This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Homeopatia prin cunoaştere
 

Homeopatia prin cunoaştere

 

Silviu PETRE

 

Şerban Filip Cioculescu, Viitorul nu ia prizonieri. Cum ne putem gestiona geografia şi anxietăţile colective?, Editura RAO, Bucureşti, 2013, 352 pagini

 

Unul dintre miturile cele mai greu de urnit, atât pentru indivizi cât şi pentru naţiuni ca atare este acela al cunoaşterii de sine. Pare un truism că totul să înceapă cu noi şi să continue cu ceilalţi. Cu greu şi doar cu timpul ne dăm seama în viaţă că de fapt ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine de abia prin intermediul celorlalţi. Numai experienţa şi socializarea şlefuiesc suficient de mult oglinda realităţii astfel încât să ne putem privi chipul cu claritate. La fel se cam întâmplă şi cu naţiunile. Şi nimic nu dă seama mai mult de experienţele şi ignoranţa unei naţiuni decât radiografia temerilor colective.

Pe cale de consecinţă un individ singular ca şi o naţiune, (pentru că am început cu această dualitate) nu pot atinge luciditatea decât atunci când se cunosc pe ei înşişi pentru a se putea aşeza cum trebuie şi a găsi un sens în spaţiul înconjurător. Ceea ce ne propune Şerban Filip Cioculescu este să facem anatomia propriilor noastre frici pentru a ne putea da seama de unde venim şi spre unde ne ducem.

Fără a-şi propune în mod expres, autorul contrapune frecvent de-a lungul întregului volum realitatea României şi a românismului cu occidentalitatea pe care ne-am asumat-o de circa două sute de ani. Într-o manieră, haide să îi spunem dialectică, firul argumentativ al lucrării merge dinspre modern spre etern pentru a se reîntoarce în punctul iniţial. Altfel spus cădem din timp spre subconştientul nostru colectiv populat de arhetipuri pentru a ne trezi în evul contemporan cu toate problemele pe care acesta le presupune.

Cartea nutreşte câteva premize ce oferă scheletul întregului eşafodaj:

-          temerile ne egalizează pe toţi în evul postmodern, aducând-i din acest punct de vedere pe săraci şi bogaţi, oamenii cu studii sau fără, rase sau locaţii geografice. Preluând sintagma celebră a sociologului Ulrich Beck, Cioculescu spune că: „Societatea de producţie specifică modernizării produce bogăţie, dar şi la fel de multe riscuri. Avansul tehnologic aduce cu sine modernitatea reflexivă, iar noile riscuri sunt globale, afectând întreaga umanitate..Astfel riscul devine un simbol al neputinţei  omului modern de a-şi controla destinul şi în mod normal generează frică individuală şi colectivă… Săracul şi bogatul, albul şi negrul, victima şi agresorul sunt aduşi la egalitate de prezenţa riscului, neexistând scăpare în faţa unei catastrofe totale precum războiul nuclear între marile puteri.” [p.19]

-          a doua premisă este aceea că anxietăţile sunt raţionale, obiective şi iraţionale sau aflate în sfera subiectivului, chiar patologicului. La nivelul marilor decizii identificarea lucidă a pericolului poate aduce salvarea, se poate dovedi salutară iar contrariul lucidităţii poate avea, dimpotrivă, urmări funeste. „Miopia strategică nu iartă, cel mai adesea.. Este ideal să percepi riscurile cât mai aproape de nivelul lor real, fără a te panica inutil. Însă uneori nu reuşim.”[p.18]

-          Fricile, deşi existente la toate nivelurile sunt privite diferit în funcţie de educaţie, poziţie socială, funcţia îndeplinită. Cartea distinge între mai multe nivele de analize: primul fiind cel restrâns al decidenţilor (împărţiţi general între oameni politici şi analişti sau funcţionari de rând secund ce populează aparatul de decizie- elitele unei ţări într-un cuvânt); clasa mijlocie urbanizată şi educată şi , nu în ultimul rând restul populaţiei. Volumul îşi propune să se aplece cu predilecţie asupra primei categorii, fără ca fundalul compus din celelalte două să fie complet neglijat.

-          Ca un corolar al punctului anterior, slaba educaţie a elitelor sau tendinţele manipulatoare pot exacerba sentimentele deja existente latent în populaţie. De aceea este important ca oamenii de stat şi garnitura secundară a experţilor, jurnaliştilor sau formatorilor de opinie să fie cât mai echilibraţi şi mai judicioşi în modul în care citesc the bigger picture şi acţionează asupra acesteia, repetă autorul.

Listate, temerile românilor studiate aici sunt: frica de declinul sau destrămarea Occidentului, mai ales la nivelul instituţional care înseamnă UE şi NATO; frica de uriaşul spaţiu slav: Rusia şi Ucraina; teama de dinamica Turciei şi diplomaţia sa neo-otomană; frica de ascensiunea chineză; mai vechile temeri legate de minorităţile naţionale şi, cea care populează prezentul- criza financiară globală cu tot cortegiul de efecte însoţitoare.

 

  1. Occident şi occidentalitate

Aderarea la NATO şi Uniunea Europeană/ dubla integrare a fost rezultatul consensului dintre elitele politice româneşti de la începutul anilor ’90 de pe tot eşicherul parlamentar. Dornice să închidă paranteza reprezentată de comunism şi Pactul de la Ialta, acestea, alături de manifestarea filiaţiei pro-veste niciodată extirpată, au făcut să se caute o „ancorare istorică într-o zonă de stabilitate, cât şi o racordare la valorile cele mai atractive ale epocii.” [pp.39-40]

Iar rezultatele, spune autorul, indică o poveste de succes: „Aşadar ar fi greu să nu considerăm aderarea la UE şi NAO o poveste de succes, mai ales că aproape toţi vecinii noştri central-est-europeni au atins şi au obţinut acest statut, iar alţii încă se străduie. Aderarea în grup ne-a dat forţă şi încredere deoarece am simţit că nu suntem singuri pe acest drum. În cazul ratării dublei integrări am fi fost marginalizaţi, izolaţie fie atraşi în blocuri politico-militare de factură foarte diferită de ceea ce cunoaştem astăzi, fie într-o neutralitate la fel de puţin fructuoasă precum cea a Republicii Moldova.” [p.40]

Memento teoria formelor fără fond, evoluţiile ce au avut şi au loc din 2008 încoace demonstrează fisurile modelului occidental atât la nivel instituţional cât şi la capitolul intern. Reducerea bugetelor de apărare, retragerea mai mult sau mai puţin voalată a americanilor din Europa determină diferite guverne să caute şi alte aranjamente de securitate. Buna înţelegere germano-rusă, Parteneriatul Estic sau Grupul de la Vişegrad sunt încercări fie de a evita ostilitatea Kremlinului fie, şi aici avem în vedere naţiunile răsăritene, conturarea unor mini-blocuri regionale. (Nu discutăm aici dacă asistăm la ruperea geopolitică a Atlanticului; la francizarea NATO, la alianţe ad-hoc Washington<->Noua Europă). Aici Cioculescu se pronunţă pentru eliminării procedurii de unanimitate astfel încât Alianţa să devină mai suplă şi de asemenea pentru o mult mai mare implicare a partenerilor europeni, inclusiv România. [pp.54-59; esp.66-69]

Ceţii tactico-strategice de pe palierul internaţional i se adaugă teme de securitate domestică: în situaţia României acestea sunt – economia stagnantă, lipsa investiţiilor cheie, lipsa infrastructurii. [pp.44-49] Deşi reprezintă dosare diferite, cele două sertare ale siguranţei, extern şi domestic se întretaie iar România trece, evident, prin crize de identitate sau măcar redefinire..

 

  1. Commonwealthul slav

Timp de secole spaţiul românesc s-a aflat nu numai în vecinătatea dar chiar în baia de slavitate. Aportul etnic, vecinătatea geografică, ortodoxia, lupta contra turcilor au avut un impact asupra spiritului nostru latin. Afinităţile culturale panslaviste s-au aşezat în mentalul istoric românesc şi datorită ciocanului-pneumatic al cuceririlor ţariste/ruseşti/sovietice.

Balastul trecutului se resimte şi după 1990 când România şi Rusia s-au evitat timp de zece ani iar relaţiile cu Ucraina nu sunt printre cele mai calde. Dacă Moscova întrupează agorafobia faţă de stepele asiatice de unde veneau tătarii epocilor trecute, Kievul a ajuns prin corespondenţă „mica Rusie” în bestiarul fricilor româneşti postdecembriste. Existenţa Republicii Moldova ca miză pentru actorii mai sus menţionaţi complică apropierea dintre Bucureşti-Kiev-Moscova.

Cu regimul de la Kremlin ostilitatea s-a instituţionalizat prin scutul anti-rachetă ce delimitează Occidentul de lumea Estului. În ceea ce priveşte binomul Kiev-Chişinău vorbim de nemulţumirile româno-ucrainiene şi cele moldo-ucrainiene. Insula Şerpilor, ajunsă şi pe masa Curţii Internaţionale de Justiţie, Insula Maican, Canalul Bâstroe ori combinatul industrial de la Krivoi Rog compun deja inventarul unor interacţiuni dificile şi aceasta cu mult înaintea de venirea la putere a pro-rusului Viktor Ianukovici. [pp.120-123]

În ciuda dosarelor complicate tocmai menţionate, relaţiile româno-ucrainiene pot avea un viitor mai ales datorită aspiraţiilor pro-occidentale ale Kievului, aspiraţii cărora Bucureştiul le poate da o mână de ajutor. Viitorul acesta se justifică atât prin existenţa unui trecut bazat pe apropiere culturală (influenţa bizantină din cele două state, figura comună a lui Petru Movilă), a unor apropieri strategice punctiforme (tratatul bilateral cu Ucraina din 1919 şi ajutorul acordat luptătorului Petliura) precum şi pe baza unui comerţ cu potenţial de creştere (2 miliarde de dolari în 2011). [pp.125-127]

Chiar dacă textul a fost publicat înainte de eşecul Summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius din decembrie 2013 datele esenţiale ale problemei rămân neschimbate în speţa de faţă la fel ca şi îndemnul autorului către o atitudine prudentă şi lucidă a României. [p.127]

 

  1. În sfera neo-otomană

Aici întâlnim o anumită schizofrenie/idiosincrazie. Pe de-o parte psyche-le colectiv românesc nu poate uita stăpânirea Porţii otomane. Împotriva spiritului otoman şi bizantinismului rezident s-a construit toată modernitatea românească din ultimii două sute de ani.[1] Pe de altă parte, relaţiile comerciale, turistice şi culturale cu ţara celor două continente îi obligă pe români să recunoască şi o altă filiaţie pe lângă cea occidentală. Cele două tonalităţi se reunesc la nivelul decidenţilor politici români în sentimentul de admiraţie şi teamă vis-a-vis de diplomaţia viguroasă a Turciei. Mai ales după 1990 relaţiile româno-turce au fost motivate la nivel geostrategic tocmai de efortul de şunta commonwealthul slav mai sus menţionat pentru a obţine energie din Caucaz.

Pe lângă parametri geoeconomici (aşezarea la Marea Neagră, suprafaţa de 780.562 km, cei aproape 80 de milioane de locuitori), potenţialul de putere al Turciei mai este dat şi de o creştere economică de 5,8%/an, un PIB de 800 miliarde dolari (2002-2012), un buget de apărare de 3%-4,4%-5,4% (înainte de criză) ce hrăneşte o armată de 700.000 de infanterişti precum şi de un volum de 150 de milioane tone cargo ce tranzitează Strâmtorile. [134-136]

Dacă adăugăm celor de mai sus insurgenţa internă a kurzilor, relaţiile tensionate dintre Ankara, Damasc şi Teheran sau competiţia cu Arabia Saudită pentru sufletul sunnit din Orientul Mijlociu, Occidentul se confruntă cu următorul paradox resimţit direct sau subconştient: calitatea Turciei de membru valoros al NATO nu o face dezirabilă Uniunii Europene. În termenii lui Edward Gibbon, naţiunea turcă este prea virilă pentru o Europă ce dă semne de oboseală. Există de asemenea teama că dacă Europa ar întoarce spatele Turciei, regimul prim-ministrului Recep Tayyip Erdogan şi al ministrului de externe, ideologul Ahmed Davutoglu, ţara celor două continente s-ar putea orienta spre Rusia şi Asia Centrală, diluându-şi identitatea kemalistă, seculară în favoarea unor avataruri fundamentalist-islamice cu potenţial periculos. Ca stat proxim Mării Negre şi ca membru al UE şi NATO, România împărtăşeşte aceeaşi „relaţia paradoxală” a Vestului cu Turcia, spune Cioculescu [p.138]

Sugestia autorului este ca: „Politica României faţă de Turcia ar trebui în mod normal să se integreze direcţiilor adoptate de Politică Externă şi de Securitate Comună a UE.. [dar cu] O mică marjă de manevră ..păstrată pentru interesele naţionale, specifice.” [p.146] Relaţia cordială dintre cele două state ar putea ajuta Bucureştiul să-şi promoveze mai bine influenţa spre flancul sud-estic mai ales că numitorii comuni nu lipsesc:

 „Interesele comune Bucureştiului şi Ankarei sunt cale şi bine cunoscute: pace şi securitate în spaţiul european, euroatlantic şi în vecinătăţi, extinderea UE şi a NATO, blocarea proliferării nucleare şi a terorismului, blocarea tendinţei de fragmentare a statelor (<sindromul Kosovo>, aşadar ambele au poziţii de status-quo).” [p.147]

 

  1. Tot mai aproape de Regatul din Mijloc

România a stabilit contacte diplomatice la nivel de ambasadă cu Republica Populară Chineză în octombrie 1949. Relaţia celor două a căpătat un plus de substanţă prin anii 1970 odată cu demersurile de autonomizare ale regimului Ceauşescu, Beijingul devenind parte a contrabalansării împotriva URSS-ului.

După 1990 relaţii economico-diplomatice cu Orientul au fost tăiate, în ciuda unor rendez-vous sporadice, nesecondate de vreo politică coerentă de stat. În 1991 Bucureştiul şi Beijingul semnează un acord de evitare a dublei impozitării şi combaterii evaziunii; în 1994 un acord comercial; în 1997 încă unul de protejare a investiţiilor. De abia după 2004-2006 interacţiunea a trecut de nivelul simplei retorici. În 2011 premierul Boc a făcut o vizită în capitala chineză, însoţit fiind de ministrul de externe, Teodor Baconschi. (Cartea s-a publicat înaintea forumului oamenilor de afaceri de la finele lui 2013 precum şi a întrevederii dintre Li Keqiang şi Victor Ponta). Paşii mai sus menţionaţi, substanţiaţi de un comerţ bilateral de 1,8 mld$ în 2012 (scădere cu 10,6% faţă de 2011) ne spun că România nu mai poate situa Regatul de Mijloc undeva acolo, dincolo de cercul intereselor sale imediate ci trebuie să gândească local acţionând totuşi local. Autorul mai ia în calcul şi posibilitatea unei ralieri a Rusiei faţă de China simultan cu obosirea proiectului euro-atlantic, fapt ce ne-ar determina să ne regândim azimuturile geopolitice. 

 

  1. Minorităţile- o luptă cu sine

Încă din cele mai vechi timpuri orice organizare umană a separat interiorul de exteriorul său. De la cele mai anonime triburi până la imperiile cosmopolite se poate găsi un cod de reguli ce statuează metabolic cine are drept de cetate şi cine nu; cui i se acordă privilegiile şi cui i se arată uşa. Statele naţional(iste) moderne au luat extrem de în serios chestiunea omogenităţii populaţiei fiind în atâtea rânduri gata să-şi nimicească o parte din cetăţeni pentru că nu corespundeau patului procustian al purităţii de sânge, rasă, clasă şamd.

Nici România nu a fost ocolită de frisoanele naţionalismului, acesta manifestându-se contra ţiganilor, evreilor sau maghiarilor. La acest capitol regimul comunist/ceauşist a succedat febrei legionar-antonesciene din anii 1930-1940, demersul de omogenizare etnică continuând şi el.

După 1990, constatată Cioculescu, temerile naţionaliste ale românilor prezintă un adevărat cocktail de pulsiuni, multe contradictorii între ele. Pe de-o parte dezideratul integrării în spaţiul valorilor liberale euroatlantice, pe de alta teama de reîntoarcerea scenariilor interbelice condensate în vreun nou dictat vienez. (ceva de genul- <Ungurii ne iau Ardealul>) De la identificarea ameninţării la personificarea acesteia nu a fost un drum greu sau dificil, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile româno-maghiare. Oameni precum Laszlo Tokes, Csibi Barna, Corneliu Vadim Tudor ori Gheorghe Funar au speculat fricile de toate felurile; extremiştii ambelor tabere au potenţând furia faţă de cei ne-asemenea lor, faţă de outgrupul responsabil de toate problemele imaginabile, reale sau fictive. [232-236]

Capitolul, plin de expozeuri etimologice, istorice, pendulează între exemple îndepărtate spre altele contemporane având drept fir roşu ideea cum că mulţi majoritari români au nevoie de existenţa minorităţilor pentru a le putea învinui şi a exorciza astfel imaginea idealizată, fotoshopată a naţiunii. Aducându-l în discuţie pe istoricul Lucian Boia, Cioculescu vorbeşte despre lipsa unei <de-dramatizări> şi a citirii în ²cheie pragmatic-pozitivistă a acestei relaţii cu alteritatea, nicidecum prin grila miturilor politice arhetipale ce asociază străinilor străinilor conotaţiile negative de exploatare, jaf, lăcomie, răutate etc. O societate matură, dezvoltată, postmodernă priveşte cu detaşare străinii, îi tratează pe picior de egalitate, fără panică şi fără entuziasm, fără a-i arăta cu degetul.² [244]

(După astfel de criterii există oare cu adevărat societăţi realmente postmoderne şi mature?!..)

 

  1. Criza ca transformare sau împotmolire

De cel puţin câţiva ani cuvântul criză, intrat deja în folclorul cotidian a ajuns să joace rolul unui melting-pot teoretic în care se deversează toate criticile faţă de lumea actuală. Situată precumpănitor în zona financiar, criza inaugurată în 2008 cere o perspectivă interdisciplinară tocmai din cauza domeniilor şi aspectelor sub care se manifestă: datoria externă a statelor, mai a celor sărace; insolvenţa firmelor; chestiunea subdezvoltării lumii terţe etc.[2] Din perspectiva geostrategică, prezenta criza forţează schimbarea ierarhiilor de putere: în Europa impune dominaţia Berlinului în pofida Parisului iar per ansamblu anunţă posibila deconstrucţie a formulei comunitare (ca să zicem mai pe şleau- implozia UE) în condiţiile mutării atenţiei americane spre Asia-Pacific. Fricile românilor, suprapuse celorlalţi europeni [p.285] se referă la neputinţa generării de noi locuri de muncă, a readucerii investiţiilor străine în sectoarele cheie fără ca prin aceasta ţara să devină o dependinţă a marilor corporaţii şi, mai concentrat- a Germaniei doamnei Merkel.

 

În loc de concluzie

După cortegiul tuturor celor câte s-au spus aici discuţia face drumul retur spre consideraţia de la început: anume aceea că o societate poate fi judecată şi după resursele şi disponibilitatea de a se cunoaşte pe sine. Este oare nevoie de aşa ceva, mai ales în epoca audiovizualului? Nu oferă mass-media ²realitatea aşa cum este² fără a mai fi nevoie de cărţi sau eseuri scrise despre eul colectiv? Paradoxul epocii electronice este din păcate şi acela de a disipa puţinătatea informaţiei în masa spectacolului de sunete şi lumini. Chiar şi atunci când sunt preluate din surse serioase, echilibrate, informaţiile tind să fie denaturate de specificul talk-show-urilor sau de caracterul carambolesc, senzaţional al ediţiilor de ştiri. Demersurile academice nu trebuie date la o parte. Istoria imaginarului, la modă după 1990 se situează în spiritul desalubrizării mentalităţilor noastre contorsionate de cincizeci de ani de comunism şi proletcultism. Radiografia regăsibilă în scriitura lui Şerban Filip Cioculescu contrapune subiectivismul nostru colectiv obiectivităţii cifrelor şi pertinenţa izvoarelor istorice pe care uităm să le consultăm când ne lăsăm posedaţi de temerile geopolitice.

            O critică ce i se poate aduce totuşi cărţii (sau mai bine zis o critică şi jumătate) ţine de un anume mod în care forma influenţează fondul argumentării. Lectura fragmentelor ca şi succesiunea lor dă impresia de oareşce dezordine, dezlânare: Occidentul, Rusia, Ucraina, Turcia, China, minorităţile naţionale apoi din nou America şi criza economică- să fie aceasta o modalitate subliminală prin care autorul ne sugerează că noi înşine, ca popor, simpli trăitori ori decidenţi nu ne-am făcut ordine în şifonier; că trebuie să ne ştergem ochelarii în loc să ne plângem de aberaţiile cromatice pe care aceştia ni le arată?

Pe de altă parte existenţa unui capitol despre declinul american după ce tema fusese analizată în prima parte să exprime oare o concluzie pesimist     ă?- anume ca dacă Statele Unite nu mai pot ţine povara lui Atlas Occidentul este condamnat pe de-a întregul, UE nefiind capabilă să joace un rol de anvergură. Într-o astfel de eventualitate România ar fi presată să-şi regândească loialităţile şi azimuturile la un nivel fără precedent.[3]


[1] Bizantinismul în sensul uzual de balcanism, cumul de trăsături negative precum: duplicitatea, sperjurul, lentoarea, lipsa parolismului şamd. Nu voi intra în rândurile de faţă într-o detaliere a percepţiilor culturale asociate unei regiuni sau alteia, în maniera în care o fac Edward Said ori Gayatri Chacravorti Spivak.

[2] Despre diferitele conotaţii sub care este privită criza precum şi a metaforelor folosite de economişti vezi şi María Enriqueta Cortés de los Ríos, Cognitive devices to communicate the economic crisis: An analysis through

covers in The Economist, Ibérica, 20 (2010): 81-106

[3] Vezi în acest sens şi articolul autorului scris cu ocazia scandalului diplomatic ce o implică pe doamna Nuland.

Şerban Cioculescu, America, între „fuck the EU” şi „let’s rock, dear talibans”, Adevărul blog, 11 februarie 2014

În aceeaşi notă, Cioculescu crede că remarca obscenă a diplomatului american faţă de Uniunea Europeană ar putea avea chiar un efect tonifiant, Bruxelles-ul împreună cu statele membre având de acum mai multă fermitate faţă de Ucraina şi conducerea de la Kiev.