India si noua politica economică- o privire la 20 de ani distanţă
Silviu PETRE
ABSTRACT
The fall of Soviet style Communism was an event from both factual and intellectual standpoint. Not only the host countries of the real-applied socialism experienced a systemic change but also the quasi-socialist economies along with Western welfare post1945 state. Fostering a powerful social tradition, dedicated to moderate solution but still mesmerized by the Soviet model, the Indian postindependence economy deemed as the License Raj period blended in a peculiar fashion a Westminster parliamentarism with command economy. As the promise of growth remained more or less an illusion trapped in the imagination of a few, more and more during the ’80s liberalisation became an inescapable choice. As 1991 brought the bankrupcy of the Indian fiscal establishment and the Golf war severed many ties with the Persian area oil pool, a new generation of technocrats headed by the incumbent Prime-Minister, Manmohan Singh were incharged with crafting a new economic model. India 1991 New Economic Policy reflected an acrobatic effort of harmonizing the high potential of Indian talent and industrious spirit with high rates of poverty.
Keywords: India, URSS, socialism, central plan economy, Manmohan Singh
Comunismul secolului XX (sau socialismul real aplicat) poate fi descris asemeni unui nucleu atomic înconjurat de orbitali succesivi de electroni, tot mai îndepărtaţi de centru dar revedicându-se de la energia gravitaţională a acestuia. Dacă nucleu dur al acestei realităţi a fost întrupat de statele blocului de la Varşovia, China, Cuba, Vietnam şi alte componente ale aşa numitei cortine de bambus, un spectru înconjurător a făcut adepţi în multe alte zone ale lumii. Uniunea Europeană însăşi, creată pe un fundament creştin-democrat a fost obligată în primii anii de formare să edifice un impresionant stat bunăstare cu nuanţe socialiste tocmai pentru a bruia cetăţenii săi de hipnoza comunismului sau stalinismului. Programul Marea Societatea din anii ’60 în America sau peronismul argentinian al anilor ’40-’50 se înscriu în aceeaşi filozofie morală, umanistă de a ameliora condiţia umană prin concilierea tensiunii capital-muncă şi individualism-solidaritate. India s-a înscris în această vagă şi amplă categorie a statelor hibride care au încercat propria versiune a celei de a
Ȋncepând cu un discurs al lui Manmohan Singh din iulie 1991, ziarul Asia Times dedica un articol special bilanţului ”Manmohanomiei”- versiunea sud-asiatică a unui stil personalizat de reformă în genul reagonomicsului sau tatcherismului. Un bilanţ interesant şi extrem de contrastant în care o economie de 1,6 trilioane$ este concomitent casa celor mai mulţi milionari asiatici din topul Forbes dar în acelaşi timp are cei mai mulţi copii subnutriţi din lume iar un fermier sărac trăieşte cu doar 33 de cenţi americani pe zi.[1]
Marxismul în Lumea a Treia- un sindicalism anti-imperialist
Pentru India independenţa a traversat conştiinţa indiană cu un efect dublu: pe de-o parte prin afirmarea propriului specific naţional, tradiţional, deosebit de al colonizatorilor de care tocmai se eliberase iar pe de alta prin dorinţa de a fi acceptată într-o lume care era mai mult sau mai puţin creaţia Occidentului.[2] Personajele din romanele lui Rabidranath Tagore se luptă cu dubla moştenire tradiţional-britanică fără a reuşi să ofere cu adevărat coerenţă unei personalităţi (individuale şi colective) esenţialmente schizofrenică. Pe plan politic elita indiană, pentru a realiza ambele deziderate: afirmarea propriei naturi şi recunoaşterea în rândul civilizaţiilor şi marilor puteri moderne va adopta anumite modele europene balansându-le şi contrapunându-le altora. Marxismul şi Uniunea Sovietică, apariţii ale Occidentului au devenit un limbaj atrăgător în strategia naţională. Ȋn India marxismul începe să fascineze minţile multor intelectuali şi/sau militanţi odată cu anii ’20 mai ales pe fondul dezamăgirii faţă de promisiunile wilsonismului. Pentru conştiinţele respective marxismul se conjuga cu lupta de eliberare naţională- un alt fel de luptă de clasă situată la un nivel superior. Ȋn momentul în care preşedintele american s-a dovedit mult mai ponderat şi rezervat faţă de chestiunea decolonizării, mişcările de gen din India, China ori Vietnam s-au îndreptat spre sirena leninismului care se producea în Kremlin.[3] Ca şi în cazul mainstreamului, marxismul indian a reverberat in mai multe nuanţe şi tonuri. Unul era marxismul filtrat, moderat, de factură burgheză pe care îl prizau gânditori precum Nehru şi se apropia mai mult de social-democraţia europeană sau de austro-marxismul celei de a II-a Internaţionale. Altul era marxismul deschis proCominternist, chiar stalinist care vedea în Congresul Indian şi în Nehru doar o altă formaţiune burgheză care confiscase lupta de eliberare naţională.[4] M.N.Roy, important gânditor marxist care a trecut prin leninism pentru a dezvolta o filozofie proprie axată pe individualism, numită umanism radical, este poate cel mai bun exemplu al osmozei transformării unor identităţi în lupta politică.[5]
..Statolatrie şi developmentalism..
A vorbi numai despre istoria intelectuală a socialismului indian ante şi postindependenţă înseamnă a spune povestea până la jumătate. Pentru un analist occidental, mai ales dacă provine din spaţiul anglofon, mai degrabă libertarian, întreaga gândire şi practică indiene nu sunt decât versiuni ale socialismului (sau în termeni economici versiuni ale distributivismului). Este drept că puţine sunt vocile indiene adepte ale statului minimal sau neoliberalismului. Atât aici ca şi in multe alte zone ale lumii aflate în curs de dezvoltare (inclusiv Europa de Est şi România) statul a fost considerat drept vehiculul modernizării şi releul prin care societatea poate progresa. Ȋn însăşi America începutului de secol XX, progresivismul a însemnat credinţa în rolul paternalist al statului. Statolatria ca opiu al intelectualilor americani semnalată de Murray Rothbard[6] este o trăsătură a civilizaţiei industriale de secol XIX-XX (dacă nu chiar şi XXI).
Ȋn logica tocmai expusă, gândirea multor economişti, filozofi şi politicieni din India, chiar dacă respingea marxismul sau pretinsele încarnări staliniste ale acestuia, avea în ’sala motoarelor’ o tradiţie seculară mai degrabă colectivistă decât individualistă.[7] Liberal-capitalismul aşa cum era propus de Vest nu reprezenta mediul optim al realizării condiţiei umane cât o darwinizare comportamentală, o sălbăticire indivizilor din evul tehnologic.[8]
Opere precum ale lui Mahatma Ghandi (Swaraj Hind) şi Ramanohar Lohia se înscriau în ceea ce autori numeau noua economie tradiţională.[9] Inspiraţia de conceptul de economie tradiţională dezvoltată de Karl Polanyi, încearcă să descrie economiile care se nasc în secolul XX în zonele dependente ca sinteză între modernizare şi fundalul agrar al majorităţii populaţiei.[10] Noua Economia tradiţională (NEI) se bazează pe un stat centralizat, puternic care redistribuie beneficiile producţiei în încercarea acrobatică de a injecta modernizarea dar şi a proteja manufacturile şi meşteşugurile tradiţionale.
Rata de creştere hindusă
Perioada 1950-1991 este cunoscută în India drept License Raj şi se referă la versiunea indiană a statului bunăstare cu accent pe dezvoltare susţinută. Termenul de license (aprobare, hârtie, chitanţă şamd) arată tocmai excesul birocratic particular al perioadei şi piedicile puse în calea iniţiativei private. După cum am văzut mai sus rădăcinile intelectuale ale License Raj existau deja încă din anii 1900 iar Nehru şi Partidul Congresului nu aveau decât să le pună în aplicare. Guvernul britanic din ultimii ani, deşi multă vreme practicase o politică de laissez-faire, pentru susţinerea efortului de război devine tot mai intervenţionist pentru a-şi eficientiza rechiziţiile. Ȋn ultimii ani de război, o serie de industriaşi indieni precum G.D.Birla, prieten al lui Ghandi şi J.R.D.Tata au început schiţarea unui plan de 15 ani după război. Cunoscut drept ”Planul Bombay” acesta era în principiu un parteneriat public-privat in care statul şi marile firme ar fi urmat să investească in industria grea şi în infrastructură. Ȋn 1950 Nehru va crea Comisia Naţională de Planificare- el fiindu-i preşedinte. Cu ajutorul matematicianului Mahalanobis, Nehru va pune la punct primele două planuri cincinale care vor consacra License Rajul.[11]
Ca în multe alte economii planficate, rezultatele au fost hibride. Dacă pe de-o parte s-a realizat un anume progres şi îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, pe termenul lung rezultatul a fost o rată de creştere foarte slabă de 3,5%/ an (botezată de economistul Raja Mohan drept ’rata hindusă de creştere’). Dirijismul nehruvian a fost dus şi mai departe de fiica sa, indira Ghandi în 1969 prin naţionalizarea unui număr de 14 bănci. Deschiderea a venit timid în anii ’80 odată cu rajiv Ghandi a cărui fascinaţie faţă de tehnologie a permis o racordare aproximativă la ideile neoliberalismul occidentale care era în vogă atunci.
Criza din 1991 şi Noua politică economică
Sfârşitul Războiului Rece a determinat un şoc economic la nivelul multor state. La nivelul economiilor dirijiste a fost vorba despre distrugerea unui sistem şi terapiile de şoc care marcau tranziţia spre capitalism, spre o nouă ordine internă şi externă. Pentru Statele Unite, cheltuielile aferente Războiului Rece, mai ales programele militare ale anilor ’80 placate pe deficitul bugetar şi datoria externă care îşi făcuse prezenţa încă din 1981, anii ’90 erau întâmpinaţi cu îngrijorare. Platforma electorală a lui George Bush Sr din 1989 se baza pe promisiunea menţinerii impozitelor, în ciuda unui deficit bugetar şi unei datorii externe de peste 1100 mld$ (aproximativ cât 2/3 din datoria statelor sărace către FMI).
Prinsă în comerţul mondial cu o economie care deja gâfâia, dispariţia URSS-ului, principalul partener economic cât şi criza dată de Războiul din Golf (1990-1991) vor duce statul indian până aproape de faliment. Invazia Kuweitului de către Saddam şi intervenţia ONU vor creşte dureros preţul necesarului de petrol cu 50% până la 7,5 mld$. Mai mult decât atât- cum mulţi muncitori indieni şi multe firme naţionale dezvoltau afaceri în Golf, armata şi marina indiene au fost nevoite să transporte acasă 120.000 de conaţionali, pentru a-i feri de ororile războiului. Fapt cu consecinţe asupra fluxului de petrol irakian spre India.
Pe plan intern guvernul lui Rajiv Ghandi era delegitimat de o serie de scandaluri de corupţie precum cel care implica firma de armament Bofors. Asasinarea sa în mai 1991 va fi semnalul unui şir de conflicte interconfesionale ce vor culmina cu masacrul de la Ayodhya.[12]
Noua guvern format în iunie 1991 şi condus de Narasimha Rao, cu Manmohan Singh la cârma ministerului Economiei va continua pâlpâirile de liberalizare începute în timpul anilor ’80 (perioadă corespunzătoarea cincinalelor VI şi
Cinci au fost elementele cheie ale schimbării: 1) devaluarea monedei; 2) implementarea unor reforme structurale cerute de FMI; 3) o nouă rată a schimbului valutar; 4) o deschidere controlată economiei faţă de investiţiile străine şi 5) reforma sectorului financiar.
Scopul devaluării monedei alături de reforma sectorului financiar şi noua rată a schimbului valutar urmăreau doua ţinte: a) pe termen scurt încurajarea capitalului intern care trebuia oprit pentru a părăsi ţara şi b) pe termen mediu şi lung stimularea exporturilor concomitent cu atragerea de investiţii străine.[14] Singh a obţinut devaluarea în doi paşi: iniţial abia sesizabil, pentru a testa pieţele şi totodată şi inerentele proteste faţă de o măsură nepopulară şi apoi serios în iulie, cu 17,38% faţă de lira sterlină. Datoriile externe indiene au fost plătite folosind masive cantităţi de aur: astfel în aprilie 1991 guvernul de la Delhi a obţinut 200 de milioane dolari de la banca elveţiană Union Bank, plătiţi cu aurul confiscat din diferite tranzacţii ilegale; în iulie acelaşi an un transport de peste 400 tone aur către Banca Angliei aducea 405 milioane dolari.[15]
Intervenţia FMI-ului era deja contemplată încă din septembrie 1989 dar motivele ideologice faţă de negocierea cu un forum internaţional au cauzat căderea acordului. Odată cu guvernul Rao a fost posibil un împrumut iniţial de 1,2 mld$ (o sumă modestă dacă de gândim la datoria de 6 mld$ a Indiei şi la nevoia de 2 mld$ în investiţii externe la acea vreme). Ulterior s-a negociat un acord suplimentar de circa 2,2 mld$ pe parcursul a douăzeci de luni după cum urmează: noiembrie 1991- 117 mil.$; ianuarie 1992- 263,59 mil.$; iulie 1992- 663 mil.$; februarie 1993- 319 mil.$; iunie 1993-325 mil.$.[16]
..O nouă elită economică..
Toate schimbările nu ar fi fost posibile la o asemenea intensitate fără o echipă de tehnocraţi cu experienţă la FMI, Banca Mondială şi firme internaţionale. Rakesh Mohan, consilier la ministerul Economiei, Montek Ahluwalia, secretar în acelaşi loc şi care lucare la BM sau Shaka Acharya care fusese chemat de la Banca Mondială din postul de şef consilier Eeconomic (chief economic adviser). Alţi doi: Ashok Desai, cu studii le Oxford şi Raja Chelliah au devenit şef-consultant şi respectiv expert pe finanţe publice cu rang de ministru.[17]
..un miracol economic stratificat..
Ca în multe alte state în curs de dezvoltare, şi mai ales din cauza structurii sale multiconfesionale şi/sau bazate pe caste, miracolul economic indian este un multiplu si contrastant. Liberalizarea şi deschiderea către globalizare a produs rezultate inegale, ale căror consecinte nu întocmesc unanimitatea analizelor. Dacă unii sunt optimişti cu privire la crearea unei clase mijlocii solide în India, una care să reverse cornul abundenţei peste toţi, în cele din urmă ; alţii văd în India o Veneţie economică în care creşterea şi performanţa sunt realizate doar de industria IT, outsourcing şi imobiliare, agricultura rămânând ocupaţia majorităţii cetăţenilor.[18] Dacă privim statisticile numărul celor care sunt ocupaţi în IT şi domeniile aferente numără 1-2% din populaţia, peste 50% fiind prinşi în traiul la sat (în 2007 era 70%). Per total, din forţa de muncă estimată la 500 milioane oameni, doar 10% au contract de muncă şi sunt deci impozitabili.[19] Ȋn timp ce firmele indiene apar în topurile Forbes 500, se estimează că circa 70.000 de fermieri s-au sinucis în ultimii 18 ani din cauza disperării cauzate de traiul mizer. Poate că cea mai elocventă dovadă a dificultăţii cu care mediul politico-financiar indian se confruntă este tratatul de liber schimb dintre India şi Uniunea Europeană. Deşi se estima ca va fi semnat undeva la mijlocul lui 2011 (aceasta în urma summitului EU-India din decembrie 2010 de la Bruxelles) întrunirile dintre reprezentanţii indieni şi cei europeni din martie-aprilie anul curent nu au produs decizia aşteptată.[20] Pe de-o parte un asemenea acord ar creşte cifra de afaceri dintre cei doi poli de putere de la 70 mld$ spre 100 mld$ (un rezultat mic comparativ cu cifra de afaceri dintre UE şi China : 350 mld$ în 2010) iar Uniunea Europeană, care doreşte să îşi crească potenţialul ştiinţific ar putea profita de pe urma inginerilor IT indieni care de multe ori preferă America. Pe de altă acordul ar deschide mediul de afaceri indian pentru expansiunea băncilor europene, fapt pe care unii îl consideră dăunător zonelor sărace. Dar poate cea mai spinoasă şi mai vizibilă parte a acordului ar consta tocmai în respectarea de către India a patentelor din industria medicală. Cunoscută drept farmacia Lumii a Treia, India produce numeroase medicamente copiate după cele occidentale, precum cele ale firmei Bayern. La preţuri mult mai mici şi uneori cu formulă îmbunătăţită. De un merit aparte se bucură antiretroviralele utile în tratamentul HIV/SIDA care ar fi salvat 8 milioane de vieţi pe continentul african şi nu numai în ultimii ani. Respectarea drepturilor de autor de către India precum şi obligaţia ca firmele farmaceutice indiene să conducă propriile teste medicale va spori clar costul medicamentelor. Protestele din întreaga lume şi mai ales din India contra acordului arată că armonizarea intereselor în interiorul globalizării nu este asa uşoară cum ar fi putut crede odinioară filozofia clasică liberală.
Ȋn loc de concluzie
Reflectând asupra butadei lui Machiavelli privind relaţia etică dintre scopuri şi mijloace putem spune că atunci când scopurile sunt prea înalte comparativ cu posibilităţile, atunci mijloacele devin scopuri în sine. Un lucru asemănător s-a întâmplat şi cu multe dintre ideologiile secolului XX. Promiţând bunăstarea generală a omenirii într-un paradis terestru şi nereuşind, acestea s-au transformat în simple metodologii pentru a susţine la putere un anume regim sau grup restrâns de potentaţi. Dorind să ridice nivelul de trai al maselor de săraci, distributivismul cvasi-socialist indian a devenit o tehnică birocratică în sine care cu greu a mai putut fi schimbată. Spre deosebire de statele real socialiste care erau prea osificate pentru reformare, India a sesizat la timp eşecul modelului centralizat şi a implementat un nou curs de acţiune, cu ajutorul unei noi clase de tehnocraţi. Rezultatele au fost mixte : miraculoase în termenii unor poveşti de succes ; relativ ineficace prin comparaţie cu efortul herculeean potrivit unei ţări de o asemenea întindere. Astăzi, la data scrierii acestui text, când India împlineşte aproape un an de mişcări de stradă contra corupţiei, vedem că moştenirea License Rajului persistă.[21] Creaţie a birocraţiei, corupţia ne apare ca un mod oneros de distribuţie a meritului la interese şi al subminării interesului public prin intermediul familiarităţii (sau altfel spus « pile, cunoştinţe relaţii« ).
Optimiştii ca şi pesimiştii sunt însă se pare obligaţi să se întâlnească pe termen lung. Atât corupţia cât şi creativitatea sunt expresii ale efervescenţie unui popor tânăr şi flămând care încă nu şi-a dezvăluit toate energiile potenţiale. Chiar dacă progresul întâmpină obstacole, el reprezintă un proces şi nu stare. Cu o populaţie care o va depăşi pe cea a Chinei înspre 2040 (atât în termeni totali cât şi ca mânăl de lucru[22]), indianizarea lumii îşi va spune cuvântul la un moment dat.
[1] Raja
[2] Pentru un studiu despre postcolonialism, mentalităţi postcoloniale şi sociologia intelectualilor din Lumea a
Critical Inquiry, Vol. 20, No. 2 (Winter, 1994), 328-356
Q.Edward Wang, (
[3] Pentru modul în care retorica wilsonismului a fost primită de către intelectualii asiatici vezi şi Eraz Manela, Imagining Woodrow Wilson in Asia: Dreams of East-West Hegemony and the Revolt against Empire in 1919, The American Historical Review, Vol.
Pentru relaţia dintre marxism şi naţionalism în Lumea a
[4] Pentru o radiografie a mişcării revoluţionare din India într-o perspectivă marxistă vezi MN Roy, Who Will Lead? Class Differentiation in the Indian Revolutionary Movement, Communist International, (New Series), 11 1925 (aprox), 55-65, http://www.marxists.org/archive/roy/1925/x01/x01.htm
Pentru o perspectivă mai obiectivă asupra mişcărilor radicale din India cu accent pe mişcarea Gaddhar apărută în 1913 în SUA în jurul ziarului omonim vezi Maia Ramnath, ('The haj to utopia': Anti-colonial radicalism in the South Asian diaspora, 1905—1930, ProQuest, 2008)
[5] Usha Krishna, M.N.Roy and the Radica Humanist Movement in India: A sociological Study, PhD thesis, Chaudury Charan Singh University, 2005, pp.58-60; 160-167 şi passim, http://dspace.vidyanidhi.org.in:8080/dspace/handle/2009/4225?mode=full
[6] Murray N. Rothbard, World War I as Fulfillment: Power and the Intellectuals, Mises Institute, Murray Rothbard Archive, 2007, http://www.lewrockwell.com/rothbard/rothbard156.html
Murray N. Rothbard, The Anatomy of the State, Mises Institute, an?, http://www.lewrockwell.com/rothbard/rothbard62.html
[7] Vezi articolul lui Kumuthan Maderya despre relaţia dintre politica din sudul Indiei şi cinematograful de limbă tamilă. Autorul dedică o serie de pagini şi statolatriei lui Nehru şi urmaşilor săi. Sunil Khilnani, The Idea of India (Cambridge: Cambridge University Press, 1996), p. 30 apud. Kumuthan Maderya, Rage against the state: historicizing the “angry young man” in Tamil cinema, Jump Cut: A Review of Contemporary Media Jump Cut, No. 52, summer 2010:
“According to Sunil Khilnani, the Indian state was envisioned by Nehru—its chief architect—to become a <developmental agency> that would penetrate all areas of society while being subject to democratic circumscription. Nehru was convinced of the state’s ability to remold Indian society as a trustee when
