arieni.. iată fragmentele unui complex de inferioritate care va fi coerentizat în cadru unei ideologii mesianice la un moment dat. Nu sunt oare Goţii cei puri Arienii de odinioară, meniţi a reîmprospăta civilizaţia decadentă? – apare întrebarea retorică a romanticilor şi pangermaniştilor de după Revoluţia Franceză. [p.121 şi passim]

 

Europa descoperă limba sanscrită şi inventează India

 

 

 

Asemănări între limba sanscrită şi greacă&latină fuseseră observate încă din Renaştere ( de către florentinul Filipo Sassetti, 1587; sau de către lingviştii Johann Ernst Hanxelden şi Heinrich Roth pentru ca în 1767 iezuitul Pere Cocurdoux să scrie şi un tratat pe temă) [p.65]. Însă studiul sistematic al limbii sanscrite şi elaborarea unor descendenţe lexicale între sanscrită şi alte limbaje începe odată cu traducerea Upanişadelor de către francezul Abraham Hyacinthe Anquetil-Duperron. Ajungând în India în 1754 el va pionera studiile orientalistice traducând opera lui Zoroastru, Zend Avesta în franceză. Apariţia Upanişadelor în latină va fi cea mai durabilă moştenire a sa. [p.61] (Acestea fueseră traduse prima oară în persană de către Dara Shukoh, fiul ce mare al lui Shah Jahan, împăratul mogul). Anquetil-Dupperon foloseşte termenul arian asemenea lui Herodot şi acreditează o mare invazie a acestei populaţii asupra Indiei străvechi (temă dragă astăzi extremiştilor hinduşi dar nesusţinută de majoritatea istoricilor respectabili). [pp.62-63] Un alt călător francez, Pierre Sonnerat (Voyage aux Indes Orientales;1782) întăreşte ideea că India ar fi leagănul civilizaţiei. [p.63] Peste Canalul Mânecii, de o importantă deosebită in sincretismul culturilor este munca englezului William Jones. Iniţial un expert în lumea persană, el ajunge în cadrul Societăţii Antichităţilor (Society of Antiquaries, creată în 707 şi botezată Societatea din Bengal, 1835), Jones scrie primul manual de limbă sanscrită din engleză: Grammar of Bengali Language (1778). [p.64] Dar poate ârful influenţei sale, cel puţin pentru istoria romantismului orientalist german este discursul din cadrul Societăţii de Antichităţi din 2 februarie 1786 în care afirmă descendenţa limbilor latină şi greacă din sanscrită lăudată ca:

 

”more perfect than the Greek, more copious than the Latin, and more exquisitely rafined than either.”[p.65]

 

Autoritatea sa va fi catalitică pentru găsirea unor înrudiri directe şi teoretizări care de care mai fantastice între Occident şi lumea indiană.[2]

 

Rinul şi Gangele: geografia unui mit

 

 

 

Pentru gânditori germani de secol XVIII-XIX Gangele şi Rinul încadrează o geografie culturală ca răspuns la două provocări: războaiele napoleoniene care trezesc sentimentul naţionalist german[3] şi provocările modernităţii aşa cum fuseseră ele statuate de filozofiile iluministe ale unui Spinoza sau Kant. Echivalarea spinoziană a lui Dumnezeu cu Natura sau lucrul în sine kantian cereau rezolvări pe care romanticii nu le mai găseau în creştinism.

 

Cel puţin trei sunt momentele acestui traseu intelectual: cercul de la Jena (aprox.1798-1804), Arhur Schopenhauer şi Friedrich Nietzsche.

 

-Articulat în jurul lui Ludwig Tieck, Contelui Friedrich Leopolod von Hardenberg (Novalis) şi a fraţilor Friedrich şi Wilhelm August Schlegel, acest grup era tributar lui Herder, Fichte şi Immanuel Kant, căruia Friedrich Schlegel îi fusese un discipol apropiat.

 

F.Schlegel (1772-1829) rămâne poate numele cel emblematic pentru avatarurile fascinaţiei germane faţă de India. El este iniţiat în orientalistică în 1797 citind Sakuntala în traducerea lui Georg Forster. Trei ani mai târziu întâlnirea cu orientalistul Friedrich Majer în Jena în determină să înceapă studiul limbii sanscrite. Primul său profesor devine Alexander Hamilton, vărul omului de stat american. Cel de-al treilea frate Schlegel, Karl August fusese soldat în Compania Iniilor de Vest asemenea lui Hamilton şi membru al Societăţii din Bengal, mai sus menţionate. (p.112) Dezvoltând idei care îl captivaseră pe Kant, lucrarea sa Über die Sprache und Weisheit der Indier (Despre limba şi înţelepciunea Indiei;1809) trasează începutul civilizaţiei în Munţii Himalayei acolo unde brahmanii au supravieţuit potopului biblic şi au continuat să ofere înţelepciune noilor oamenilor ce au repopulat pământul după deluviu. [p.120]

 

Ulterior Schlegel se va distanţa devenind tot mai critic faţă de hinduism şi budism văzându-le drept degenerări ale religiei primare a presupuşilor arieni. Convertit la catolicism după 1808, Schlegel găseşte că spiritul creştin este cel care reîmprospătează aşa-zisa inconsistenţă a ideilor hinduse iar Sfânta Treime oferă o soluţie coerentă acolo unde  trinitatea hindusă Visnu-Brahma-Shiva oscila între materialism şi nihilism.[pp.122-124]

 

-Pentru Schopenhauer miza este de a clarifica tema ”lucrului în sine kantian.” Găsind inspiraţie în doctrinele yoghine, budism, Upanişade şi Vede, pentru gânditorul german lumea ne este adusă la cunoaştere de către simţuri. Însă senzaţiile nu ne oferă decât ceva superficial, de suprafaţă, şi nu esenţa ultimă a lucrurilor. Cowan îi reproşează lui Schopenhauer că nu reuşeşte să creeze o cauzalitate logică între reprezentare şi voinţă/ între modul cum percepem lumea şi modul cum o putem supune cu ajutorul voinţei. [pp.141-143]

 

-Într-o exaltare pe care azi am numi-o punk, Friedrich Nietzsche încearcă să lipească relaţia dintre voinţă şi reprezentare căreia antecesorul Schopenhauer i-a dat târcoale. Pentru gânditorul din Naumburg, precizează Cowan realitatea ultimă/ lucrul în sine kantian sunt aporii, probleme fără soluţie. Terapeutica ieşirii din angoasa condiţiei umane constă tocmai în supralicitarea voinţei- Voinţa (Wille) îşi creează propria reprezentare (Vorstellung). Ne mai voind să fie doar un subiect/supus al Naturii, Omul o transformă pe aceasta în subiect al voinţei sale, iar terenul propice pentru un asemenea scop devine Arta. [p.171]

 

Odată cu un Nietzsche, cu prietenul său Paul Deussen sau cu Max Müller, orientalistica germană nu mai poate fi caracterizată drept pâlpâirea sporadică a unor cercuri reduse, ci un veritabil curent în sine, o şcoală cu laborator propriu. După acum afirmă Nicholas Germana, numai între 1818-1914 au fost create 13 catedre de limbă sanscrită în universităţile germane, dintre care şapte numai în Prusia. Motivele au fost deopotrivă academice şi politice-imperiale.[4]

 

Lucrarea lui Robert Cowan nu este una politică, venind să îmbogăţească neapărat literatura despre Zonderwegul german, cât o exegeză filozofică. O istorie intelectuală limitată la frământări filozofice, fără a trata consecinţele politice ale acestora. Nicholas Germana găseşte că în această ocolire a politicului stă principala forţă şi totodată slăbiciune a lucrării.[5] Aleg să cred că focalizarea pe cultură a cărţii lui Cowan face un serviciu demersului de a găsi punţi de legătură între Europa şi Asia. Secolul XX anexat mult prea mult arta puterii şi a condiţionat inspiraţia sau curiozitatea ştiinţifică de utilitatea pentru ingineriile sociale. Dacă naţional-socialismul sau alte ideologii seculare au interpretat într-un anume fel gândirea filozofilor nu trebuie dedus de aici ă filozofia este învinuibilă pentru încarnările sale.

 

Interesant şi ironic de remarcat este că, reflectând la lucrarea lui Robert Cowan, ne putem întreba dacă nu cumva modernitatea europeană, modernitate ce a coincis cu ieşirea din Creştinism a fost făcută parţial posibilă şi de întâlnirea cu trecutul religios indian…..

 

 

În loc de post-scriptum  

 

 

 

Drumul irigat de romanticii germani şi de un Schopenhauer nu a rămas limitat doar a mediul academic german, ci a avut metamorfoze fertile şi alte  zone, inclusiv în Europa de Est. Mihai Eminescu, caligrafie a romantismului târziu rămâne unul dintre primii orientalişti români, arătându-şi fascinaţiile indiene atât ca student al limbii sanscrite cât şi ca producător de cultură prin poeziile sale. Amita Bhose, cunoscuta profesoară de limbă bengali de la Universitatea Bucureşti îl consideră pe poetul botoşănean drept un reflex al lui Tagore şi o punte între civilizaţii depărtate. Cu o teză de doctorat susţinută chiar în România, doamna Bhose vede în Eminescu adevărata sinteză dorită de William Jones:

Eminescu n-a scris aproape nimic despre India; n-a fost indianist propriu-zis. Prin scrierile sale, el a unit spiritualitatea indiană cu cea românească, două culturi atât de apropiate, dar din nefericire atât de despărţite. Efectuând astfel o armonioasă sinteză a celor două literaturi, Eminescu a împrospătat cultura românească şi astfel a realizat visul lui William Jones. [ .. ] Speranţa lui Jones nu s-a adeverit în Apus. Sinteza celor două culturi nu s-a realizat nici în Anglia, ţara lui Jones, nici în Germania. Deşi orientalismul a avut un impact mai pronunţat în literatura germană decât în cea engleză, o dată cu trecerea valului romantismului a trecut şi el. Sufletul indian n-a fost, nici n-a putut să fie transplantat în solul apusean.
În schimb, poetul ţării Mioriţei l-a integrat spiritualităţii poporului său. Prin scrierile lui Eminescu, imaginea cosmogoniei şi concepţia nirvanei indiene s-au integrat literaturii române pentru totdeauna. Mihai Eminescu e singurul poet european (subl. n.) care a făcut India nemuritoare în ţara sa.
[6]

 

 

 

Poate că această sinteză a fost făcută posibilă, dacă este să fim de acord cu Amita Bhose, tocmai de un est-european întrucât atât Europa de Est şi India sunt ţinuturi prinse între tradiţie şi modernitate, între opţiuni culturale şi geopolitice opuse şi pentru care sinteza atâtor influenţe le-a asigurat supravieţuirea..

 

 


¨ Beneficiar al Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

[1] Edward Said însuşi a reconsiderat aportul german în panteonul orientalist. Într-o conferinţă din 1986 Said recunoaşte lipsurile tezele sale iniţiale (1978) şi îşi explică omisiunea considerând (iniţial) orientalismul german drept unul trivial şi ca o imitaţie a celui francez şi britanic, care au antedatat. Nicholas A. Germana, The Orient of Europe: The Mythical Image of India and Competing Images of German National Identity, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tyne, 2009, p.4

ò Opera acesteia se numea: Adam et Eva Teutonica lingua loquebantur, que in diverse non dividitur ut Romana (Adam şi Eva vorbeau germana care nu este cu nimic mai prejos decât latina; anul 1179)

[2] Pentru mai multe detalii despre viaţa lui William Jones vezi şi Urs App (Swiss National Science Foundation),

William Jones’s Ancient Theology, Sino-Platonic Papers, Number 191, July, 2009, http://sino-platonic.org/complete/spp191_william_jones_orientalism.pdf

[3] Jörg Esleben, Christina Kraenzle and Sukanya Kulkarni (editors), Mapping Channels between Ganges and Rhein: German-Indian Cross-Cultural Relations, Cambridge Scholars Publishing, 2008, pp.1-10 şi passim

Michael Dusche (Berlin), German Romantics Imagining India: Friedrich Schlegel in Paris and Roots of Ethnic Nationalism in Europe, FORUM: Postkoloniale Arbeiten / Postcolonial Studies, 2011-2012?, pp.5-7, http://www.goethezeitportal.de/fileadmin/PDF/kk/df/postkoloniale_studien/dusche_romantics_imagining_india.pdf

[4] Nicholas Germana, op.cit., p.3

[5] Nicolas Germana, R. Cowan: The Indo-German Identification, Book Review, Published on H-Soz-u-Kult (January, 2012), http://www.h-net.org/reviews/showrev.php?id=35046

[6] Eminescu şi India. Dialog Mihai Cimpoi-Amita Bhose (India), Interviu realizat de Mihai Cimpoi, Bucureşti-Chişinău, iulie 1991, http://amitabhose.net/Articol.asp?ID=99