This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Ieşirea din hinduism
 

Ieşirea din hinduism

 

Silviu Petre

 

 

Recenzie: Nicolae Achimescu, India. Religie şi filozofie, Editura Tehnopress, Iaşi, 1999, 380 de pagini

 

            Originea etimologică comună a unei ţări (India), a unui dintre râurile sale importante (Indus) şi a religiei predominante (hinduism) creează consecinţe politice deloc neglijabile.

Procesul de semnificare intelectuală, început de grecii lui Alexandru care au dar numele tărâmului şi continuat de britanici care au subsumat varietatea cultelor non-islamice întâlnite sub o singură etichetă (Hindoo-ism) a fost preluată şi de către dreapta naţionalistă hindusă la sfârşit de secol XX. Pentru aceştia, de altfel foarte mândri în a-şi arăta măreţia unei culturi pe care o consideră cea mai veche şi mai importantă din lume, metaforele vechilor stăpânitori au devenit instrumente ale unui crez politic.

            La data scrierii acestor rânduri, când în India se desfăşoară campania electorală pentru alegerile generale din 2014 chestiunea religiei şi raportul acesteia faţă de economie şi identitatea naţională recapătă o intensitate deosebită. Pentru ochiul exterior lupta pare să se dea, într-un mod maniheist, între candidatul Partidului Congresului- Rahul Ghandi şi cel al BJP-Narendra Modi, guvernator al statului Gujarat. Primul, abia trecut de patruzeci de ani, vine dintr-o veritabilă dinastie politică şi are încă a-şi dovedi meritele. Cel de-al doilea este un veteran al dreptei hinduse acuzat de a fi girat masacrele comunaliste dintre hinduşi şi musulmani în 2002 dar se poate lăuda cu performanţe economice semnificative în statul mai sus menţionat.[1] Vedem deja de mai bine de doi ani cum Primăvara Arabă repune în discuţie tipul de Islam ce urmează a fi practicat în întreg Orientul Mijlociu extins pentru perioada ce va să vină. În Egipt Frăţia Musulmană tocmai a fost scoasă în afară legii după ce a dat un şef de stat[2]; în Turcia avem un premier care, asemenea lui Modi combină stabilizarea economică cu autoritarismul de coloratură tradiţional(istă) iar în Iran şi Pakistan, alegerea noului şef de stat, Rohani şi, respectiv de guvern, Nawaz Shariff, întreţine speranţele unei diplomaţii moderate.

Tabloul este însă mai complex decât atât, termenii de secularism sau fundamentalism expediind fenomene psiho-sociale greu de simplificat.

Că religia şi politica merg mână în mână (în anumite perioade istorice fiind chiar reciproc constitutive) este deja un truism. Departe de a fi rezolvată prin tratatul de la Westphalia, binomul Tron-Altar produce ciocniri până în zilele noastre. În America, cel puţin până în anii 1960, iniţialele WASP rezumau cerinţele statutului de cetăţenie deplină (a fi alb, anglo-saxon şi protestant&catolic). În Franţa, deşi secularismul dobândeşte o formă extremă calată pe exilarea tuturor simbolurilor religioase din spaţiul public, influxul mare de imigranţi musulmani creează o probleme perenă şi face presiuni asupra fundamentelor Republicii. În India, secularismul reprezenta iniţial un angajament al lui Jawaharlal Nehru şi Congresului către modernizare şi industrializare. Religia, sub toate formele ei nu era propriu-zis negată ci văzută ca un balast în calea împlinirii idealurilor Iluministe. Aufklarungul nehruvian era oglindit şi de rivalul său Mohammed Ali Jinnah- creatorul Pakistanului. Constituţia din 1950 nu stipula principiul propriu-zis. El va fi introdus de abia prin articolul 42 în 1976, pe timpul Indirei Ghandi.[3] De atunci noţiunea a căpătat mai multe conotaţii în luptele politice. Într-un sens restrâns secularismul rămâne asociat filozofiei Congresului şi moştenirii lui Nehru. După 1990 BJP-ul, ca vector al dreptei naţionaliste (extremiste?) hinduse invocă secularismul ca o fantoşă ce ar ascunde de fapt discriminarea pozitivă pe care o primesc musulmanii în faţa majorităţii confesionale a ţării. Nuanţele intermediare sunt şi ele prezente în rastelul populismului: atât Congresul cât şi BJP au folosit cartea religioasă pentru a obţine avantaje într-un moment sau altul.[4] (Spre exemplul în anii 1980 serviciile secrete indiene l-au capacitat pe Jarnail Singh Bindranwale pentru a compromite mişcarea autonomistă a sikhşilor/ Tot atunci Tigrii Tamili au primit logistică şi antrenament pentru a surpa autoritatea guvernului din Colombo[5]).

Nu în ultimul rând, ca deziderat, secularismul semnifică în context indian respectul egal acordat tuturor religiilor![6]

            Din punct de vedere religios, istoria Indiei a fost deopotrivă o încercare de a ieşi din hinduism cât şi de adapta constat textul acestuia la provocările fiecărei conjuncturi istorice.

Lucrarea profesorului Nicolae Achimescu serveşte ca dublu exemplu pentru fiecare dintre temele celor două paragrafe de mai sus: 1) spune ceva şi despre lentila europeană de a privi Asia de Sud cât şi despre 2) confluenţa crezurilor care s-au întâlnit în respectiva zonă geografică.

Structura cărţi cuprinde cinci părţi, fiecare corespunzătoare religiilor ’endogene’ subcontinentului sud-asiatic: A. vedism; B. hinduism; C. sintezelor hindo-islamice, respectiv hindo-creştine; D. jainismul şi E. budismul.[7]

 

A. Perioada vedică a istoriei indiene corespunde procesului pe care îl putem numi, în absenţa unui termen mai bun, de civilisation-building.

Datele sale fundamentale se maturizează către primul mileniu dinainte erei noastre, după consolidarea puterii indo-arienilor în zonă. Înaintea acestora, prima populaţiei a Indiei a fost cea numita munda, de factura tribală ce ocupa centrul ţării şi zona de nord a Sri-Lankăi, actualul Ceylon. Peste aceştia s-au adăugat dravidienii despre care se primesc ştiri odată cu mileniului IV î.Cr. Maximul potenţialului lor a fost atins în intervalul 2.500-1.500 î.Cr. când arheologii de mai târziu au descoperit oraşele Harappa şi Mohenjo-Daro din nord-vestul Punjabului, metropole remarcabile prin arhitectonica şi sistemul avansat de salubritate.

Declinul celor două centre urbane şi, odată cu el al lumii dravidiene corespunde, plus-minus ceea ce în istoriografie se dezbate ca invazia popoarelor din nord-vest. Poate mai mult decât religia, moştenirea acestei văluriri de popoare-Wolkervanderungen- rămâne mozaicul de limbi al naţiunii indiene actuale: limbile dravidiene (telugu, tamil, malayam) patronează sudul în timp ce geografia limbilor indo-ariene, începând cu sanscrita şi continuând cu hindi, bengali, marathi, panjabi, gujarati, rajasthani şi oriya ocupă nordul şi centrul statului modern. [pp.14-19]

Veda (în traducere: cunoaştere/cunoaştere sacră) devine numele generic al unei literaturi vaste, create succesiv în timp. Cinci sunt textele principale ale sale: a) cele patru colecţii (samhita): Rgveda, Samaveda, Yajurveda şi Atharvaveda- numite Vede; b) Brahmana; c) Aranyaka; d) Upanişadele şi e) Sutrele. [p.20]

B. Perioada de cristalizare a riturilor şi metafizicii hinduiste/hinduse are loc într-o perioadă de peste o mie de ani, cu un maxim în secolele V-IX d.Cr. pe timpul Imperiului Gupta şi în perioada următoare, de atomizare statală. [p.18]

            Per ansamblu însă, „hinduismul nu se prezintă ca o religie unitară, cu o fizionomie distinctă, ci ca o structură religioasă foarte complexă, constituită din diverse religii sau elemente religioase suprapuse. În acest complex, elementele mai vechi n-au fost abolite, ci supravieţuiesc în continuare împreună cu elemente mai noi, într-o simbioză perfectă…Practic, hinduismul însumează experienţe religioase acumulate pe parcursul a aproximativ cinci milenii de viaţă religioasă.” [pp.89-90][8]

 

            Despărţirea şi reîntoarcerea la/întru hinduism a cunoscut numeroase episoade pe parcursul a peste două mii de istorie. Unele dintre aceste ieşiri au condus nici mai mult nici mai puţin către alte religii, altele s-au concretizat în mişcări cu succes colectiv mai mult sau mai puţin pregnant.

D&E. Aproape simultan primei pe perioade de unificare politică a subcontinentului- aceea a Imperiului Maurya, două mari fenomene s-au născut polarizate în jurul a două personalităţi de marcă: budismul-> sub inspiraţia lui Gautama Buddha şi jainismul ce se leagă de numele lui Vardhamana Mahavira.

Despre Buddha se ştie ca a fost un prinţ născut la Kapilavastu, regat de la poalele muntelui Himalaya, actualul Nepal undeva în aprilie-mai 568-557 î.Cr. (conform lui Mircea Eliade). Mahavira în schimb a venit pe lume în jurul anului 540 î.Cr. la Kundapura, lângă Vaisali în statul Bihar. Ambele religii afirmă necesitatea ca omul să se mântuiască prin renunţarea la lume mai mult decât pe adorarea zeilor pe care, de altfel, jainismul le şi neagă existenţa. [pp.258-261 şi passim]

Cursul lor a fost de asemenea unul similar, ambele religii cunoscând un declin către sfârşitul mileniului I, era noastră. Revigorarea brahmanismului şi, mai apoi iureşul cuceririi islamice vor reduce budismul şi jainismul la practici din muzeografia istoriei, cu totul marginale în evoluţia spirituală a subcontinentului. Budismul în schimb va rezista şi va deveni o religie mondială. Baza sa în special este Sri Lanka, Asia de Est şi de Sud-Est. O nou impuls îl va primi în India prin munca doctorului Ambedkar, reformator social de origine dalită care, în anii 1960 a propus budismul ca posibilă religie pentru cei marginali interesaţi de a ieşi din sistemul hindus al castelor.

 

 

 

 

C.Sinteza hindo-islamică/hindo-creştină.

 Sikhismul

            Există o intensă dezbatere despre rolul islamului în caracterul divers al naţiunii lui Nehru iar miza polemicii nu rămâne nicidecum restrânsă la spaţiul academic ci are conotaţii politice uneori deosebit de violente. Pentru ultranaţionaliştii hinduşi din cadrul societăţii RSS[9],  islamul a fost şi continuă să reprezinte principala ameninţare la adresa presupusei omogenităţi culturale a naţiunii- premisă pe care aceştia îşi întemeiază un trecut romantic, idealizat, ante şi anti-islamic.

Dincolo de numeroasele războaie confesionale, sintezele au avut loc aşa cum se întâmplă în orice spaţiu de interacţiune.[10] Poate cel mai spectaculos exemplu în acest sens a fost cel al împăratului mogul Akbar care a încercat-fără succes însă- edificarea unui cult nou, sincretic între cele două mari religii de sub stăpânirea sa: Din-i-Ilahi.[11]

Înaintea sa, şi cu un mult mai durabil succes decât Akbar a fost Khabir (1440-1518), revendicat atât de islamici cât şi de hinduşi. Conform legendei acesta s-ar fi născut dintr-o mamă brahmană pentru a fi mai târziu adoptat de către un ţesător islamic. El însuşi a aparţinut sectei hinduse vaishnavite în tinereţe. Sinteza/ sincretismul propuse de el proclamau un zeu unic: Allah-Rama şi nega atât autoritatea Vedelor cât şi pe cea a Coranului. Dumnezeul său îi chema pe toţi în mod egal, dincolo de castă, condiţie socială ori rituri profesate într-o comunitate a iubirii. [p.237]

Dintre învăţăturile care s-au bazat pe kabirism şi au punctat vreo semnificaţie, cea mai reprezentativă rămâne sikhismul. Cu o populaţie de circa 25-30 milioane de adepţi, sikhismul, a cincia religie ca număr de adepţi din lume a fost întemeiată în ultima parte a secolului XV de către Guru Nanak (1469-1638). Născut în satul Rāi Bhoi Kī Talvaṇḍī de lângă Lahore, actualmente Pakistan, Nanak avea un fundal hindus. Atras de contemplaţie el va răspândi filozofia sa monoteistă şi va face cinci călători în Asia, vizitând printre altele Assam-ul, Tibetul, Bagdadul şi Mecca. Guru Angad (1504-1552), succesorul său va redacta textele sacre în limba Punjabi. Al treilea păstor spiritual în linie, Guru Amar Das (1479-1574) va ajunge la conducere la vârsta de 72 de ani şi va domni 22 de ani. Printre faptele sale se remarcă instituirea ceremoniei de căsătoriei a sikhşilor: Anand Karaj  şi va milita împotriva sistemului de caste ca şi pentru aducerea femeilor în sânul noii religii. Urmaşii săi imediaţi Guru Ram Das (1534-1581) şi Guru Arjan (1563-1606) vor începe şi, respectiv, completa construcţia templului de la Amritsar, supranumit şi Templul de Aur. Sfârşitul erei mogule, în speţă domnia lui Aurangzeb se vor caracteriza prin politici exclusive, discriminatorii faţă de hinduşi şi sikhşi.

Uciderea ultimilor doi conducători, IX şi X în ordinea succesiunii: Guru Tegh Bahadur Sahib Ji (1621-1675) şi a fiului său, Guru Gobind Singh (1666 -1708) a făcut ca Gobind Singh să proclame (înainte de moarte) cartea sfântă: Guru Granth Sahib drept singura călăuză a comunităţii.[pp.238-244]

            Sikhismul se prezintă ca o religie monoteistă ce propovăduieşte existenţa unui Dumnezeu unic: Vahiguru aflat dincolo de categoriile şi înţelegerea omenescului. Aşa după cum s-a văzut mesajul celei mai noi religii născute în India este egalitatea tuturor şi ignorarea sistemului de castă.[12]

 

Un alt fenomen s-a născut prin dialectica hinduism<-> creştinism/ hinduism<-> colonialism şi pe care l-am putea numi contrareformist. Asemenea răspunsului dat de catolicism după conciliul de la Trento între 1545-1563, naţionalismul indian în faşă „[a] încercat să imprime hinduismului un nou mod de viaţă, corelând, într-o formă sau alta, propria lor moştenire spirituală cu creştinismul şi cultura occidentală. În anumite cazuri, influenţa occidentală a fost atât de puternică, încât s-a încercat sincretizarea elementului autohton şi a celui străin. În alte cazuri, elementele occidentale au stârnit o reacţie şi o rezistenţă energică din partea tradiţiei autohtone. De asemenea, au existat mişcări care au încercat să modernizeze anumite noţiuni şi concepte hinduse centrale, printr-un fel de aggiornamento sau chiar transformarea lor totală.” [p.244]

            Două nume devin importante aici: Brahma-Samaj şi Arya Samaj.

Prima societate, Brahma/Brahmo-Samaj („Comunitatea Divină”) a fost fondată în 1828 la Calcutta de către Ram Mohan Roy (1772-1833). Roy, un student al creştinismului susţinea că adevărul este prezent în toate religiile. El protesta împotriva idolatriei şi a tradiţiilor urmate orbeşte. Zelul său a contribuit la adoptarea legii din 1829 ce interzicea incinerarea văduvelor odată cu soţii defuncţi (practica sati). De asemenea el a propus o imitare a slujbei creştine.

După moartea sa conducerea Brahmo Samaj a fost asumată de către Debendranatah Tagore (1817-1905), tatăl marelui poet, Rabindranath. Tagore tatăl avea în vedere convertirea panteismului upanişadic într-un monoteism creştin. [p.245]

O altă voce este aceea a bengalezului Keshab Chandra Sen (1838-1884) care vedea în Iisus Cristos desăvârşitorul religiei indiene. Cuvântarea sa din 5 mai 1866: „Iisus Cristos, Europa şi Asia” a devenit referenţială pentru spiritul Brahmo Samaj. În 1865 el se va separa de Debendranath Tagore pentru a-şi forma propria alcătuire: Nava-Vidhana-Brahmo-Samaj („Comunitatea divină a Noului Legământ”) care se dorea un forum pentru discuţii şi regăsire sufletească pentru adepţii tuturor religiilorà un caracter deci mai eclectic şi plural decât ceea ce intenţionase Ram Mohan Roy. [p.246]

            De cealaltă parte, curentul refractar se găseşte strâns legat de eticheta Arya-Samaj („Comunitatea arienilor”) şi de numele lui Dayananda Sarasvati (1824-1883). Sarasvati ducea la extrem adorarea Vedelor şi respingea orice influenţă externă, fie ea islamică, zoroastriană sau creştină precum şi frecventarea templelor care ar veni în contră cu „doctrina vedică pură”.

Pe plan social mişcarea a avut iniţiative pentru ameliorarea situaţiei celor săraci şi a construit universităţi. Recursul la convertiri forţate şi protocronismul doctrinei sale (ideea că arienii sunt la originea tuturor marilor culturi şi că ei au descoperit America) i-au limitat numărul de membri. Arya Samaj a rămas doar un fenomen marginal [p.247]

            Recenzia cărţii profesorului şi părintelui Achimescu nu s-a dorit o forare în profunzimea istoriei religiei ci mai degrabă un survol asupra modului cum spiritualitatea îmbracă realităţile sociale. Cartea rămâne fără îndoială valoroasă atât prin conţinutul său cât şi prin bibliografia convocată în paginile sale. Din păcate însă ea se plasează într-o zonă confortabilă care cimentează prejudecăţile pe care mulţi dintre noi încă le au despre cultura Asiei de Sud: o lume predominant metafizică, eternă şi lipsită de memorie istorică. În altă ordine de idei, deşi autorul însuşi recunoaşte că hinduismul nu este un corp unitar se preocupă doar marginal de sincretismele prin care s-a distilat de-a lungul secolelor. Sikhismul, poate cea mai nouă mare religie monoteistă a lumii este expediat ca un colaj hindo-islamic devenit responsabil de spiritul intolerabil din zilele prezente (autorul a fost poate influenţat şi de uciderea premierului Indira Ghandi de către paznicii săi sikhşi precum şi de insurgenţa din Punjab din anii 1980-1990).

Fluiditatea filozofiilor indiene şi varietatea cultelor infirmă simplificarea tezei huntingtoniene despre caracterul cosmosului uman sud-asiatic. Reamintirea bogăţiei lexiconului religios poate servi şi ca un îndreptar pentru ultranaţionaliştii hinduşi care sunt tentaţi să repete greşelile lumii europene din timpurile renascentiste. „-Ismificarea” oricărui crez este antetul intoleranţei. Iar o Indie intolerantă cu sine, în război cu sine nu poate fi loială nici uneia dintre valorile sale.

 

 

 

 

 

 


[1] Abhay Vaidya, Congress vs Modi: Who is falling into whose trap?, Firstpost, Jul 17, 2013 

[2] Shadia Nasralla, „Egyptian court bans Muslim Brotherhood”, Reuters, Sep 23, 2013 
 
[3] Minaz Merchand, „The Ayatollahs of secularism–part 1”, The Times of India, August 01, 2012

[4] Gitika Commuri, Indian Identity and the Politics of Security, Sage Publications, New Delhi, 2010, pp.20-24 şi passim

[5] Robert A. PapeJames K. Feldman, Cutting the Fuse: The Explosion of Global Suicide Terrorism and How to Stop It, Chicago University Press, 2010/2012, p.293
Ranga Jayasuriya, Govt. Lost The Media War – Rohan Gunaratna, Colombo Telegraph, 21 August 2012

[6] Gitika Commuri, op.cit., p.20

[7] Monier Monier-Williams, Buddhism in its connexion with Brahmanism and Hinduism and in its contact with Christianity, Cambridge University Press, Cambridge, 1889/2009, pp.v-xiv

[8] Pentru o idee asemănătoare vezi şi: „To classify the masses under any one definite denomination, either as Pantheists or Polytheists or Monotheists, or as simple idol-worshippers, or fetish-worshippers, would be wholly misleading.

 It would be nearer the truth to say that the religion of an ordinary Hindu consists in observing caste-customs, local usages, and family observances, in holding what may be called the Folk-legends of his neighbourhood, in propitiating evil spirits and in worshipping the image and superscription of the Empress of India, impressed on the current coin of the country.

As a rule such a man gives himself no uneasiness whatever about his prospects of happiness or misery in the world to come.” Ibidem, pp.4-5

De asemenea şi Heinrich Von Stietencron, Hindu Myth, Hindu History: Religion, Art, and Politics, Orient Longman Private Ltd/Pauls Press, 2005, pp.227-249, esp. 227-238
[9] Rashtriya Swayamsevak Sangh (RSS- Organizaţia Naţională de Voluntari) este o organizaţie de extremă dreaptă hindusă. Ea a fost fondată în 1925/1930 (depinde de sursa consultată) de către Dr. Keshav Baliram Hedgewar şi s-a inspirat din programul şi doctrina naţional-socialiste din Germania. Mulţi dintremembri de vârf ai Partidului Naţional Hindus (BJP) şi-au făcut ucenicia politică în cadrul RSS.
-Jean A. Curran, Jr., The RSS: Militant Hinduism, Far Eastern Survey, Vol. 19, No. 10 (May 17, 1950), pp. 93-98
-R.Upadhyay, RSS-BJP Relationship- What is new and Why this war cry?, South Asia Analysis, Paper No.153, 24.10.2000
-Peggy Froerer, Disciplining the Saffron Way: Moral Education and the Hindu Rashtra, Modern Asian Studies, Vol. 41, No. 5 (Sep., 2007), pp. 1033-1071, esp. p.1034
-Internet HINDUS: Subramanian Swamy on Al Jazeera with Sagarika Ghose, Al Jazeera, 10.07.2012,http://www.youtube.com/watch?v=_vVjXjoxU5E (accesat 7 octombrie 2013)
-BJP, RSS seen agreeing on Narendra Modi as PM candidate, LiveMint, 09 Sept.2013
- Vezi şi site-ul oficial: http://www.rssonnet.org/
[10] Pentru un excurs antropologic despre sincretismul hindo-islamic vezi J. J. Roy Burman, Hindu-Muslim Syncretic Shrines and Communities, Mittal Publication, New Delhi, 2002

[11] Makhanlal Roychoudhury, The Din-i-Ilahi. The religion of Akhbar, The University of Calcutta, 1941

Hermann Kulke, Dietmar Rothermund, O istorie a Indiei, traducere Loredana Tiron, Bucureşti, Artemis, 2003, p.212
Craig Considine, „Finding Tolerance in Akbar, the Philosopher-King”, The Huffington Post, 04/10/2013
 

[12]Daljeet Singh, The Sikh Identity, Institute of Sikh Studies, Vol. IX, Issue 1, Jan-March 2007

Arvinder Singh, Guru Nanak: The Harbinger of Gender Justice, Sikh Studies, Vol. XII, Issue 2, April-June 2010, http://sikhinstitute.org/apr_2010/8-arwindsingh.html