This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Erdoğan: sfarşitul unei epoci?
 

Erdoğan: sfârşitul unei epoci?

 

Carmen RÎJNOVEANU

 

 

O nouă criză de proporţii pare să zdruncine în aceste zile scena politică internă din Turcia. Urmărind cu atenţie firul derulării evenimentelor şi substraturile acestora, aşa cum pot fi ele decelate „la cald”, nu-mi pot reprima o întrebare de al cărei posibil răspuns depinde nu numai viitorul politic al Turciei, ci şi posibila configuraţie viitoare de securitate la nivel regional: este această criză sfârşitul unei epoci? O epocă dominată cu autoritate de actualul prim ministru al ţării şi preşedinte al Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) care se află la guvernare de mai bine de 10 ani. Numele lui Recep Tayyip Erdoğan a devenit, fără îndoială, un simbol al transformării şi modernizării statului turc, succesele obţinute pe plan intern şi proiecţia de putere la nivel extern asigurându-i o largă popularitate şi un prestigiu neegalat de nici un alt lider turc de la întemeierea Republicii sub Atatürk la începutul secolului XX.

 

După cum observăm, în lumina ultimelor evenimente derulate pe scena politică a Turciei, povestea de succes denumită Erdoğan pare să fi intrat într-o spirală a declinului tot mai accentuat, dificil de anticipat cu mai puţin de 2 ani în urmă. Începutul declinului a fost anunţat încă din vară când autoritatea liderului turc a fost masiv contestată în cadrul amplelor mişcări de revoltă care au scos în stradă, conform estimărilor, 3,5 milioane de oameni în diferite oraşe ale ţării (revoltele Gezi-Taksim).[1] Premierul a preferat să minimalizeze impactul evenimentelor din iunie 2013 trecându-le la capitolul provocări izolate care, în viziunea sa, nu reflectă adevărata stare de spirit a populaţiei. El rămânea liderul providenţial a cărui putere şi autoritate izvorăsc din sprijinul şi larga susţinere populară, de altfel dovedite în cadrul a trei cicluri de alegeri democratice care l-au confirmat la putere în decursul ultimilor ani.

 

În ziua de 17 decembrie 2013, a venit o a doua lovitură puternică care pare să zguduie puternic edificiul politic construit de Erdoğan. Anunţul privind lansarea unei ample anchete judiciare care vizează investigarea unor acte de corupţie, mită, spălare de bani, trafic de aur, etc. a dat semnalul unei crize profunde care răscoleşte în prezent scena politică internă a ţării. Investigaţia a scos la iveală detalii care pot compromite dramatic credibilitatea şi puterea liderului de la Ankara. Conform datelor disponibile, se pare că o adevărată caracatiţă a afacerilor subterane, cu iz mafiot, s-a dezvoltat în jurul cercului puterii de la Ankara. Miniştri, fiii lor, rude apropiate, împreună cu oameni de afaceri influenţi şi directori de bănci au creat adevărate reţele de influenţă economică şi financiară a căror îngrengătură pare să ducă la însăşi familia primului ministru.

Dezvăluirile privind implicarea şefului băncii de stat Halkbank în afaceri ilegale cu Iranul pot genera o situaţie extrem de complicată pentru liderul de la Ankara. Conform informaţiilor disponibile, banca Halkbank ar fi instrumentat tranzacţii de zeci de miliarde de dolari cu regimul de la Teheran în ciuda sancţiunilor impuse la nivel internaţional împotriva programului nuclear iranian. Nu este exclusă din această schemă financiară nici implicarea unor oficiali guvernamentali şi a unor apropiaţi ai lui Erdogan ceea ce ar putea genera o criză de proporţii în relaţiile cu partenerii occidentali punând în discuţie însăşi credibilitatea politicii externe a lui Erdoğan.

Implicat direct sau nu, Erdoğan este responsabilul moral al acestei crize de mari dimensiuni, în calitate sa de şef al guvernului, garant al respectării legii şi artizan al luptei împotriva corupţiei asumată ca obiectiv major al agendei sale politice.

Evenimentele care au urmat au creat o adevărată isterie mediatică. La 25 decembrie 2013, trei dintre miniştri acuzaţi, de interne, economie şi mediu şi planificare urbană, şi-au dat demisia în bloc, după ce fiii lor au fost arestaţi pentru implicare în acte de corupţie. La câteva ore de la anunţarea acestei decizii, premierul a anunţat o amplă remaniere guvernamentală prin schimbarea din funcţie a 10 miniştri, inclusiv a celor trei care îşi dăduseră demisia, aproape jumătate din componenţa cabinetului (alcătuit din 26 de miniştri).[2] Pentru a aplana speculaţiile, premierul a punctat faptul că decizia remanierii a fost gândită cu mai mult timp în urmă, ca atare nu există o legătură directă cu demisia celor trei miniştri care fac obiectul investigaţiei judiciare. Se poate ca decizia lui Erdoğan să fi fost o tactică dictată de considerente de imagine pentru a atenua impactul scandalului de corupţie guvernamental. Sub presiunea evenimentelor şi a dezvăluirilor care au apărut în presă, scandalul de corupţie pare să aibă, însă, efecte de bumerang premierul devenind la rândul său ţinta acuzaţiilor. În cuvintele ministrului economiei şi planificării urbane, Erdoğan Bayraktar: “All of the construction projects were approved by me on the instructions of the Prime Minister. The Prime Minister should therefore also resign”[3].

 

Arestările în rândul oamenilor politici şi a familiilor acestora a fost urmată de un val de arestări (49 de persoane) care a inclus şefi de bănci, oameni de afaceri influenţi, reprezentanţi ai unor instituţii ale statului, etc. Societatea a reacţionat imediat, mii de oameni ieşind în stradă la Ankara, Istanbul şi în alte oraşe pentru a demonstra împotriva unui guvern contaminat de corupţie, solicitările privind demisia lui Erdoğan devenind motto-ul noilor mişcări de stradă care se extind cu repeziciune. Mobilizarea imediată a suporterilor lui Erdoğan care au ieşit la rândul lor pentru a-şi exprima susţinerea faţă de primul ministru dovedeşte atât accentuarea clivajelor societale, cât şi gradul de complexitate a situaţiei politice interne.

 

Care sunt substraturile crizei politice din Turcia? Analizele apărute pe subiect, în majoritatea lor, vorbesc despre o confruntare între două fracţiuni islamiste care îşi dispută puterea la Ankara. Pe de o parte avem AKP-ul lui Erdoğan, iar pe de altă parte, Mişcarea Hizmet condusă de predicatorul islamic Fethullah Gülen care trăieşte în SUA. Gruparea Gülen este considerată o forţă politică redutabilă având un potenţial semnificativ de a determina şi controla jocurile de putere de la Ankara, atât prin pârghiile de influenţă pe care şi le-a creat la nivelul statului, vizate fiind cu precădere justiţia şi poliţia, cât şi prin resursele financiare consistente pe care le deţine. Un detaliu interesant vizează natura relaţiilor dintre cei doi lideri care par să îşi dispute puterea în aceste zile, Erdoğan şi Gülen. Cei doi au fost prieteni şi colaboratori apropiaţi pe parcursul anilor ’90, Gülen jucând un rol important în pregătirea şi sprijinirea ascensiunii politice a lui Erdoğan concretizată în 2002 prin victoria categorică a AKP la alegerile parlamentare. Relaţia s-a deteriorat treptat atingând un punct critic în cursul anului 2010 datorită poziţiilor divergente adoptate în contextul crizei Flotilei Mavi Marmara când Gülen i-a reproşat lui Erdoğan modul în care a acţionat faţă de Israel. Ceea ce se întâmplă în prezent poate fi catalogat ca episodul final al confruntării deschise între cei doi foşti „camarazi” fiecare încercând să puncteze decisiv în lupta pentru putere.  

Având în vedere instrumentele de influenţă deţinute de gruparea Gülen în interiorul justiţiei şi poliţiei, întreaga acţiune de arestări cărora le-a căzut victimă oameni apropiaţi premierului a fost denunţată ca fiind o înscenare menită să-l compromită şi să-l deligitimeze pe liderul turc. În încercarea de a contracara efectele crizei în desfăşurare, Erdoğan a apelat la teza „loviturii de stat judiciare” şi a „amestecului puterilor străine”.

Teza vehiculată a fost că ceea ce întâmplă în prezent în Turcia este rezultatul unei ofensive generalizate împotriva sa şi a statului turc care include justiţia şi poliţia, cât şi ambasadele ţărilor străine, vizată cu deosebire fiind ambasada SUA la Ankara. Atacul direct la ambasadorul american Francis Ricciardone, pe care l-a ameninţat cu expulzarea sub acuzaţia de implicare în orchestrarea anumitor dezvoltări politice interne, pare să anunţe repoziţionări de substanţă care depăşesc limitele scenei politice interne.

 

Erdoğan se află sub o puternică presiune politică şi mediatică. De această dată nu mai este vorba despre protejarea spaţiilor verzi împotriva unor planuri urbanistice megalomanice. Miza este cu mult mai mare şi vizează însuşi centrul de putere construit de Erdoğan în ultimii 10 ani. Scandalul corupţiei guvernamentale poate însemna compromiterea şi decredibilizarea completă a primului ministru într-un moment decisiv pentru cariera sa politică. Anul 2014 înseamnă două teste electorale majore pe care Erdoğan este obligat să le treacă pentru a se menţine la vârful puterii. Este vorba despre alegerile locale programate la sfârşitul lunii martie şi cele prezidenţiale din cursul lunii august. Dacă în urmă cu un an, victoria liderului AKP cu greu putea fi pusă la îndoială, evenimentele din aceste zile pot determina mutaţii neaşteptate în ecuaţia de forţe în defavoarea sa. Prognozele cele mai recente indică o posibilă înfrângere în cele două oraşe cheie, Ankara şi Istanbul, ceea ce ar fi o lovitură grea în pregătirea campaniei pentru prezidenţiale.

Situaţia lui Erdoğan ar putea deveni şi mai complicată în cazul accentuării fricţiunilor, deja anticipate, în interiorul propriului partid. Relaţia premierului cu actualul preşedinte Abdullah Gül pare să traverseze, de mai multă vreme, o perioadă tensionată care poate genera mişcări imprevizibile în interiorul AKP. Posibilitatea apariţiei unei grupări anti- Erdoğan centrate în jurul lui Gül este un scenariu cu adevărat apocaliptic pentru actualul lider al partidului. Continuând în logica scenariilor, se poate lua în calcul varianta unei apropieri între gülenişti şi grupul Gül ceea ce ar putea schimba în mod decisiv calculele politice ale lui Erdoğan. Nu poate fi exclusă nici o posibilă raliere a Partidului Republican la această nou imaginată forţă, diferendele ideologice (islamişti moderaţi versus kemalişti secularişti) nefiind un obstacol de netrecut mai ales dacă există un scop mobilizator comun.

Pare evident că primul ministru are nevoie de o strategie nouă şi imediată pentru gestionarea crizei şi pregătirea terenului pentru alegerile care urmează. Iar reacţiile din aceste zile par să pregătească viitoarea platformă electorală. Discursul adoptat de Erdoğan uzitează tot mai insistent formule de tip „global assasination” şi „international conspiracy”.[4] Aşadar, o încercare de cosmetizare a imaginii sale prin invocarea maşinaţiunilor internaţionale îndreptate împotriva sa, ţinta fiind de fapt decredibilizarea actului de justiţie şi, implicit, neutralizarea fracţiunii güleniste şi a altor posibile curente de opoziţie din propriul partid. Ideea unei conspiraţii internaţionale împotriva statului şi proiectarea unui rol de „salvator al naţiunii” ar putea, de asemenea, mobiliza un bazin important de votanţi. Este dificil de anticipat cum vor evolua raporturile de forţe interne şi dacă Erdoğan va reuşi să recupereze din electorat în perspectiva viitoarelor alegeri.

 

Este criza produsul unor provocări externe? Dincolo de mesajul pe care doreşte să-l transmită pentru consum intern, acuzaţiile premierului conţin indicii ale unor dinamici interesante pe palierul agendei externe. Recţia furibundă a liderului turc la adresa ambasadei SUA de la Ankara corelate cu atenţionările transmise dinspre Uniunea Europeană vis-a-vis de independenţa actului de justiţie şi respectarea statului de drept par să ne ofere imaginea unui lider tot mai izolat faţă de proprii săi aliaţi occidentali.

 Cât de credibile sunt trimiterile lui Erdoğan la ideea de conspiraţie internaţională şi care sunt raţiunile unor astfel de acuzaţii? Dinamicile de securitate care au marcat scena Orientului Mijlociu în ultimii trei ani au creat o situaţie strategică nouă pentru Turcia. Actor central în ecuaţia de putere regională, Turcia s-a angajat într-o ofensivă de mari dimensini a cărei ţintă finală era, în viziunea liderului de la Ankara, proiectarea ţării ca principala putere regională cu o voce definitorie în jocul global de putere. Dacă dezvoltările iniţiale apărute în contextul Primăverii Arabe au încurajat aspiraţiile şi ambiţiile regionale ale liderilor turci, treptat Turcia a trebuit să recunoască potenţialul limitat de care dispune pentru a tranşa agenda regională de securitate. Mai mult, în decursul ultimilor doi ani, de la o agendă cu accente neo-otomane şi imperiale, Turcia a ajuns în situaţia de a căuta sprijin internaţional pentru apărarea şi/sau gestionarea propriei securităţi interne.

Deteriorarea relaţiilor cu Siria, Irak, Iran, Israel au complicat dramatic postura strategică a Turciei. Pe acest fundal, relaţiile cu proprii aliaţi au avut tot mai mult de suferit. Raporturile pe direcţia Washington-Ankara au atins un punct critic datorită atitudinii intransigente adoptate de Erdoğan în contextul mutaţiilor geopolitice din imediata sa vecinătate sudică. Pe rând, Siria, Irak, Iran, Egipt, Israel au devenit dosare de tensiune şi surse de irascibilitate tot mai accentuată între cei doi aliaţi. Erdoğan nu a ezitat să ia poziţie public criticând în numeroase rânduri soluţia diplomatică susţinută de SUA pentru rezolvarea crizei siriene. Refuzul american de a interveni militar în Siria a vulnerabilizat profund relaţia turco-americană. Pentru SUA, politica regională a lui Erdoğan a devenit un motiv de îngrijorare şi preocupare nedisimulată. Se pot, developa, pe scurt, câteva dintre raţiunile unei astfel de schimbări de abordare: intransigenţa Turciei în dosarul sirian, poziţia partizană adoptată în contextul crizei din Egipt (refuzul de a accepta noua conducere instaurată la Cairo după înlăturarea de la putere a Frăţiei Musulmane), tensiunile provocate pe relaţia cu Israelul, deteriorarea relaţiilor cu guvernul lui Maliki (prin folosirea cărţii kurde împotriva guvernului şiit de la Bagdad), politica duplicitară faţă de Iran (există o serie de suspiciuni că Turcia nu ar fi respectat regimul de sancţiuni impus Teheranului). Dintr-un aliat de încredere al Occidentului, liderul turc s-a remarcat în ultimii 2-3 ani mai degrabă prin iniţiative independente, contradictorii şi impredictibile, nu de puţine ori complicând postura strategică a aliaţilor americani în regiune. În logica acestor dinamici, se pot construi scenarii dintre cele mai diverse.

Realitatea este, însă, mai nuanţată, şi ar trebui înţeleasă într-o perspectivă mai largă. Turcia este stat membru NATO şi au aliat strategic cheie al SUA în regiune. În ciuda anumitor incidente de parcurs, liderii celor două ţări, Erdoğan şi Obama, au dezvoltat o strânsă relaţie de prietenie ceea ce a permis o anumită armonizare a intereselor de securitate şi strategiilor regionale. Iar relaţia turco-americană, prin centura NATO, rămâne ancora occidentală centrală a Turciei. Dificultăţile strategice apărute pe agenda bilaterală sub impactul deteriorării situaţiei din Orientul Mijlociu sunt mai degrabă episoade punctuale gestionabile care ar putea genera o reaşezare a relaţiilor, dar puţin probabil o ruptură majoră.

În consecinţă, tendinţele discursive anti-occidentale adoptate de Erdoğan par să răspundă unor nevoi dictate de lupta internă, ţinta fiind justiţia şi poliţia, considerate instrumente güleniste de putere. Miza jocului politic este transmiterea unui mesaj de forţă care să-i confirme statutul de lider indiscutabil al ţării şi să-i ofere garanţia victoriei în perspectiva alegerilor care urmează. În această cheie pot fi citite acţiunile imediate luate în contextul valului de arestări: revocarea din funcţie a procurorului-şef al Istanbului, implicat în investigarea cazului de corupţie; schimbarea adjunctului şefului poliţiei naţionale şi a altor peste 20 de comandanţi şi ofiţeri de poliţie din capitală şi din alte oraşe; încercarea, momentan nereuşită, de a modifica regulile de desfăşurare a investigaţiei judiciare aflată în derulare; transmiterea unei propuneri în Parlament care prevede puteri sporite acordate guvernului în ceea ce priveşte numirea procurorilor şi a judecătorilor.[5]

Mişcările din ultimele zile par să devină parte a unei ofensive atent orchestrate de Erdoğan care vizează consolidarea şi afirmarea puterii la nivel intern. Gestionarea scandalului de corupţie, şi implicit a crizei sale de imagine, prin neutralizarea grupării rivale şi decredibilizarea acesteia pare să funcţioneze ca tactică de moment. În acest sens, trimiterile la planurile conspiraţioniste externe pot fi un ingredient util în tranşarea raportului de forţe pe scena politică internă care să-i permită anihilarea trendului de opoziţie din interior. În substrat, o astfel de dinamică i-ar oferi posibilitatea unei recuperări nesperate de prestigiu, statut şi legitimitate pe scena internaţională

Varianta alegerilor anticipate nu pare o soluţie în actualele condiţii, nu până nu va obţine victoria finală în confruntarea politică internă. Odată cu izolarea güleniştilor şi a cercurilor lor de influenţă, Erdoğan nu va mai avea un adversar credibil care să-i „încurce” calculele electorale.. Semnal pe care nu va ezita să-l transmită şi Occidentului.

Stabilizarea scenei interne şi redobândirea controlului politic sunt, deopotrivă, cruciale în perspectiva accelerării procesului de modificare a prevederilor constituţionale care vizează rolul şi statutul preşedintelui ţării (în prezent, rolul fiind unul simbolic, întreaga putere aparţinând primului ministru), schimbare care trebuie urgentată în pregătirea alegerilor prezidenţiale din vară.

În viziunea unor analişti, reacţiile imediate ale liderului turc sunt parte a unui plan bine articulat prin care Erdoğan ar intenţiona, în fapt, eliminarea oricărei posibile opoziţii interne şi consolidarea puterii absolute asupra scenei politice a ţării[6], iar trimiterile la teza conspiraţiei externe pot fi interpretate, mai degrabă, ca un avertisment transmis Occidentului.

 

Mai există un viitor politic pentru Erdoğan? Sunt mulţi cei care s-au grăbit să anunţe sfârşitul carierei politice a primului ministru. Asemenea convingeri au mai fost exprimate şi în timpul acţiunilor populare de revoltă din iunie 2013. Realitatea este mult mai complexă. În ciuda creşterii gradului de contestare şi a crizelor politice parcurse în ultimul an, Erdoğan rămâne liderul cel mai reprezentativ al ţării. Nu există o figură politică comparabilă ca proiecţie publică şi popularitate. Erdoğan se bucură, încă, de o susţinere care depăşeşte 40% în rândul populaţiei, cu un electorat stabil care rezonează puternic la discursul naţionalist şi istoric mobilizator al liderului turc. Armata a fost neutralizată, în timp ce AKP-ul şi-a extins structurile de influenţă şi control pe teritoriul ţării. Mişcarea rivală güllenistă dispune, la rândul ei, de un potenţial de influenţă care poate ameninţa, aşa cum se întâmplă în aceste zile, structura de putere creată de Erdoğan, însă maşinăria politică a primului ministru rămâne încă destul de solidă. La 27 decembrie, armata a anunţat, prin intermediul unui mesaj postat pe pagina oficială a Ministerului Apărării, că nu se va implica în lupta politică internă[7], o mişcare care pare mai degrabă să joace în favoarea lui Erdoğan. În Turcia, armata a jucat dintotdeauna un rol hotărâtor în tranşarea jocurilor politice interne (loviturile de stat fiind o constantă a vieţii politice a Turciei post-Atatürk), însă acţiunile sistematice întreprinse de Erdoğan în ultimii ani au reuşit să limiteze drastic spaţiul de mişcare politică a acesteia. Câteva zile mai târziu, la 3 ianuarie, şeful Statului Major a solicitat reluarea investigaţiilor în urma cărora un fost şef de Stat Major şi alţi ofiţeri superiori au fost arestaţi sub învinuirea de a fi încercat executarea unei lovituri de stat împotriva primului ministru (cazurile Sledgehammer şi Ergenekon). Iniţiativa Statului Major a fost motivată de dezvăluirile privind o posibilă legătură între un judecător implicat în ancheta complotului militar şi gruparea Gülen, ceea ce pune în discuţie o eventuală implicare gülenistă în fabricarea celor două cazuri de trădare. O serie de analişti au interpretat mişcarea armatei ca semnalul unei potenţiale alianţe între guvernul lui Erdoğan şi armată împotriva mişcării Gülen[8], un scenariu care ar putea inclina în mod hotărâtor balanţa de putere în favoarea primului ministru.

 

Recep Erdoğan, ca lider politic, poate şi pare să reziste cu succes pe scena politică internă, însă forţa cu care a dominat această scenă în ultima decadă a fost puternic zdruncinată. Asocierea indirectă cu un scandal de corupţie de o asemenea amplitudine i-a afectat iremediabil imaginea şi credibilitatea, ingrediente definitorii care l-au propulsat şi l-au menţinut atât de mult timp în ierarhia puterii şi în mentalul colectiv deopotrivă. Din această perspectivă, era Erdoğan pare să fi ajuns la un punct de cotitură. Chiar dacă va obţine victoria în competiţia de putere care se joacă în prezent pe scena politică a ţării, imaginea liderului providenţial a fost iremediabil înlocuită cu cea a liderului contestat şi compromis în egală măsură. O moştenire dificil de gestionat de un lider care şi-a justificat întotdeauna puterea prin apelul la popor şi la larga susţinere de care s-a bucurat la nivel naţional. Spre deosebire de decada 2002-2012, Erdoğan a devenit un lider vulnerabil, iar această nouă realitate ar putea marca atât viitorul său, cât şi viitorul politic al Turciei în perioada următoare. În cazul unei victorii decisive, nu ar fi exclus să vedem un Erdoğan mult mai înclinat să adopte formula liderului autoritar în baza modelului politic autocratic. O astfel de eventualitate generează temeri reale faţă de traiectul democratic al ţării, care, în ciuda imperfecţiunilor sale, a definit şi a marcat, deopotrivă, istoria Turciei de la crearea Republicii. Cu siguranţă, dinamicile care urmează ne vor oferi mai multe clarificări şi răspunsuri relativ la designul de viitor al Turciei.

 

Va fi, de asemenea, interesant de urmărit direcţiile de politică externă. Este posibil ca vulnerabilizarea poziţiei interne să genereze o tendinţă de moderare a exceselor regionale şi să vedem un Erdoğan, în cazul în care va reuşi să gestioneze criza internă şi să câştige alegerile prevăzute anul acesta, mai conciliant faţă de agenda politică occidentală. Evenimentele recente de la Ankara şi retorica din aceste zile pot, însă, desena un scenariu diferit. O schimbare de direcţie pe formula euro-asiatică şi implicit o apropiere de axa Moscova-Teheran (tentaţie care a mai fost sesizată subtil în perioada post-Primăvara Arabă) este o variantă de lucru tot mai plauzibilă, pe fundalul intensificării discursului anti-occidental. Este adevărat că relaţia Turciei lui Erdoğan cu alianţa occidentală a fost una ambivalentă, oscilând între tensiune şi cooperare, dar relaţia în sine a rămas un vector definitoriu al politicii externe a statului turc.

Modul în care se va defini agenda de politică externă a Turciei în perioada următoare poate schimba în mod substanţial geometria dinamicilor de securitate şi perspectivele de evoluţie a principalelor dosare de criză care frământă în prezent scena Orientului Mijlociu în ansamblul său.

Viitorul politic al Turciei disputat cu înverşunare la Ankara ar putea determina o nouă ordine regională şi o nouă arhitectură competiţională, inclusiv prin schimbarea logicii de funcţionare a alianţelor existente (vezi Turcia-Arabia Saudită-Qatar) sau a dinamicilor inter-regionale pe dosarele prioritare (Iran, Siria, Irak). Se pot produce alinieri strategice neaşteptate care pot schimba multe din scenariile vehiculate recent relativ la dezvoltările regionale de securitate.

 

 

Bucureşti, 8 ianuarie 2014


[1] “Five reasons 2014 could be tough year for Erdogan”, 5 January 2014, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/01/erdogan-elections-power-struggle-kurd-gulen-syria.html, accesat la 7 ianuarie 2014
 
[2] “A New Political Crisis in Ankara: Erdogan’s Corruption in Turkey Unhinged?”, Center for Research on Globalization, 28 December 2013, http://www.globalresearch.ca/a-new-political-crisis-in-ankara-erdogans-corruption-in-turkey-unhinged/5362826, accesat la 30 decembrie 2013
[3] Ibidem

[4] Erdogan faces 'Year of Truth', 6 January 2014, www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/01/erdogan-elections-power-struggle-kurd-gulen-syria.html, accesat la 7 ianuarie 2014

[5] “Turkish police chiefs removed from posts amid graft investigation”, The Guardian, 8 January 2014, http://www.theguardian.com/world/2014/jan/08/turkish-police-chiefs-sacked-graft-investigation, accesat la 9 ianuarie 2014; “Turkish riot police clash with demonstrators”, 27 December 2013, http://news.yahoo.com/turkish-riot-police-clash-demonstrators-184046670--finance.html, accesat la 5 ianuarie 2013
 

[6] “The End of Erdogan?”, 20 December 2013, http://www.defenddemocracy.org/media-hit/the-end-of-erdogan/, accesat la 6 ianuarie 2014

[7] “Turkey corruption crisis pushes lira to record low”, December 27 2013, http://money.cnn.com/2013/12/27/news/economy/turkey-stocks-lira/, accesat la 29 decembrie 2013

[8]“Turkish military asks prosecutors to investigate ‘plot’ claims”, 2 January 2014, http://www.hurriyetdailynews.com/turkish-military-asks-prosecutors-to-investigate-plot-claims.aspx?PageID=238&NID=60489&NewsCatID=338, accesat la 5 ianuarie 2014