This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Energia nucleară ca obligaţie şi alegere? Poate fi thoriul o soluţie pentru viit
 

Energia nucleară ca obligaţie şi alegere?

Poate fi thoriul o soluţie pentru viitorul economic al Indiei°

 

Motto: „India cannot emulate developed countries.  We have to find a path that is distinctly different” Rajendra Pachauri[1]

 
Silviu PETRE
 

Într-un articol anterior am vorbit despre impactul mediatic şi social ce înconjoară darea în funcţiune a centralei nucleare de la Kundankulam, statul Tamil Nadu. Pe fondul episodului dramatic de la Fukushima, discuţia legată de găsirea unor surse de energie alternative, discuţie niciodată epuizată sau ieşită din peisaj a căpătat o nouă intensitate. Tema este cu atât mai stringentă pentru statele în curs de dezvoltare pentru care securitatea energetică cauzată de demografia explozivă nu lasă foarte mult răgaz. În articolul de faţă vom analiza posibilitatea utilizării thoriumului drept combustibil în centralele nucleare indiene.

Având în atenţie motto-ul de mai sus, întrebarea de cercetarea a studiului de faţă este: De ce India nu a ales să introducă thoriul mai devreme în centralele nucleare (thorium şi thoriu vor apărea interschimbabil în acest text). Utilizând drept cadru teoretic conceptul de consum extravagant al lui Thorstein Veblen, vom argumenta că programul nuclear indian a făcut parte dintr-o politică de prestigiu în care elitele de la Delhi au fost angajate în ultimii 65 de ani. Aşadar, programul nuclear civil indian a avut încă de la început intenţii militare iar uraniul a devenit o alegere firească, aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte mari puteri: Statele Unite, URSS/Rusia, China, Franţa şi Marea Britanie.

Menţionăm de asemenea că studiul de faţă este scris din perspectiva ştiinţelor sociale şi deci nu va poseda acea expertiză tehnică ce ar putea satisface studentul în ştiinţele exacte.

 

Partea I

Thorstein Veblen şi consumerismul ca prestigiu

               În articolul citat în introducere, am văzut că dinamica sistemului internaţional este explicată de Gilpin ca un proces cu două capete: stabilitatea hegemonică şi difuziunea tehnologică. Prima se referă la întreg managementul sistemului internaţional pe care hegemonul îl desfăşoară prin intermediul forţei sale (militare, financiare, normative, ştiinţifice etc.) şi al bunurilor publice pe care le oferă celorlalţi actori sistemici. Al doilea fenomen, derivând din primul ne spune cum cunoştinţele şi aplicaţiile tehnice se răspândesc în sistem ajutând alţi actori să se dezvolte şi să devina challengeri ai hegemonului. Procesul tranziţiei hegemonice nu se realizează inerent, de la sine ci depinde şi de abilitatea altor state de a primi şi emula creaţiile hegemonului. Într-o lucrare din anii ’60 Gilpin arată cum ambiţia Franţei postbelice, sub De Gaulle a reformat sistemul său de învăţământ pentru a îmbunătăţi cercetarea (sectorul R&D).[2] De asemenea, într-un articol din anii ’90, gânditorul american descrie efortul elitelor nipone postbelice de a absorbi lecţiile americane şi a le folosi pentru transforma Japonia într-un gigant economic.[3] Gilpin nu exclude nici posibilitatea ca un pretender să eşueze din cauza ambiţiilor nerealiste, exagerate sau a unor acţiuni nepotrivite. Supraîntinderea nu este monopolul superputerilor ci se poate întâmpla şi actorilor de rang secundar. Şi odată ajunşi aici nu putem continua o discuţie despre pericolul exagerării fără a lua în seamă opera lui Thorstein Veblen.

               Mult timp căzut în uitare, Thorstein Veblen a fost recuperat de abia odată cu anii ’50 şi critica unor sociologi precum C.Wright Mills, Talcott Parsons sau Şcoala de la Frankfurt faţă de a doua revoluţie industrială şi societatea abundenţei.[4] Un offstreamer ne-ortodox, Veblen a avut o gamă largă de preocupări dar a rămas celebru pentru teoriile sale legate de consum.[5] Influenţat în bună măsură de Charles Darwin , Veblen consideră că diviziunea muncii reprezintă şi o diviziune a demnităţii umane. În comunităţile primitive unde supravieţuirea era prioritatea zero, agresivitatea şi instinctul prădător au devenit condiţii sine qua non ale succesului. Acei membri ai comunităţii care posedau capacităţile marţiale în cea mai mare măsură au fost dăruiţi cu o stimă proporţională din partea celorlalţi membri ai grupului.[6] În acelaşi timp activităţile non-marţiale, industriale, care presupunea muncă sau rutină au fost desconsiderate şi efectuabile doar de către membri comuni ai grupului în cauză sau de către sclavi.[7] Stereotipul, continuă Veblen s-a menţinut de-a lungul mileniilor, chiar dacă evoluţia culturală şi tehnologică i-a dat forme diferite. Astfel în mai toate societăţile elitele sunt asociate cu lipsa de muncă, loisirul, sportul şi activităţile războinice. În epoca industrială unde economia a înlocuit nevoia continuă de prăduire, prestigiul şi opulenţa elitelor nu se mai manifestă neapărat printr-o agresivitate cât printr-un stil de viaţă extravagant şi risipitor. Consumul este cel care conferă măsura vigorii financiare:

In order to gain and to hold the esteem of men it is not sufficient merely to possess wealth or power. The wealth or power must be put in evidence, for esteem is awarded only on evidence. And not only does the evidence of wealth serve to impress one's importance on others and to keep their sense of his importance alive and alert, but it is of scarcely less use in building up and preserving one's self-complacency.”[8]

               Acest consum- şi aici ajungem la efectul care îi poartă numele lui Veblen- nu se reduce doar la indivizii avuţi ci se extinde şi la clasele inferioare, proletare care încearcă să imite stilul de viaţă al păturilor superioare.

               Căutarea prestigiului sub forma posesiunii unor obiecte de lux nu se întâlneşte numai în interiorul naţiunilor ci modelează comportamentul naţiunilor în căutarea unui statut superior pe scena internaţională. Veblen analizează spiritul militarist al naţiunilor industriale moderne şi efectul acestuia asupra păcii. În cadrul unei asemenea perspective patriotismul devine, după definiţia sociologului american, expresia spiritului de solidaritate partizană raportat la prestigiu:

Patriotism may be defined as a sense of partisan solidarity in respect of prestige.[9] 4*

               O componentă de clasă nu lipseşte din naşterea patriotismului: instituţiile statului şi păturile superioare au nevoie de îndoctrinarea maselor largi cu teme ne-materiale precum onoare, ambiţie naţională pentru a putea obţine acceptul publicului în eventualitatea declarării vreunui conflict:

And so again in thecurrent European war, in the case, e.g., of Germany, where the initiative was taken, the State plainly had the full support of popular sentiment, and may even be said to have precipitated the war in response to this urgent popular aspiration; and here again it is a matter of notoriety that the popular sentiment had long been sedulously nursed and "mobilised" to that effect, so that the populace was assiduously kept in spiritual readiness for such an event [..]

It is also evident from the run of the facts as exemplified in these modern wars that while any breach of the peace takes place only on the initiative and at the discretion of the government, or State,[1] it is always requisite in furtherance of such warlike enterprise to cherish and eventually to mobilise popular sentiment in support of any warlike move. Due fomentation of a warlike animus is indispensable to the procuring and maintenance of a suitable equipment with which eventually to break the peace, as well as to ensure a diligent prosecution of such enterprise when once it has been undertaken.”[10]

 

               Valabilitatea efectului Veblen nu se limitează doar la epoca progresivismului american ci a fost testată empiric pentru numeroase alte societăţi contemporane.[11]

               În domeniul relaţiilor internaţionale noţiunea de ’prestigiu’ a fost evitată din cauza caracterului său vag şi imaterial, consideră Barry O’Neill.[12] Cu toate acestea realişti de seamă precum Raymond Aron, Eduard Carr, Hans Morgenthau şi Robert Gilpin au inclus-o în scrierile lor şi au listat-o printre motivaţiile primare de politica externă a statelor. Gilpin cel puţin nu are un interes deosebit de a defini prestigiul dar tinde să îl vadă ca un apendice al noţiunii de putere care este: ”capacitatea de a influenţa mintea celorlalţi.”:

Prestige is the reputaion for power, and military power in particular. Whereas power refers to the economic, militry and related capabilities of a state, prestige refers primarily to the perception of ther states with respect to a state’s capacities and its ability and willingness to exercise its power… Prestige, rather than power is the everyday currency of international relations much as authority is the central ordering feature of domestic society.”

 

               Gilpin îi atribuie prestigiului rolul de a conserva forţa efectivă înlocuind-o cu reputaţia acesteia pentru obţine efectului dorit. Interesat de o critică constructivistă a neorealismului Youngho Kim arată că nu numai factorii materiali modelează dinamica internaţională, reputaţia fiind cel puţin la fel de importantă. Pentru Kim prestigiul trebuie văzut drept influenţă a unui stat asupra altor actori sistemici.[13] Ca o reliefare a neclarităţii semanticii de mai sus, O’Neill caută cuvântul prestigiu în revista Historical Archives (1955-2004). Acesta apare în 267 ocazii dintre care 70 sunt legate de acţiuni militare şi posesiuni; 40 de acţiuni morale întreprinde de un guvern şi 35 de cazuri ce implicau reuşite tehnico-ştiinţifice.[14] Tranşând dificultăţile literaturii din RI, O’Neill alege să definească prestigiul ca fiind calitatea general dezirabilă a unui obiect pe care un grup îl doreşte (ex: calitatea de membru al CS al ONU; construirea unui baraj de mari dimensiuni, lansarea unui satelit pot fi listate ca obiecte prestigioase pe care o naţiune le poate urmări).[15]

               Readucându-l pe Veblen în prim plan, Lilach Gilady consideră că tema consumului extravagant poate fi foarte bine aplicată în domeniul relaţiilor internaţionale dacă se înlocuieşte bogăţia ca măsură a acţiunilor cu puterea. Gilady arată repetate cazuri în care resursele guvernelor au avut drept finalitate impresionarea aliaţilor ori adversarilor. Drept studiu de caz, Gilady alege marile proiecte ştiinţifice (Big Science Projects) din timpul Războiului Rece şi după, precum programele spaţiale sau Genomul Uman cu rol în demonstrarea superiorităţii SUA în fata URSS-ului.[16]

               Pentru tema supusă studiului, şi anume aceea a dezvoltării tehnologico-militare există o bogată literatură care descifrează un comportament bazat pe prestigiu în multe dintre statele lumii a III-a de după decolonizare. Astfel, într-un articol din 1993, Alexander Wendt şi Michael Barnett arată că în numeroase ţări non-occidentale există un proces de nation-building similar cu cel petrecut în Europa de Vest şi care leagă intim formarea unui sentiment de apartenenţă de instituţiile şi practicile militare. Pentru aceste societăţi în curs de dezvoltare, achiziţionarea de armament modern, fie el convenţional sau nuclear reprezintă o marcă a modernităţii.[17] Prestigiul nu este singurul factor care motivează achiziţiile de armament sau, altfel spus prestigiul este factorul imaterial care îmbracă alte cauze mult mai stringente: anume lipsa de legitimitate a elitelor conducătoare din statele lumii a Treia.[18] Pentru a supravieţui într-un mediu ostil în care propria populaţia este o ameninţare la adresa securităţii elitelor, importul de armament poate avea întrebuinţări mai degrabă poliţieneşti decât militare. Concluzia celor doi este pesimistă: dependenţa faţă de ţările dezvoltate menţine relaţiile de putere din epoca colonială şi contribuie la persistenţa sărăciei şi instabilităţii în cadrul naţiunilor aflate pe cursa dezvoltării.[19];19*

               Pe o linie similară cu cea ca lui Wendt şi Barnett, cunoscutul expert în comerţul de armament, David Kinsella acuză modelul neoclasic de inadecvare în a descrie achiziţiile militare din lumea a III-a. Pentru Kinsella modelul actorului raţional orientat de nevoie, ofertă şi preţuri trebuie suplimentat cu considerente ideologice sau cu creşterea statutului în cazul importului de armament din regiunile mai sus menţionate.[20]

 

Partea aII-a

Atomi pentru pace şi război

Programul nuclear indian s-a dezvoltat la întâlnirea dintre o ambiţie şi o oportunitate. În primul caz este vorba despre dorinţa unei părţi a elitelor indiene, în frunte cu Jawaharlal Nehru şi prietenul său, dr.Homi Bhaba, fizician eminent şi părintele programului nuclear indian de a fi în fruntea revoluţiei tehnologice postbelice. Spre deosebire de Mahatma Ghandi a cărei viziune anti-occidentală şi anti-modernă presupunea reîntoarcerea la o societatea simplă, agrară şi idealizată, Nehru şi Bhaba reflectau pledoaria forţelor modernizatoare.

Oportunitatea se referă la iniţiativa preşedintelui american Dwight Eisenhower numită Atomi pentru Pace. Anunţată printr-un discurs din 8 decembrie 1953 în faţa ONU, aceasta se referea la planul preşedintelui american de acomodare cu Uniunea Sovietică şi creare a unui regim de control internaţional al tehnologiei nucleare.[21] Scopul iniţial şi esenţial avea în vedere arsenalele nucleare sovietic şi american ce ar fi trebuit puse sub egida nou înfiinţatei Agenţii Internaţionale pentru Energia Atomică. Legea Energiei Atomice (Atomic Energy Act) din 1954 declasifica secretele tehnologiei nucleare mediului industrial privat, dorindu-se un gest de transparenţă şi bună credinţă.[22] Totodată laboratoarele şi universităţile americane vor oferi instructaj în domeniu unui număr important de savanţi şi cercetători din lumea a III-a. Anul 1955 marchează organizarea, simultan cu întâlnirea de la Bandung a unei conferinţe ONU dedicată Utilizării Paşnice a Energiei Atomice. Urmarea conferinţei a fost crearea AIEA la Geneva, în vara anului următor, 1956. Conferinţa, prezidată de nimeni altul decât Homi Bhaba jalonează ciocnirea dintre viziunea liberal-internaţionalistă a preşedintelui american şi cea naţionalistă, susţinută de sovietici şi indieni care doreau ca fiecare state să deţină controlul asupra materialului şi tehnologiei nucleare de pe teritoriul său. Astfel, AIEA trebuia să se mulţumească cu un rol redus faţă de design-ul iniţial. India a profitat de pe urma iniţiativei Atomi pentru Pace în patru moduri: a) între 1955-1974 peste o mie de savanţi indieni au mers la stagiu de pregătire în SUA; b) vânzarea de apă grea de către SUA spre India a fost folosită la reactorul CIRUS pentru a produce plutoniu, util în scopuri militare; c) firma americană Vitro International a ajutat la construirea centralei de reprocesare de la Trombay;[23] d) asistenţa americană a facilitatea construirea reactoarelor nucleare de la Tarapur.

 

India şi NPT-ul

Teama unei proliferări nucleare care să se adauge relaţiei dificile dintre cele două superputeri determină unele state, în frunte cu Irlanda să militeze încă de la sfârşitul anilor ’50 pentru un regim normativ internaţional. Drept urmare a testelor nucleare franceze din 1960, o rezoluţie a AG a ONU din 1961 cerea statelor (mai ales celor deja nucleare) să se abţină de la achiziţia de noi echipamente nucleare şi de la transferul de tehnologie atomică. Patru ani mai târziu, în 1965, un Comitet al Dezarmării al 18 naţiuni, printre care şi India se pregăteau să redacteze textul unui tratat de non-proliferare. New Delhi conducea corul. Când a devenit clar că statele non-posesoare vor trebui să accepte status-quo-ul, India, care deja cunoscuse înfrângerea în faţa Chinei în 1962 va refuza semnarea NPT-ului.[24]

Începutul anilor ’70 redau contrastul crescând dintre poziţia Washingtonului şi cea a New Delhi-ului în mai multe privinţe, războiul din Vietnam şi discriminarea Nord-Sud în privinţa regimului nuclear percepută de India dominând lista. Testul nuclear civil din 1974 va răci relaţiile indo-americane, făcând din New Delhi un paria în ochii Casei Albe până la sfârşitul anilor 1990.

 
 

Swadeshi şi Sawaraj în cultura strategică indiană

Mitologia drumului spre independenţă al Indiei a fost marcat de două concepte: Swadeshi (autosuficienţă) şi Swaraj (autoguvernare- self rule). De origine ghandiană ele vor căpătă alte valenţe prin acţiunile şi discursul oamenilor politici succesori: Nehru, Indira Ghandi, liderii BJP sau ABJ Kalam, preşedinte al ţării (2002-2007) şi părintele programului balistic. Pentru aceştia independenţa şi autosuficienţa aveau contururi mult mai realpolitice şi trebuiau realizate prin intermediul ştiinţei. Din punct de vedere al relaţiei cu Occidentul independenţa Indiei nu s-a realizat în 1947 prin ruptura de imperiul britanic ci a continuat jalonând relaţia tensionată cu Statele Unite.

David Kinsella afirmă că impulsul Indiei de a realiza excelenţa în materie tehno-militară are la bază obsesia statutului şi a prestigiului, mai ales faţă de Occident. Studiind cu minuţiozitate articolele din India Today legate de indigenizare (intervalul 31 mai 1977 – 31 decembrie 1996) a identificat 126 de articole dintre care 74 detaliau motivaţiile elaborării unor proiecte aero-spaţiale, balistice sau din subspecia echipamentului militar.[25] Ca o dovadă suplimentară, acelaşi cotidian India Today a realizat în 1995 un sondaj printre rezidenţii în 9 mari oraşe indiene cu privire la scopul existenţei bombei atomice- 95% au indicat nevoia protejării faţă de China şi Pakistan; 85% nevoia de a îmbunătăţi puterea de negociere a Indiei pe arena globală iar 83% au indicat pur şi simplu îmbunătăţirea statutului.[26]

 
 

Istorie şi structură în programul nuclear indian

Programul nuclear indian îşi are originile într-o decizie a parlamentului are instituia Comisia pentru Energia Atomică (Atomic Energy Commission- AEC). La rândul său Comisia va crea Departamentul pentru Energia Atomică (DAE) şi Laboratoarele Bhaba (BARC), ambele în 1954. Pentru implementarea infrastructurii nucleare civile guvernul indian s-a implicat în stabilirea a încă patru entităţi:

-Nuclear Power Corporation: cu rol în construcţia reactoarelor nucleare;

-Uranium Corporation Limited: cu rol în extracţia minereului de uraniu;

-Industrial Heavy Water Board: cu sarcina de a gestiona producţia şi utilizarea apei grele

şi

-BHAVANI Ltd.: companie de stat în a cărei sarcini revine păstorirea centralelor nucleare indiene.[27]

Creionat de Homi Bhaba, programului nuclear indian i-au fost alocate trei stagii: primul a presupus producţia de uraniu în reactoare presurizate cu apă grea (PHWR-Pressurized Heavy Water Reactors). Al doilea stagiu presupunea folosirea ciclului uraniu-plutoniu în reactoare rapide, superioase celor mai sus amintite (fast breeder reactors)[28] în timp ce al treilea stagiu, rezervat viitorului promite înlocuirea tradiţionalului uraniu cu thoriul.[29]

 

 

 
 

A doua etapă a programului nuclear indian a început în 2002 odată cu instalării reactorului rapid de la Kalpakam ce urmează a fi dat în funcţiune în 2013. Alte şase reactoare de acelaşi gen sunt dorite până în 2020.

Zorii celei de-a treia etape au început în 1996 odată cu generarea experimentală de electricitate folosind thoriumul în reactorul de la Kamini, lângă Madras. Pornit de la o capacitate iniţială de 30kW în 1996 puterea acestuia a fost crescută la 40 MW. Deşi discuţia rămâne deschise anumite surse dau reactorul de la Kamini ca fiind singurul din lume ce operează pe bază de thorium.[30]

 

Acordul nuclear indo-american

Inflamarea Orientului Mijlociu extins după 11 septembrie va determina noua administraţie Bush II să reactiveze raporturile cordiale cu Pakistanul dar totodată să şi devină mai conştientă de nevoia menţinerii unei balanţe moderate în Asia de Sud. Începând cu martie 2005 Washingtonul a început o serie de gesturi etichetate ca fiind fără precedent faţă de New Delhi.

În cele urmează voi prezenta serialul evenimentelor care vor duce la semnarea acordului bilateral.

Primirea triumfală a premierului Manmohan Singh la Washington pe 18 iulie 2005 s-a concretizat prin afirmarea intenţiei comune de a pune bazele unui parteneriat nuclear. Pe 3 martie 2006, într-o vizită a lui George W.Bush II în India cei doi vor emite o declaraţie comună în acelaşi sens.

Pe 26 iulie 2006 Camera Reprezentanţilor emite Legea Henry Hyde*ò ce împuternicea Washingtonul să coopereze cu India în privinţa tehnologiei nucleare fără ca cea din urmă să mai fi obligată să semneze NPT-ul. Fapt fără precedent în relaţiile americane de gen Legea Henry Hyde a stârnit numeroase critici care vor continua pe tot parcursul traseului negocierilor dintre cele două state. Criticii afirmau că prin actul respectiv SUA ofereau Indiei posibilităţi de a cumpăra tehnologie nucleară în condiţii mult mai avantajoase şi, într-un cadru mai amplu minau toate principiile regimului de non-proliferare pe care SUA clamau că îl respectă.

Pe 16 noiembrie 2006, o nouă lege modifica Actul din 1954 care reglementa modul în care SUA pot tranzacţiona tehnologie nucleară altor state.

Pe 27 iulie 2007 negocierile pentru semnarea unui acord înte cele două ţări de concretizează. Pe 3 august textul acordului este emis de către cele două state.

Criticile interne între cele două state vor avea repercursiuni mult mai mari în India unde premierul Singh avea de făcut faţă unor voci puternic anti-americane precum şi partidelor de stânga din Parlament.

După ce la 11 septembrie 2008 preşedintele american trimite legea spre aprobarea celor două Camere ale Congresului, acesta aprobă actul pe 28 septembrie. După o serie de întârzieri acesta va fi semnat pe 8 octombrie 2008 de către reprezentanţii celor două state.[31]

Conform Acordului de Cooperare Civilă SUA furnizează Indiei o serie de materiale nucleare cu condiţia ca New Delhi să nu reia testele nucleare care ar atrage după sine încetarea colaborării dintre cele două state (secţiunea 19; Henry Hyde Act). Mai mult, în cazul nerespectării acordului de către India, guvernul american are dreptul să ceară returnarea materialului fisionabil furnizat. Deasemenea autorităţile indiene se obligă să pună sub supravegherea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică cele opt reactoare nucleare pe care plănuiesc să le construiască în scopuri civile până în 2014.[32]

 

Thoriumul- o promisiune a viitorului?

Dilema epocii industriale a fost aşezată între două direcţii: una ideologică având drept repere progresul sau stagnarea iar alta tehnică ce presupunea alegerea între surse fiabile energetic dar poluante/ şi surse slabe energetic dar nepoluante. În ciuda externalităţilor pe care le provoacă, petrolul, gazele naturale, cărbunele şi, de câteva decenii uraniul, au avut greutate faţă de alternative precum energia eoliană sau solară. Ca posibil înlocuitor de succes al uraniului din centralele atomice thoriul se bucură de o vocală susţinere. Reviste precum Forbes sau The Guardian i-au dedicat repetate articole.[33] Descoperit în 1828 de către Jöns Jakob Berzelius în 1828, thoriul face partea din grupa lantanidelor şi poartă numărul 90 în tabelul elementelor (uraniul are nr.92). Se crede că thoriumul este de trei ori mai abundent în pământ decât uraniul şi mai are avantajul că, în timp ce doar 0,7% din minereul de uraniu poate fi utilizat, în cazul thoriumului întreg minereul are utilitate în producţie. De asemenea thoriumul produce de 40 de ori mai multă energie per unitate decât cărbunele. În scoarţa Pământului thoriumul se găseşte în monazite, minerale bogate în fosfaţi care găzduiesc şi alte metale rare ca uraniul, lantanium şi cerium.[34] Istoria thoriului indică un traseu contrafactual pe care civilizaţia s-ar fi putut aşeza. Primele încercări de a extrage energie electrică din acest metal au existat încă din anii ’50-’60 în Statele Unite, în Idaho. Cum thoriul era mult mai greu de utilizat în scopuri militare decât uraniul, acesta din urmă a avut câştig de cauză şi a fost preferat atât pentru programele civile cât şi pentru cel militar. Cercetări similare au fost găzduite de numeroase alte state precum RFG, Italia, India, China, Franţa şi România.

AIEA însăşi a organizat câteva conferinţe internaţionale în acest sens: Salzburg (1977); Viena (1982).[35]

La mijlocul anilor ’80 era cunoscute 11,6 milioane tone rezerve de thoriu, India deţinând 31%:

 
 
 
                                                                                         
 

În India rezervele de thoriu se găsesc în nisipurile de la Kerala, Tamil Nadu, Andhra Pradesh şi Orissa:[38]

Sursa: A Thorium Dream: India’s Investments in New Nuclear, http://k1project.org/energy/fissile-material-indias-investments-in-new-nuclear/

 

Dincolo de avantajele mai sus etalate, avocaţii opţiunii pe bază de thoriu invocă dimensiunile reduse ale centralelor nucleare care ar opera cu acest material alături de cantitatea mai mică de radiaţii care însoţeşte procesul de producere al energiei electrice. Un bonus ar fi şi faptul că thoriumul, fiind greu de militarizat poate fi o soluţie pentru acele naţiuni în curs de dezvoltare care suferă penuria de energie, asemenea Iranului.

Nu toată lumea este însă la fel de optimistă. Un raport cerut de ministrul britanic al energiei şi schimbărilor climatice detaliază greutăţile tehnice ce ar deriva din înlocuirea uraniului. Autorii raportului afirmă că thoriumul se poate dovedi salutar doar pentru acele ţări care îl posedă în abundenţă- cazul Indiei- dar nu şi pentru state ca Marea Britanie unde nu ar aduce avantaje considerabile faţă de actuala tehnologie.[39]

Chiar şi în India există voci sceptice. Rahul Tongia and Dr. V.S. Arunachalam, doi eminenţi savanţi (al doilea fost consilier al ministrului apărării) argumentează împotriva generării thorimului în reactoare rapide, pledând în schimb pentru importul de uraniu şi arderea acestuia în reactoare cu apă grea. Reactoarele rapide pe bază de thoriu nu ar aduce nici pe departe rezultatele dorite, conchid ei.[40]

Concluzie

Am început studiul de faţă citând-ul pe Rajendra K.Pachauri, cunoscut autor în domeniul schimbărilor climatice şi preşedinte al Panelului Integuvernamental al ONU pe tema schimbărilor climatice. Afirmaţia sa este binevenită într-un diapazon ecologist dar nu exprimă adevărul direcţiei pe care India de după 1947, şi mai ales după 1991 a mers. Sau mai bine zi nu exprimă adevărul decât parţial! În ciuda profesatei filosofii ghandiene, elita de la Nw Delhi, dincolo de frământările partizane interne a împărtăşit aureola unei Indii puternice, industrializate, demnă de civilizaţia sa multimilenară şi egală cu Occidentul. Programul nuclear indian, poate mai mult decât oricare alt sector a fost fidel acestei idei. Ambivalenţa sa iniţială (scop civil manifest şi scop nuclear latent) a stricat relaţiile dintre Washington şi New Delhi demonstrând totodată încăpăţânarea Indiei de a fi o prezenţă cât se poate de materială pe mapamond, şi nu numai una spirituală, cum mulţi dintre noi încă o văd. Am văzut de asemenea că urmărirea pasionantă a prestigiului a cântărit enorm în alegerea uraniului în loc de thorium- India dorind ca setându-şi tehnologia pe uraniu să aibă acces la tehnologia sovietică şi occidentală şi să-şi netezească drumul spre fabricarea bombei atomice. Poate că a fost drumul cel bun iar prioritizarea cercetărilor cu thoriu ar fi tăiat India de mainstream-ul ştiinţific occidental complet în anii Războiului Rece. De abia acum când thoriumul a ajuns substantivul dezbaterilor energetice, o Indie liberală racordată la Occident poate fi fidelă planului iniţial a lui Homi Bhaba.

Thorstein Veblen a arătat că lăcomia şi setea după glorie şi extravaganţă însoţeşte atât indivizii cât şi naţiunile deopotrivă. Dosarul nuclear indian pare să cadă, şi mulţi critici ai bombei atomice ar fi de acord, în acest viciu. Dacă este să luăm în calcul procentajul redus pe care centralele atomice îl ocupă în totalul producţiei de electricitate ne putem întreba dacă oamenii politici ai Indiei nu au dorit mai mult reputaţia ţării decât bunăstarea propriului popor!

Dezvoltarea încă modestă a sectorului nuclear indian poate fi citită şi in altă cheie: opinia publică este de multe ori împărţită şi chiar vehementă când vin vorba de construcţia unei noi centrale atomice- Kundankulam este doar cel mai recent exemplu. Însă, in mod ironic, daca variatele comunităţi locale sunt potrivnice instalării de material fisionabil în preajma lor, India pare înamorată în ansamblul ei la gândul posesiunii armelor nucleare,[41] aşa cum a arătat-o sondajul din India Daily citat de David Kinsella.

Poate că astăzi, eliberată de alianţele şi rivalităţile rigide ale Războiului Rece India nu se va mai concentra pe a le demonstra altora ceva ci pe ce ar putea să îşi demonstreze ei înseşi.

 


° lui C.U.

[1] Somini Sengupta, India's craving for energy adds to pollution concerns, The New York Times, 2 Mar 2008,

Nitish Dogra, Sageet Srivastava, Climate Change and Disease Dynamics in India, TERI Press, New Delhi, 2012

[2] Robert Gilpin, France in the age of the Scientific State, Princeton University Press, Princeton, 1968

[3] Robert Gilpin, Economic Evolution of National Systems, International Studies Quarterly, Vol.40, No.3, Special Issue: Evolutionary Paradigms in Social Sciences, Sept.1996, pp.411-431

[4] Rick Tilman, Thorstein Veblen, John Dewey, C. Wright Mills and the Generic Ends of Life, Rowman & Littlefield, 2004, p.10

[5] Rick Tilman, A Veblen Treasury: From Leisure Class to War, Peace and Capitalism, M.E. Sharpe, Inc., New York, 1993, p.x-xi

[6] Conspicuous abstention from labour therefore becomes the conventional mark of superior pecuniary achievement and the conventional index of reputability; and conversely, since application to productive labour is a mark of poverty and subjection, it becomes inconsistent with a reputable standing in the community. Habits of industry and thrift, therefore, are not uniformly furthered by a prevailing pecuniary emulation. On the contrary, this kind of emulation indirectly discountenances participation in productive labour. Labour would unavoidably become dishonourable, as being an evidence indecorous under the ancient tradition handed down from an earlier cultural stage”, Thorstein Veblen, The Leisure Class, The Echo Library, Middlesex, UK, 2007 , pp.28-31. Vezi şi Thorstein Veblen, The Leisure Class, 1919 la Archive for the History of Economic Thought, McMaster University

Thorstein Veblen, The Instinct of Workmanship and the Irksomeness of Labor, American Journal of Sociology, volume 4 (1898-99), http://socserv2.mcmaster.ca/~econ/ugcm/3ll3/veblen/irksome

[7] Thorstein Veblen, The Leisure Class, The Echo Library, Middlesex, UK, 2007 p.4 şi passim

[8] Ibidem, p.20

[9] Thorstein Veblen, An Inquiry Into The Nature Of Peace And The Terms Of Its Perpetuation, Viking Press, 1945./ În studiul de faţă vom folosi ediţia online ce poate fi găsită pe pe site-ul Gutenberg.org: Thorstein Veblen, An Inquiry Into The Nature Of Peace And The Terms Of Its Perpetuation, B.W. HUEBSCH,New York, 1919, p.25

4* Dacă în lucrarea mai sus menţionată Veblen abordează tema pacifică dintr-o perspectivă liberală, într-o lucrarea anterioară militarismul şi naţionalismul sunt descrise dintr-o tuşă mult mai favorabilă, de coloratură darwinistă. Militarismului german/prusac îi este conferit un rol benefic, disciplinator. Astfel, naţiunea germană, recurgând la militarism reduce din fondur