Implicarea Chinei în Africa

Silviu PETRE

  Cum stereotipurile geopolitice fixate pe Eurasia devin tot mai inadecvate, marea tabla de şah trebuie considerată cu adevărat globală. Într-o lume a interdependenţei un tablou veridic al raporturilor de putere trebuie să ia în considerare nu numai raporturile Est-Vest dar şi cele Nord-Sud, caracterizate mai ales prin ample disparităţi economice. Căzută în desuetudine o vreme, Africa se ancorează treptat în atenţia mass-media ca şi pe agendele oamenilor politici. Dacă imaginea hollywoodizată ne-a obişnuit cu un continent negru marcat de sărăcie cruntă, subdezvoltare şi genociduri sporadice- adica o lume fascinantă uman dar neinteresantă pentru marele joc al Realpolitikului- astăzi competiţia pentru resurse redeschide gambitul african. De ceva vreme, prezenţa crescând insistentă a Chinei în Africa, alături de alte zone precum America Latină sau Europa de Este denotă planul Beijingului de a oferi o alternativă la actuala ordine de putere.

Studiul de faţă va analiza potenţialul economic al Chinei precum şi implicarea acesteia în Africa. Teza eseului de faţă este aceea că decidenţii de la Beijing, prin intermediul mijloacelor economice se folosesc de puterea structurală a sistemului internaţional bazat pe dolar pentru a-şi creşte propria putere structurală. Definim puterea structurală în accepţiunea lui Susan Strange, drept capacitatea unui stat de a elabora agenda internaţională.[1] Strange a creat noţiunea pentru a descrie hegemoia economică postbelică a Statelor Unite. Cum acestea posedau un potenţial economic mult superior oricărui alt competitor au putut impune cu relativă uşurinţă sistemul economic de la Bretton Woods, bazat pe dolar, FMI, Banca Mondială şi pe o anumită concepţie asupra capitalismului.

 Studiul va cuprinde trei părţi. Prima va trata structura economiei chineze şi creşterea acesteia. A doua parte va vorbi despre implicarea Chinei în Africa iar ultima va găzdui concluzia.

I. Ascensiunea Chinei

    Având cea mai mare rată de creştere economică din lume (10% timp de trei decenii; 7% în 2007; 9% în 2008; 8,7% în 2009) Republica Populară Chineză are al III-lea PNB global, după Uniunea Europeană şi SUA: 8.789 trilioane dolari în 2009 (faţă de 7.418 tr.$ în 2007 şi 8.086 tr.$ în 2008).[2] Actualmente PNB-ul Chinei reprezintă circa 4,7% din PNB global şi se estimează că el va ajunge la  7,9% în 2020, an în care rata creşterii economice va scădea la 6,6%.[3]

Foamea unei superputeri în ascensiune se măsoară şi prin importurile şi exporturile sale (mai ales dacă resursele interne nu îi sunt îndeajuns). În numai un deceniu China a ajuns de pe locul IV pe locul II la capitolul importuri/exporturi:[4]

Tabelele de mai jos oferă o grafica consumului de resurse al Chinei la nivel mondial:

Comerţul Chinei. Importuri şi exporturi:1990-2007

[5]

Alte cifre dau:

[6]

  O mare parte din miracolul economic chinez se bazează pe producţia de fier/oţel şi petrol. În ultima parte a anului 2009 economia chineză a crescut cu peste 11%, 43% din această creştere datorându-se industriilor constructoare de maşini. Deşi China are 700 de mine şi este una dintre marii producători planetari de fier, resursele sale interne nu ajung pentru nevoile industriale. Minereul de fier al Chinei mai are dezavantajul de a conţine metal în proporţie de doar 30%. Partenerii de export au devenit Brazilia, Australia şi Sierra Leone. În 2009 China a importat 60% din fierul produs în întreaga lume pentru a produce 47% din cantitatea de oţel la nivel mondial. Ca rezultat al cererii chineze de fier, preţul tonei de minereu fier pe piaţa braziliană a crescut de la 37$/tonă în 2004 la 101/tonă în 2009.[7] Vezi tabelele de mai jos :

[8]

  China posedă cea mai mare forţă de muncă din lume: peste 800 de milioane de muncitori, dintre care şomeri doar 4%. Structura economiei (dacă este să ne raportăm la compoziţia PNB-ului) este următoarea: 10,9% agricultură; 48,6% industrie; 40,5% servicii.

Ca ocupaţie structura profesională este uşor diferită: 39,5% din mâna de lucru este în agricultură; 27,2% în industrie şi 33,2% în sectorul terţiar (cf. 2008).[9] Între 1980-2004 câştigul agricol ca parte din PNB a scăzut de la 30% la 13%. Între 1980-2002 rata angajărilor în agricultură a scăzut de la 69% la 43% în timp ce rata angajărilor în sectorul terţiar a crescut de la 12% la 29%.[10] În 2004 ponderea din PNB a sectorul agricol a scăzut de la 15,2%- 13,1%; a celui industrial de la 52,9%- 46,2% iar a celui terţiar a crescut de la 31,9%-40,7%.[11] S-a calculat că în fiecare an între 12-15 milioane de oameni părăsesc agricultura pentru a se muta în oraşe. Aproximativ 300 de milioane de chinezi se vor urbaniza până în 2020, spun predicţiile.[12] Cifrele nu sunt atât de optimiste precum par la prima vedere. Se consideră că ponderea sectorului primar este încă foarte mare în China, dacă este să facă comparaţia cu ţări pe aceeaşi treaptă de dezvoltare. O trăsătură a ultimului sfert de secol de reforme pare să arate o slabă capacitate a sectoarelor non-agricole de a absorbi mâna de lucru iar situaţia s-a agravat în ultimii ani. Dacă rata angajării urbane era de 5,5%/an între 1978-1993, între 1993-2004 cifra s-a diminuat la 3%/an.[13] Rezultă deci o creştere a şomajului în ultimii ani.[14]

Rata urbanizării Chinei a crescut de la 23% (1981)- 43% (2005). A se compara cu India care în acelaşi interval a cunoscut o creştere de la 23%-28%.[15]

  Pe termen lung, poate cea mai importantă resursă a Chinei este capitalul uman, şi mai ales pregătirea acestuia. Şi aici vorbim de două lucruri: educaţia şi sectorul C&R (cercetare şi dezvoltare).

În 2000 China avea o rată de alfabetizare de 84%, comparativ cu India - 57%.[16]  Actualmente 80% din populaţie este într-un fel sau altul prinsă în sistemul de învăţământ sau urmează diferite cursuri de calificare. În acest index includem cei 770 de milioane de muncitori, 260 de milioane de studenţi precum şi 68 de milioane de adulţi care au nevoie de diferite forme de specializare şi re-calificare.[17]  În 2004 numărul de studenţi chinezi a ajuns la 24 de milioane, mai mult decât în SUA- cifră care prezintă 22% din totalul studenţilor la nivel mondial. Numărul maxim pe care i-a avut China în anii 2000 a fost în 2004 când numărul populaţiei de 15-17 ani a ajuns la 75,9 milioane iar a celor de 18-22 de ani la 124,9 milioane[18].Cota din PNB pe care guvernul de la Beijing o cheltuieşte pe educaţie este de 3,1%, serios sub cifra de 5,9% cât se cheltuieşte în statele dezvoltate.[19]

O trăsătură care împiedică uniformizarea educaţiei şi calitatea acesteia este disparitatea socială dintre provincii şi se reflectă în numărul de diplome. Astfel, provinciile din vest care sunt mai sărace au de 18 ori mai puţin absolvenţi decât cele din centru sau de pe coastă.

Chimerica

  Joc de cuvinte pornind de la cuvântul himeră, termenul Chimerica a fost în 2006 de oi economişti, Niall Ferguson şi Morris Schularick pentru a descrie fuziunea economiilor americană şi chineză. Conform acestora fuziunea economiilor americană şi chineză a avut loc la începutul anilor 2000 şi s-a menţinut datorită unor nevoi complementare. Termenul nu descrie o fuziune politico-monetară, aşa cum este Uniunea Europeană. Nu este vorba de integrarea a două state cât de o îmbinare foarte strânsă dintre mediile lor de afaceri. Niall Ferguson mai ales descrie relaţia ca pe o uniune economică în care SUA a oferit tehnica şi consumul în timp ce mâinii de lucru ieftine chineze i-a revenit sarcina producţiei.[20]

O  trăsătură a capitalismului postmodern, postindustrial pentru care SUA a devenit vârful de lance se remarcă prin externalizarea eforturilor. Marile corporaţii occidentale tind să-şi mute facilităţile din ţările natale spre regiunile semi-periferice şi periferice ale lumii unde mâna de lucru este mai ieftină iar acţiunea sindicatelor este mult mai slabă, permiţând numeroase abuzuri. Pentru a fi balansaţi trebuie să spunem că munca corporată are şi un efect benefic asupra dezvoltării unor zone (dacă distrugerea mediului şi scandalurile de corupţie nu sunt foarte mari).

În această logică multe dintre marile firme americane şi-au transferat logistica şi personalul în state precum India şi China.

  Vom prezenta fuziunea dintre cele două economii pornind de sus în jos: de la nivelul acţiunilor guvernamentale spre corporaţii pentru a ajunge la aspectul social al mâinii de lucru.

Ca potenţial Chimerica reprezintă 13% din suprafaţa globului; ¼ din populaţia sa; 1/3 din PNB-ul planetar şi peste 60% din totalul creşterii economice al ultimilor ani. Comerţul celor două state s-a ridicat la 15 mld.$ în 2002 şi aproape 450.mld$ în 2008.[21] Pentru China cel puţin inter-penetrarea cu investiţiile americane i-a permis creşterea PNB-ului de patru ori în ultimul deceniu! 

  Ceea ce a constituit cu adevărat motorul creşterii economice al ultimului deceniu nu a fost construcţia caselor/ real estate-ul aşa cum susţin o serie de economişti, ci profitul corporat, afirmă Ferguson şi Schularick, mai sus citaţi.[22]

 Aceasta nu a schimbat faţeta situaţiei: îndatorarea consumatorului american pe de-o parte şi cheltuielile sale exagerate realizate cu ajutorul dolarilor strânşi de state în curs de dezvoltare, precum Arabia Saudită sau China.[23] Amintim că anii Bush II au permis dezvoltarea militarismului şi a unui deficit bugetar însemnat în condiţiile în care impozitele nu au crescut prea mult.[24] Dacă în 2000 rezerva de dolari a Chinei era de 165 mld, în 2009 aceasta a crescut la 2,3 trilioane (cu 50% mai mult decât PNB-ul Chinei).[25]

Încă din 2006 China poseda 15% din banii tipăriţi de SUA. În mai 2009 China poseda bonuri de tezaur de 801,5 mld.$, cu 15% creştere faţă de aprilie.[26]

  La nivelul lucrătorului manual şi al pieţei muncii prezenţa Chinei poate însemna fie o ocazie pentru o carieră în exterior, produse mai ieftine dar şi pierderea locului de muncă. Partea întunecată a fenomenului.

Tabelul de mai jos ne arată diferenţa costurilor mâinii de lucru în diferite state:

Ţară[27]	Dolari/oră
Statele Unite	21,33
Printeaza