This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Egipt: revoluţia continuă
 
Egipt: revoluţia continuă
 
Carmen RIJNOVEANU
 
 

            Egiptul a redevenit, în aceste zile, centrul unei adevărate furtuni revoluţionare, la un an de la desfăşurarea primelor alegeri democratice după înlăturarea de la putere a regimului Mubarak. Noua eră anunţată în iunie 2012, odată cu alegerea liderului Frăţiei Musulmane, Mohamad Morsi, în funcţia de preşedinte al ţării pare că a ajuns la final. În ziua de 3 iulie, ministrul apărării şi şeful forţelor armate egiptene, generalul al-Sisi a anunţat înlăturarea preşedintelui Morsi de la conducerea ţării şi numirea unei noi strructuri de conducere interimare. Mişcarea armatei a luat prin surprindere prin rapiditatea execuţiei ceea ce, evident, a dat naştere unor scenarii dintre cele mai diverse privind substraturile interne şi externe ale acţiunii militare, precum şi intenţiile noii conduceri instaurate la Cairo.

Într-o perspectivă generală, se poate spune că înlăturarea prin intervenţie militară a unui regim ales democratic, islamist sau nu (aceasta este o altă discuţie), poate avea repercursiuni dramatice asupra dinamicilor politice interne şi asupra stabilităţii regionale deopotrivă, iar un conflict pe modelul sirian, având în vederea degenerarea violenţelor din ultimele zile, poate erupe oricând.

 

Venirea Frăţiei Musulmane la putere în iunie 2012 nu a fost o surpriză. Interzisă în perioada Mubarak, mişcarea s-a remarcat printr-o organizare extrem de eficientă, creându-şi structuri şi comandamante de conducere pe tot cuprinsul ţării, implicându-se în activităţi sociale de ajutorare a populaţiei, reuşind, astfel, să-şi asigure un bazin popular foarte loial şi să-şi diversifice instrumentele de influenţă care i-au permis să reziste în ciuda hărţuirii/represaliilor permanente din partea regimului.

Revoluţia începută în piaţa Tahrir în primăvara lui 2011 s-a încheiat la urne cu victoria Frăţiei şi a salafiştilor (islamiştii radicali), grupările liberale şi reformatoare eşuând complet în demersul lor politic. Este adevărat că Piaţa Tahrir a devenit un simbol al aspiraţiilor democratice şi liberale ale populaţiei, dar, în final, maşinăria politică a Frăţiei s-a dovedit indestructibilă. Alegerile prezidenţiale au urmat acelaşi scenariu, alegerea lui Morsi ca preşedinte al ţării consacrând dominaţia islamiştilor, este adevărat de orientare moderată. În context, reacţiile comunităţii internaţionale au fost determinate de obiective care au vizat în primul rând stabilizarea ţării şi încurajarea noii puteri de la Cairo în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor internaţionale anterioare, mai ales pe cele două dosare cheie: Israel şi Canalul de Suez.

O radiografie sumară a acestui an de mandat prezidenţial ne oferă câteva indicii relativ la cauzele interne ale evenimentelor care se desfăşoară în aceste zile la Cairo şi în alte oraşe ale ţării.

Încă de la preluarea puterii, noul preşedinte a iniţat un plan amplu de măsuri considerate de forţele moderate de opoziţie ca având ca unic scop islamizarea completă a ţării şi impunerea dominaţiei absolute a Frăţiei Musulmane. Blocajul s-a produs în momentul în care a devenit evident că Frăţia Musulmană nu este capabilă să ofere soluţii economice în paralel cu declanşarea unei ofensive furibunde pentru consolidarea şi acapararea pârghiilor de putere internă în baza unui mesaj islamist tot mai agresiv. Încercarea preşedintelui Morsi de a-şi asigura puteri discreţionare, adoptarea unei Constituţii care face referire la legea shari’a intens contestată de forţele politice liberale, subordonarea Camerei Superioare a Parlamentului (Shura Council), refuzul de a organiza alegeri generale după decizia Curţii Constituţionale de dizolvare a camerei inferioare a Parlamentului, numirea membrilor Frăţiei Musulmane în funcţiile cheie ale statului şi aparatului birocratic, restricţiile tot mai dure la adresa activităţii societăţii civile şi NGO-urilor, simultan cu apelul insistent la valorile tradiţionale islamice au exacerbat îngrijorările faţă de cursul politic al noului regim. Noua Constituţie elaborată de islamişti a fost interpretată ca un atac împotriva identităţii egiptene, provocând mişcări ample de nemulţumire şi protest. Tendinţa de islamizare a ţării concomitent cu prăbuşirea economiei interne şi incapacitatea regimului de a stabiliza situaţia au antagonizat în egală măsură populaţia şi marile cancelarii internaţionale. Ultimul an a fost, de altfel, marcat de o serie de proteste şi mişcări violente de stradă, chiar dacă amploarea lor a fost limitată, dar a existat în permamenţă o presiune puternică a străzii asupra regimului islamist de la Cairo. Începutul anului a fost puternic marcat de revolte, iar pe 27 ianuarie a.c, preşedintele Morsi a declarat stare de urgenţă în provinciile Port Said, Ismailiya şi Suez.. În lunile care au urmat, acţiunile de contestare au crescut în intensitate. Forţele de opoziţie au cerut cu insistenţă organizarea de noi alegeri, motivând că noua conducere islamistă şi-a pierdut legitimitatea, contestarea acesteia de către mase fiind un astfel de argument. Conflictul dintre islamişti şi grupările liberale de opoziţie a devenit acut, riscul major fiind destabilizarea completă a ţării.

 

Nici în politica externă, agenda preşedintelui nu a fost lipsită de fluctuaţii şi controverse, iar tendinţa de asumare a unor acţiuni independente pe scena regională au ridicat semne de întrebare relativ la angajamentele sale de perspectivă.

Este adevărat că Morsi a continuat respectarea Tratatului cu Israelul din 1979, şi chiar s-a implicat cu succes în negocierea unui acord de încetare a focului între Israel şi Hamas în toamna lui 2012, ceea ce i-a adus o largă susţinere internaţională. Cairo a reuşit să stabilească o relaţie strânsă cu Turcia lui Erdogan care s-a erijat în cel mai vocal susţinător al Frăţiei Musulmane. Posibilitatea forjării unui parteneriat Turcia-Egipt, între două state musulmane, sunnite, ambele conduse de forţe islamice moderate, părea un scenariu de succes care i-ar fi permis Ankarei să îşi consolideze postura strategică în competiţia cu sfera şiită iraniană. Egiptul sub conducerea lui Morsi era de aşteptat să joace un rol catalizator în nou imaginata axă sunnită alături de Turcia, Arabia Saudită şi Qatar. Postura atribuită de aliaţii sunniţi nu corespundea, însă, obiectivelor politice ale lui Morsi ale cărui ambiţii vizau asumarea mai degrabă a unui rol de balancer între diferite centre rivale de putere. Într-o asemenea eventualitate, Egiptul îşi asigura o capacitatea de proiecţie a puterii pe măsura statutului său de primă putere arabă. Deschiderea faţă de Iran care a culminat cu vizita istorică a lui Ahmadinejad la Cairo din primăvara acestui an a răspuns acestor calcule geopolitice. Apropierea egipteano-iraniană a provocat atât nemulţumirea aliaţilor arabi (cu precădere Arabia Saudită), cât şi a puterilor occidentale care au început să privească cu îngrijorare veleităţile regionale ale preşedintelui egiptean. Relativ la dosarul sirian, liderul de la Cairo a urmat linia directoare a celorlalte state sunnite, susţinând cauza forţelor revoluţionare în lupta împotriva regimului Assad. La nivel diplomatic, însă, regimul islamist de la Cairo a insistat pe găsirea unei soluţii regionale prin angajarea tuturor actorilor implicaţi, inclusiv Iranul. Încercând să joace cartea medierii, Cairo a iniţiat Grupul de Contact pentru Siria/Syrian Contact Group- din care, alături de Egipt, mai făceau parte, Turcia, Iranul şi Arabia Saudită. Eşecul iniţiativei egiptene era previzibil, raporturile existente pe direcţia Teheran-Riadh făcând imposbilă funcţionare unei astfel de formule diplomatice. Deschiderea faţă de Iran a complicat serios postura strategică a Egiptului, mai ales în relaţia cu monarhiile din Golf, cu excepţia Qatarului care a continuat să ofere cu generozitate sprijin financiar regimului de la Cairo.

De asemenea, politica de neimplicare adoptată de Morsi faţă de războiul civil din Siria a început să fie intens criticată la nivel intern, unde solicitările de intervenţie în sprijinul „fraţilor” sunniţi au luat amploare. Încercând să capitalizeze această evervescenţă a maselor, Morsi a schimbat complet discursul, iar în ziua de 21 iunie, în faţa unei mulţimi entuziaste de suporteri, Morsi a anunţat ruperea completă a relaţiilor diplomatice cu regimul de la Damasc. Mai mult, cei care doreau să lupte împotriva regimului Assad, erau încurajaţi să se alăture forţelor rebele din Siria, fiind asiguraţi că nu vor suporta nici un fel de consecinţe la întoarcerea în ţară. [1]

Practic, în doar un an de zile, Morsi a reuşit să antagonizeze profund societatea egipteană, apărând tot mai mult ca un preşedinte lipsit de o strategie coerentă de politică externă şi fără o viziune clară privind agenda economică şi socială. Este adevărat că timpul a fost extrem de scurt, iar aşteptările, după înlăturarea dictaturii lui Mubarak, au fost imense.

 

Tensiunile tot mai mari din cadrul societăţii şi imposibilitatea găsirii unui compromis politic cu forţele de opoziţie liberale au culminat cu ampla demonstraţie populară organizată în Piaţa Tahrir, în ziua de 30 iunie. Acţiunea a fost organizată şi coordonată de Iniţiativa Tamarod („rebeliune” în limba arabă), care reprezintă, în fapt, o mişcare împotriva regimului islamist la care au aderat forţele de opoziţie şi grupările liberale deopotrivă. Ţinta demonstranţiei a devenit preşedintele în exerciţiu căruia i s-a solicitat demisia, care să permită, ulterior, organizarea de noi alegeri democratice. Situaţia a degenerat rapid în lupte de stradă şi violenţe care s-au extins şi în alte oraşe ale ţării. Cairo a devenit, practic, un oraş asediat, demonstraţia împotriva preşedintelui Morsi reuşind să mobileze, conform unor surse, nu mai puţine de 14 milioane de oameni.

Ceea ce a urmat pare deznodământul unui plan bine pus la punct. Luni, 1 iulie, generalul Abdel Fattah al-Sisi, ministrul apărării, i-a solicitat preşedintelui Morsi şi Frăţiei Musulmane, sub forma unui ultimatum, ca până miercuri, 3 iulie, să iniţieze un dialog cu membrii opoziţiei. Solicitarea armatei a fost motivată în primul rând prin necesitatea reinstaurării ordinii interne şi stabilizarea ţării. În caz contrar, al-Sisi a anunţat că armata va interveni pentru a impune tuturor forţelor politice „un calendar de acţiuni” (political roadmap).[2] Negocierile dintre regim şi forţele de opoziţie au eşuat, ambele părţi refuzând orice compromis pe subiect.

În acest context, în noaptea de 2 iulie, preşedintele Morsi s-a adresat populaţiei în încercarea de a preveni o acţiune care părea deja previzibilă, anunţând că este pregătit să-şi apere legitimitatea, refuzând să ia în calcul o posibilă demisie. Discursul, considerat sfidător, a fost semnalul clar adresat armatei că actualul regim nu se va supune ultimatumului acesteia. În consecinţă, în ziua de 3 iulie, termenul limită al ultimatumului, a venit anunţul ministrului apărării conform căruia preşedintele Morsi a fost înlăturat de la conducerea ţării.

            Într-o scurtă intervenţie televizată, generalul al-Sisi, flancat de şefii categoriilor de arme şi de reprezentanţii Frontului 30 iunie (liderii opoziţiei-cel mai proeminent fiind Mohamed ElBaradei-, marele şeic Ahmed al-Tayyeb, şeful religios al celei mai importante instituţii-moschei islamice al-Azhar University/Mosque, papa Tawadros II, liderul Bisericii Copte, precum şi Mahmoud Badr, fondatorul Iniţiativei Tamarod) a anunţat o serie de decizii în regim de urgenţă. Calendarul de acţiuni-political roadmap-cuprinde în punctele esenţiale: numirea unui preşedinte interimar în persoana lui Adly Mansour, preşedintele Curţii Constituţionale, suspendarea Constituţiei, şi organizarea, în cel mai scurt timp, a alegerilor parlamentare şi prezidenţiale. Preşedintele interimar este autorizat să emită declaraţii constituţionale şi să adopte legi în perioada interimatului.[3]Este interesantă numirea lui Mansour ca preşedinte, aceasta fiind una dintre revendicările principale ale mişcării de protest Tamarod.

S-a mai anunţat decizia de constituire a unui guvern care să includă personalităţi naţionale marcante şi tehnocraţi, precum şi lansarea unei iniţiative care vizează revizuirea amendamentelor în litigiu din Constituţia recent suspendată.[4] În acest sens, din datele disponibile, nu au existat nici un fel de consultări nici cu Morsi, nici cu Partidul Libertăţii şi Justiţiei, aripa politică a Frăţiei Musulmane. Mai mult, în ziua de 5 iulie, noul preşedinte interimar a anunţat dizolvarea Camerei Superioare a Parlamentului (Shura), precum şi numirea unuir nou şef al Serviciilor Secrete în persoana lui Ahmed Farid.

 

Anunţul privind demiterea lui Morsi a provocat ample manifestări de entuziasm din partea manifestanţilor strânşi în Piaţa Tahrir. Concomitent, pe măsură ce informaţiile privind soarta preşedintelui deveneau tot mai contradictorii (fie că este sub arest la domiciliu, fie că se află în incinta ministerului apărării sau a unei unităţi militare necunoscute), zeci de mii de suporteri au început să se mobilizeze pentru apărarea a ceea ce ei denumeau ordinea constituţională.

Pentru a evita degenerarea violenţelor între suporterii islamişti ai lui Morsi şi protestatarii din Piaţa Tahrir, armata a mobilizat forţe şi tancuri atât pe străzile capitalei, cât şi în marile oraşe. Violenţele au început să crească în intensitate, Cairo devenind un adevărat camp de luptă. În oraşul Alexandria s-au înregistrat de asemenea puternice ciocniri în care au fost implicaţi mii de demonstranţi şi susţinători ai preşedintelui înlăturat de la putere. În cursul zilei de vineri, 5 iulie, au avut loc lupte violente între cele două tabere în urma cărora 36 de persoane şi-au pierdut viaţa. Conform unor surse, în ultima săptămână cel puţin 75 de persoane au fost ucise în confruntările dintre taberele pro şi anti Morsi.

Pe acest fundal, Gehad el-Haddad, purtătorul de cuvânt al Frăţiei Musulmane a anunţat că, în dimineaţa zilei de 4 iulie, 12 lideri ai mişcării au fost arestaţi. Posturile de televiziune apropiate de Morsi au fost închise, şi s-a anunţat elaborarea unui “cod de etică” în ceea ce priveşte presa, fără a se da mai multe detalii.

 

Acţiunile armatei au provocat ample dezbateri relativ la semnificaţia evenimentelor şi, implicit, a consecinţelor posibile asupra scenei politice regionale? Cum poate fi definită acţiunea armatei? A fost sau nu lovitură de stat militară? Şi, mai ales, în ce măsură intervenţia armatei este soluţia optimă pentru salvarea democraţiei egiptene?

 

Înlăturarea de la putere prin intervenţie armată a unui regim ales democratic este, fără dubiu, lovitură de stat. Chiar dacă puterea nu este preluată direct de către şeful armatei, faptul că noul regim este instalat şi susţinut la putere prin voinţa armatei se încadrează perfect în logica loviturilor militare. O astfel de înţelegere a evenimentelor pune, însă, armata şi Iniţiata Tamarod într-o postură extrem de vulnerabilă, ambele putând fi învinuite că au desfăşurat o acţiune împotriva ordinii constituţionale legitime a ţării. În consecinţă, s-a încercat o nuanţare a acţiunii din 3 iulie, fiind considerată mai degrabă o acţiune politică, impusă de necesitatea găsirii unei soluţii unei crize politice majore[5]. Reacţiile externe au fost la fel de confuze legat de acest subiect. Ankara a denunţat dur acţiunea armatei, ministrul de externe Ahmet Davutoglu subliniind că este inacceptabil ca un preşedinte ales democratic să fie înlocuit prin intervenţie militară. Ideea a fost reluată de purtătorul de cuvânt al AKP, care, într-o postare pe blog a denumit acţiunea “dirty coup” şi a cerut egiptenilor să apere ordinea democratică.[6]

Situaţia este mai complicată în cazul SUA. Autorităţile de la Washington au evitat să numească acţiunea lovitură de stat, în ciuda evidenţelor, pentru că, în acest caz Washington-ul ar fi obligat să înceteze sprijinul financiar acordat Egiptului.[7] Şi aici nu este vorba despre ajutorul oferit guvernului de la Cairo, ci de cei 1,3 miliarde dolari oferiţi anual armatei egiptene. Continuarea acestui ajutor militar garantează, practic, menţinerea unei relaţii strategice cu armata egipteană, inclusiv prin păstrarea unui anumit spaţiu de influenţă asupra acţiunilor sale în regiune.

Tocmai pentru a reduce suspiciunile asupra acţiunilor sale, generalul al-Sisi a justificat mişcarea armatei în termeni de necesitate, insistând că nu va abuza de noua putere asumată şi nu se va implica în viaţa politică: “The armed forces will not interfere in the realm of politics or governance and will not overstep the role that it is assigned in a democracy, which stems from the desire of the people.”[8]

Preşedintele demis, însă, a insistat în postările sale pe contul official de Twitter că: “Measures announced by the armed forces’ leadership represent a full coup categorically rejected by all the free men of our nation”.[9]

 

Dezbaterile asupra definirii acţiunii, lovitură militară sau intervenţie politică, arată, în fapt, atât complexitatea situaţiei politice interne, cât şi confuzia diplomaţiilor occidentale asupra tipului de reacţie şi de raportare la evenimente.

Scena politică este în acest moment sub controlul armatei, sub protecţia căreia forţele liberale şi seculariste încearcă să-şi constituie o platformă cât mai coerentă de acţiune. Liderii Frăţiei Musulmane sunt arestaţi şi izolaţi, pentru a preveni orice incitări la violenţă. Teama unei reacţii din partea forţelor islamiste domină atmosfera în Cairo. Taberele pro şi anti Morsi se află pe poziţii ireconciliabile, ceea ce face extrem de dificilă orice încercare de reconciliere naţională. Există foarte multe îndoieli relativ la capacitatea Frontului 30 iunie, adică a forţelor de opoziţie şi a aliaţilor lor, să constituie o forţă politică puternică şi bine organizată, cel puţin pe termen lung. Şi mai ales să rămână unită. Încercările disperate de găsire a unui consens asupra numirii primului ministru tind să se transforme într-o misiune imposibilă, cel putin în lumina ultimelor evenimente. Frăţia Musulmană rămâne o forţă redutabilă, în ciuda scăderii în popularitate după primul an de guvernare, şi dificil de contracarat. În acest moment, armata deţine forţa de a gestiona potenţialul de violenţă, dar ruptura dintre islamişti şi opozanţii lor cu greu va putea fi controlată.

Într-un registru regional, nu trebuie omis faptul că lovitura militară de la Cairo poate stabili un precedent periculos pentru întreaga regiune. Îndepărtarea unui regim, imperfect şi contestat, dar ales democratic, prin alegeri libere şi corecte, prin forţă militară ar putea “inspira” în mod nefericit celelalte state vecine care la rândul lor se confruntă cu mari probleme de stabilitate internă. Soluţia unor regimuri a căror funcţionare este garantată de armată nu este nici pe departe soluţia cea mai viabilă pentru viitorul regiunii.

 

Ceea ce se întâmplă în Egipt trebuie, aşadar analizat, cu multă precauţie. Există clar o forţă de opoziţie cu amplă susţinere populară, dar fracturată şi dificil de armonizat. Frăţia Musulmană este cea mai bine organizată şi structurată forţă politică. În cazul, oarecum anticipat, dar nu cert, al victoriei forţelor liberale la viitoarele alegeri, marea provocare rămâne situaţia economică. Greu de presupus că vor exista soluţii miraculoase, iar nemulţumirile celor din stradă sunt mai degrabă legate de condiţiile economice decât de diferenţele ideologice, doctrinare sau religioase. Dacă noul regim va eşua în politicile sale economice, aceeaşi mulţime va ieşi în stradă, întărind şi mai mult rândurile grupărilor islamiste. Cu o populaţie de 84 de milioane de locuitori, cu o rată spectaculoasă de creştere[10] din care populaţia tânără reprezintă aproape jumătate din numărul total de locuitori, 40 % dintre aceştia neavând un loc de muncă, ţara se confruntă cu clivaje societale tot mai adânci şi greu de rezolvat. Este vorba despre tineri educaţi, mulţi cu studii universitare, care îşi manifestă tot mai vehement şi violent frustrarea faţă de lipsa unor perspective reale şi a unui viitor sigur. Această masă de tineri nemulţumiţi, care nu au un loc de muncă, va deveni în permanenţă un instrument de presiune la adresa regimului de la Cairo, indiferent de coloratura sa politică sau religioasă, pregătită să iasă în stradă şi să mai facă o “revoluţie”. Revendicările lor sunt aproape imposibil de îndeplinit având în vedere prăbuşirea economică şi financiară a statului a cărui redresare necesită timp şi răbdare. Exact ce pare că lipseşte acestor tineri revoluţionari. Nu este exclus că peste un an să-i vedem iar în stradă, de această dată în tabăra islamistă.

Întrebarea este ce i-a scos pe aceşti tineri în stradă în ziua de 30 iunie: nemuţumirea faţă de agenda de islamizare adoptată de regimul Morsi sau frustrarea faţă de incapacitatea acestuia de a răspunde nevoilor economice ale acestora? Este puţin probabil ca imperativul islamizării să constituie factorul declanşator în condiţiile în care cu un an în urmă s-a înregistrat o victorie zdrobitoare a acelorlaşi forţe islamiste puternic contestate în aceste zile. De menţionat că Frăţia Musulmană a fost urmată în preferinţele electoratului de Partidul al-Nour, grupare islamistă ultra-conservatoare care militează pentru introducerea strictă a legii shari’a, şi care a obţinut nu mai puţin de 27,8% din voturi. Pornind de la aceste considerente este greu de presupus că vederile şi convingerile liberale şi democratice au reprezentat motorul acţiunilor de stradă.

Nu trebuie omis faptul că atât şeful armatei, generalul al-Sisi, cât şi şeful Statului Major, generalul Sedky Sobhi sunt cunoscuţi pentru orientarea lor islamistă, la fel ca şi cea mai mare parte a corpului de ofiţeri din armata egipteană.

 

Există o agendă externă care poate explica schimbările neaşteptate ale scenei politice egiptene?

Postura regională şi miza strategică a Egiptului „invită” la apariţia unor scenarii, ipoteze şi interpretări dintre care mai diverse legate de rolul potenţial al anumitor factori externi care ar putea avea interese „speciale” în redesenarea scenei politice interne a ţării. Fără îndoială, Egiptul este un actor cheie în ecuaţia de securitate regională: cel mai puternic stat arab, cu o istorie milenară, o armată puternică şi bine organizată, o societate activă şi relativ omogenă din punct de vedere etnic şi religios, ferită de rupturile sectare şi tribale tipice celorlalte societăţi arabe, cu o populaţie de 84 de milioane de locuitori, extrem de tânără, urbanizată şi relativ cosmopolită.

Egiptul deţine un rol distinct în calculele strategice occidentale, atât în ceea ce priveşte potenţialul de a influenţa ecuaţia politică de ansamblu şi balanţa de putere regională, cât şi prin rolul critic pe care îl joacă în strategia de securitate a Orientului Apropiat. Pornind de la acest raţionament, Frăţia Musulmană, prin tendinţele manifeste de islamizare a statului şi spaţiul crescut de influenţă asupra altor actori pe linia unor dinamici similare, putea oricând schimba regulile jocului strategic. Iar, cunoscând ideologia islamistă tradiţională a Frăţiei, nu este greu de imaginat consecinţele dramatice ale unei astfel de eventualităţi asupra întregului ansamblu de securitate regional.

Consolidarea puterii islamiştilror la Cairo ar fi putut încuraja un trend similar în Tunisia, Lybia, Siria şi Iordania, unde Frăţia Musulmană şi-a conslidat importante reţele politice de influenţă. Nu este mai puţin adevărat că ambiţiile preşedintelui Morsi la nivel regional, inclusiv prin promovarea unor acţiuni independente (vezi Iranul) au exacerbat anumite temeri relativ la angajamentele internaţionale ale regimului islamist.

Nici relaţia extrem de apropiată cu Turcia nu era de natură să liniştească anumite temeri în condiţiile în care politica regională a Ankarei rămâne complicată (discursul anti-israelian, poziţia faţă de chestiunea palestianiană, ambiţiile de dominaţie regională, pentru a da câteva exemple).

 

Aceste considerente pot fi folosite pentru dezvoltarea unor posibile scenarii de analiză. Un astfel de exemplu este acela conform căruia situaţia din Egipt este rezultatul unor manevre şi maşinaţiuni externe, prin care se urmăreşte inclusiv limitarea efectelor Primăverii Arabe. Principalul beneficiar al unei astfel de turnuri politice ar fi cu siguranţă Arabia Saudită, urmată îndeaproape de Emiratele Arabe Unite, de altfel cei mai înfocaţi oponenţi au regimului Frăţiei Musulmane. Nu este un secret că regimul de la Riadh s-a simţit direct ameninţat de posibilele consecinţe ale mişcărilor revoluţionare al căror discurs ţintea impunerea unui nou model politic de conducere, democratic şi secularist. Îndepărtarea Frăţiei Musulmane de la putere ar putea reprezenta, în fapt, eşecul şi deopotrivă discreditarea acestui model invocat de Primăvara Arabă. În această paradigmă, regimul saudit îşi asigură o centură suplimentară de siguranţă faţă de posibilitatea extinderii unor acţiuni destabilizatoare interne în logica revoluţionară de inspiraţie egipteană. Este interesant că regele Abdullah al Arabiei Saudite a fost primul care a salutat noua schimbare de regim şi chiar l-a sunat pe gen. al-Sisi pentru a-l felicita pentru succesul acţiunii. Faptul că, înainte de a fi numit şeful Serviciului de Intelligence egiptean, gen al-Sisi a servit ca ataşat militar la Riadh, este un element de natură să sporească suspiciunile şi speculaţiile deopotrivă. Un alt scenariu vehiculat porneşte de la ipoteza că destabilizarea internă a ţării este parte a unui plan bine pus la punct care are ca ţintă finală distragerea atenţiei Egiptului de la agenda de politică externă şi reorietarea focusului spre interior. În acest caz, capacitatea Egipului de a acţiona la nivel regional s-ar reduce substanţial. Spaţiul de influenţă/interferenţă tot mai extins exercitat de regimul islamist de la Cairo în Tunisia, Iordania, Siria, la care se adaugă relaţia tot mai strânsă pe direcţia Ankara, precum şi lipsa de predictibilitate în ceea ce priveşte intenţiile faţă de Teheran, au exacerbat temerile anumitor actori relativ la ambiţiile regionale ale liderilor de la Cairo. Din nou, suspiciunile sunt îndreptate spre Arabia Saudită şi monarhiile din Golf, cu anumite nuanţări pe direcţia Qatar. Un alt scenariu ar putea viza Turcia ca ţinta majoră indirectă, şi deopotrivă principalul perdant al unei posibile redefiniri a alianţelor de putere regională. Lista poate continua. Aceste posibile scenarii arată în fapt complexitatea chestiunii egiptene şi dificultatea de a înţelege resorturile şi raţionamentele unor evenimente care par dificil de explicat doar prin raportarea exclusivă la dimensiunea internă.

Este încă prematur de anticipat care vor fi consecinţele crizei egiptene asupra configuraţiei strategice de ansamblu a Orientului Mijlociu şi în ce măsură acestea vor impune anumite ajustări ale alianţelor şi grupărilor de forţe regionale.

Preluarea puterii de către armată poate fi garanţia că politica externă a Egiptului nu se va schimba, iar ajutorul militar american oferă asigurarea necesară că lucrurile nu vor devia de la cursul normal. Iar armata, după toate probabilităţile, va supraveghea îndeaproape, chiar daca „behind the scene”, jocurile de pe scena politică internă.

 

La acest moment situaţia din Egipt rămâne complicată şi extrem de vulnerabilă, dominată de violenţe şi confruntări tot mai greu de stăvilit. Noua conducere încearcă diverse formule de negociere pentru găsirea unui compromis politic, dar este puţin probabil că va reuşi. În cursul zilei de 8 iulie, noul preşedinte interimar a anunţat un calendar al acţiunilor care să permită organizarea, în termen de şase luni, a alegerilor generale. Respectarea acestui termen este, însă, puţin probabilă mai ales că acesta este condiţionat de modificarea Constituţiei care trebuie aprobată, ulterior, printr-un referendum, adică un proces cu siguranţă greoi şi complicat.

 

Practic, ce s-a întâmplat în ziua de 3 iulie nu a însemnat doar înlăturarea lui Morsi de la conducerea ţării, ci colapsul sistemului democratic.[11] Excluderea Frăţiei Musulmane sau refuzul acesteia de a participa la noua construcţie politică ar diminua şansele pentru articularea unei alternative politice credibile. Definirea relaţiei dintre noua putere şi Frăţia Musulmană este cheia asigurării unui minim de stabilitate internă. Evoluţia acestei relaţii este însă incertă, iar o colaborare pe termen lung puţin probabilă.

Este evident că scena politică egipteană se află într-un impas major, singura certitudine este armata, însă forţa militară nu este nici pe departe soluţia aşteptată. O reconcilere naţională pare improbabilă, iar soluţiile imediate de stabilizare au puţine şanse să reuşească, nu atâta timp cât confuntarea şi ruptura dintre cele două tabere ia forme tot mai radicale. Momentul iunie 2012 le-a arătat susţinătorilor Frăţiei că pot cuceri puterea, iar recuperarea acesteia s-ar putea transforma într-un deziderat politic şi motorul unei insurgenţe deschise împotriva celor care le-au „confiscat” legitimitatea. Forţele islamiste rămân extrem de puternice şi bine organizate, iar susţinătorii lui Morsi şi ai Frăţiei Musulmane vor pune o presiune puternică asupra oricărui regim politic nou constituit la Cairo. Egiptul ar putea cădea victimă unui haos generalizat, care ar putea determina un colaps politic, chiar statal cu consecinţe dintre cele mai dramatice.

 

 

Bucureşti, 8 iulie 2013


[1] Egypt's Islamists rally to show Morsi support - and warn opponents, 21 June 2013, http://worldnews.nbcnews.com/_news/2013/06/21/19078593-egypts-islamists-rally-to-show-morsi-support-and-warn-opponents?lite, accesat 24 iunie 2013
[2] Egypt's Waning Influence, 4 July 2013, http://www.stratfor.com/geopolitical-diary/egypts-waning-influence, accesat 5 iulie 2013

[5] Richard Haas, Egypt’s second chance, 3 July 2013, http://blogs.ft.com/the-a-list/2013/07/03/egypts-second-chance/?#axzz2YMCNMqx4, accesat 5 iulie 2013

[6] Egypt’s coup is a serious blow to Turkey’s vision of a more democratic Middle East, 4 July 2013, http://blogs.ft.com/the-world/2013/07/egypts-coup-is-a-serious-blow-to-turkeys-vision-of-a-more-democratic-middle-east/, accesat 5 iulie 2013
[7] Gideon Rachman, When is a coup not a coup?, 4 July 2013, http://blogs.ft.com/the-world/2013/07/when-is-a-coup-not-a-coup/, accesat 5 iulie 2013

[10] Conform cifrelor, populaţia creşte cu 1 milion pe an, înregistrându-se practic o dublare a populaţiei în ultimii 20 de ani.