Gânduri despre securitatea Australiei I. Tunurile din Wollongong

Andrei MIROIU

Cineva care ia trenul suburban din aglomerata de navetiști Gară Centrală a Sydney-ului se poate da jos după o oră și jumătate și 82 de km la sud în orașul Wollongong, 292.000 de locuitori- al nouălea ca populație în întreaga țară, centru minier, metalurgic și ceva mai recent (din 1975) oraș universitar cu peste 26.000 de studenți. Destul de important, s-ar putea spune. În economia apărării Australiei însă, au trecut multe decenii de când nici o instalație militară nu veghează în mod direct asupra acestui oraș. Și totuși, călătorul amintit mai sus ar putea coborî spre lunga, minunata plajă a orașului, spre portul turistic de unde s-ar putea îndrepta spre un far care veghează un promontoriu neu prea înalt. Acolo ar putea avea surpriza să descopere, prezervată pentru posteritate, o baterie de trei tunuri britanice de calibrul 206 mm, tintind încă spre largul mării, spre care, în vremea amplasării lor pe la 1879 ar fi putut lansa la 3 km proiectile de 30 kg. Până aici, nici o surpriză. Oriunde într-un oraș maritim din Europa, din Asia, din Africa sau din cele două Americi prezența unei baterii de artilerie la sfârșitul secolului al 19-lea ar fi fost cvasi-obligatorie. Dar aici? Într-un orășel australian, nici măcar port însemnat și încă situat la 15-17000 de km de orice putere navală importantă a vremii? Lucrurile sunt încă și mai interesante atunci când aflăm povestea integrală a bateriei de la Flagstaff Hill Fort. Tunurile au fost într-adevăr amplasate la 1879, pe fundalul “fricii de război” de la 1878, provocată de situația foarte tensionată din Strâmtori, unde Royal Navy ținea sub observație trupele ruse de la San Stefano, iar Statul Major Imperial Rus plănuia incursiuni în Afganistan și chiar un raid în India. Ce e și mai interesant e faptul că bateria de lângă far era la vremea respectivă o îmbunătățire a unei structuri similare existente încă din vremea Războiului Crimeii. Să stăm puțin să medităm asupra acestor informații. La 1855, pe când Australia de-abia era ceva mai mult decât o o colecție de colonii penale, niște autorități civile, un grup de ofițeri și niște negustori din târgușorul Wollongong, o periferie a unei colonii periferice dintr-un colț de imperiu s-au simțit suficient de amenințați de flota rusească încât au aprobat, înființat și finanțat o primă unitate de artilerie australiană (e drept, în colaborare cu inițiative similare în Sydney și Newcastle). Avem aici incapsulată, în câteva cuvinte, esența celor mai multe inițiative de securitate, de atunci și de acum: un război foarte îndepărtat, cu extrem de puțină relevanță pentru o anumită zonă și cu șanse zero de a afecta în mod nemijlocit respectiva locație reușește totuși să provoace o reacție de auto-apărare manifestată prin inițiative legată de înființarea, sprijinirea și înzestrarea acelor unități militare percepute ca cele mai potrivite răspunsuri pentru respectivele amenințări. Bateria din Wollongong nu este nici măcar primul exemplu de o asemenea natură din ceea ce era colonia New South Wales. La câteva sute de metri de faimoasa Sydney Opera House, în largul Sydney Harbour oricine se poate opri cu feribotul spre a admira Fort Denison, o mică fortăreață din piatră construită cu mai bine de două secole în urmă, la nici două decenii după ce Prima Flotă a debarcat în Sydney Cove. Fortul a fost construit ca bază de artilerie în urma faptului că șase vase comerciale americane au reușit să intre în port (spre a vinde și cumpăra, desigur), într-o noapte întunecoasă și fără să fie detectate de paza portului. Un exemplu de incompetență a câtorva paznici portuari a fost transformat însă într-o amenințare de securitate și a dus la construirea unei instalații militare, cu mare cheltuială și cu eforturi care ar fi putut să fie folosite altfel. În serialul care urmează vom urmări problemele contemporane ale securității australiene, încercând să deosebim amenințările reale de cele imaginare, cheltuielile cu rost de cele risipite, structurile de apărare care au vreun sens și cele inutile, cu gândul mereu la tunurile din Wollongong.            

31 octombrie 2011