This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Dosarul nuclear iranian: in căutarea unei soluţii de compromis
 

Dosarul nuclear iranian: în căutarea unei soluţii de compromis

 
Carmen RIJNOVEANU
 
 

         Anunţarea unei noi runde de negocieri în format P5+1 privind dosarul nuclear iranian, după mai bine de 8 luni de întreruperi, tergiversări şi ameninţări reciproce, a fost întâmpinată cu destul de mult scepticism. Întâlnirile anterioare desfăşurate la Istanbul, Bagdad şi Moscova nu numai că nu au reuşit să identifice o soluţie, dar au acutizat suspiciunile şi acuzele de ambele părţi. Refuzul Teheranului de a răspunde solicitărilor occidentale de stopare a programului nuclear, precum şi poziţia intransigentă a puterilor occidentale de intensificare a sancţiunilor economice şi financiare împotriva Iranului au adâncit şi mai mult blocajul între cele două părţi. În principiu, solicitările occidentale vizează stoparea îmbogăţirii uraniului la 20%, închiderea uzinei de îmbogăţire de la Fordow şi creşterea măsurilor de încredere şi transparenţă în desfăşurarea programului nuclear iranian. Lista de solicitări a Iranului cuprinde, în liniile sale esenţiale, ridicarea sancţiunilor şi acceptarea îmbogăţirii uraniului la nivelul de 20% în vederea folosirii lui în scopuri civile/paşnice. Poziţiile ireconciliabile ale celor două părţi au dus la eşecul total al negocierilor desfăşurate în perioada anterioară.

În lipsa oricărui progres în avansarea negocierilor şi a acutizării temerilor privind intenţiile nucleare ale Iranului, varianta militară a fost tot mai insistent vehiculată ca posibilă opţiune în vederea soluţionării chestiunii nucleare iraniene. Probabilitatea dobândirii armei nucleare de către Iran, al cărui regim nu s-a ferit să-şi exprime intenţiile agresive faţă de “inamicii” săi geopolitici în termeni extremi de radicali, a provocat o amplă dezbatere la nivel internaţional vis-a-vis de impactul strategic al unei astfel de acţiuni. Concluziile sunt dintre cele mai diverse, de la prevestirea unui cataclism geopolitic până la acceptarea ca un fapt împlinit ce nu va schimba în mod fundamental ecuaţia politică globală, şi nici nu va “inspira” un domino nuclear în regiune. Aşadar, este şi un joc al percepţiilor, în care se întrepătrund, pe de o parte, nevoia de înţelegere corectă a modului de gândire şi a opţiunilor de acţiune reale ale regimului de la Teheran, iar, pe de altă parte, riscurile reale induse de accederea Iranului în clubul restrâns al puterilor nucleare.

În ciuda perspectivelor deloc încurajatoare de găsire a unui compromis, este evident că deschiderea unui nou front în Orientul Mijlociu nu se află pe agenda internaţională de priorităţi. Un conflict cu Iranul în condiţiile menţinerii unui potenţial exploziv de amploare pe scena regională şi a acutizării războiului civil din Siria ar avea efecte dramatice, cu consecinţe incalculabile la nivel global.  Intransigenţa Rusiei şi Chinei care se opun vehement oricărei acţiuni de natură militară limitează şi mai mult spaţiul de manevră şi spectrul decizional al puterilor occidentale. 

Pe de altă parte, Iranul se află într-o postură strategică extrem de complicată, agravată de o situaţie internă deloc liniştitoare. Sancţiunile occidentale au lovit puternic economia iraniană care se zbate să supravieţuiască. PIB-ul a scăzut cu 8% ceea ce a dus la o creştere exponenţială a inflaţiei şi o prăbuşire a monedei naţionale. Potenţialul de instabilitate socială nu poate fi ignorat. Conform unor date recente, 50 % din populaţia de până în 25 de ani se zbate în căutarea unui loc de muncă îngroşând rândurile şomerilor. Iar perspectivele nu sunt deloc optimiste.

Mai mult, anticipata înlăturare de la putere a regimului lui Assad adaugă o nouă sursă de preocupare strategică. Pierderea Siriei ar însemna o lovitură puternică care ar clătina întreg edificiul regional imaginat şi clădit de regimul iranian în zona Orientului Mijlociu.

Dinamicile regionale şi interne nu oferă indicii suficiente pentru a anticipa viitoarele mişcări ale Teheranului în cadrul negocierilor nucleare. Pot fi imaginate două posibile scenarii. Primul: presiunile internaţionale tot mai acute la adresa regimului pot întări intransigenţa politică a Teheranului şi convingerea că obţinerea armei nucleare este singurul deterrent credibil care ar putea garanta securizarea şi supravieţuirea regimului în faţa provocărilor tot mai complexe cu care se confruntă, atât la nivel economic, cât şi la nivel strategic. Secunda: Teheranul va încerca reducerea pierderilor existente şi potenţiale prin adoptarea unui ton conciliant şi o mai mare flexibilitate în negocierile cu puterile occidentale pentru a preveni o prăbuşire internă şi a câştiga timpul necesar avansării programului nuclear. În ambele scenarii, obţinerea armei nucleare rămâne un deziderat care pare să motiveze ansamblul acţiunilor întreprinse de regimul de la Teheran.

Mai mult, în discursul său din 16 februarie a.c., Ayatolahul Ali Khamenei a transmis semnale deloc încurajatoare relativ la agenda de negocieri a Iranului în chestiunea nucleară. Atacul său a vizat cu precădere tendinţa Occidentului de a acţiona de pe poziţii de forţă “the real aim of Western powers was not good-faith negotiations but forcing Iran's "surrender.” (http://www.latimes.com/news/opinion/commentary/la-oe-banai-khamenei-iran-nukes-20130226,0,4567907.story). Este dificil de spus dacă luarea de poziţie a liderului iranian este parte a unui nou spectacol propagandistic care să arate hotărârea Iranului, în ciuda sancţiunilor economice draconice şi a izolării internaţionale cu care se confruntă, de a nu ceda presiunilor occidentale, sau un semnal transmis Washingtonului că există disponibiltate pentru discutarea unui plan de negocieri concret, punctual care să permită o anumită detensionare a situaţiei existente.

Într-o recentă postare pe blog, Steven Walt atrăgea atenţia asupra abordării eronate asumate de puterile occidentale şi de SUA în particular în gestionarea dialogului cu Iranul. În concepţia cunoscutului profesor american, nu tactica şantajului, ci disponibilitatea practică de a negocia este răspunsul pentru depăşirea impasului de comunicare dintre cele două părţi. Walt respinge folosirea cărţii ameninţării, ca instrument de negociere, ale cărei efecte sunt mai degrabă contrare scopurilor iniţiale asumate: “The other problem with the Western approach, of course, is that threatening Iran reinforces their interest in having a latent nuclear weapons capability, and might eventually convince them that they need to get an actual bomb”.   (http://walt.foreignpolicy.com/)

Walt pare să ignore raţionamentele abordării occidentale motivate, în fapt, de atitudinea „ofensivă” a regimului iranian care a refuzat cu ostentaţie să răspundă solicitărilor organismelor de control în domeniu nuclear şi să colaboreze în mod deschis şi transparent cu instituţiile responsabile de investigare a activităţilor desfăşurate în uzinele secrete existente pe teritoriul ţării. Deşi stat semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară, adică subiect al unor responsabilităţi şi obligaţii internaţionale ferme, Iranul s-a manifestat mai degrabă printr-o atitudine sfidătoare şi un discurs agresiv-ameninţător la adresa vecinilor săi, ceea ce a accentuat speculaţiile vizând intenţiile belicoase ale Teheranului şi, implicit, ambiţiile nucleare ale acestuia.

 

Fără îndoială, Iranul resimte tot mai acut efectele politicii de sancţiuni impuse de puterile occidentale, cu atât mai îngrijorătoare cu cât peisajul extrem de tulbure de la graniţele sale complică în mod serios stabilitatea internă a regimului.

Pe de altă parte, Teheranul îşi permite, încă, o anumită marjă de intransigenţă pe care încearcă să o folosească pentru “mascarea” slăbiciunilor şi revendicarea unor condiţii avantajoase de negociere. Acest spaţiu de manevră este oferit, cu precădere, de sprijinul Rusiei şi Chinei, care până în prezent au refuzat categoric să se ralieze politicii occidentale de sancţiuni, continuând schimburile comerciale cu statul iranian şi cooperarea pe linie politică şi economică. Raţiunile celor două state ţin de propriile agende strategice. Dacă pentru Moscova, menţinerea unei relaţii speciale cu Teheranul îi asigură un instrument solid de influenţă în afacerile regionale şi globale (fără a ignora importanţa relaţiilor comerciale şi economice din această ecuaţie), China a reuşit să speculeze inteligent problemele financiare ale Iranului pentru a obţine importante avantaje economice. Astfel, Beijing-ul, care importă din Iran 10% din necesarul intern de petrol, a obţinut reduceri de preţ substanţiale ajungând, practic, să cumpere aproape jumătate din totalul exporturilor iraniene de petrol (http://thediplomat.com/pacific-money/2013/01/05/asia-is-purchasing-nearly-all-of-irans-oil/). Această dinamică este cu atât mai importantă cu cât FMI a avertizat că preţul global al petrolului s-ar putea mări cu 20-30% dacă Iranul nu va mai exporta combustibil, în urma sancţiunilor impuse de SUA şi UE. Factorul strategic este un alt element cheie al agendei diplomatice ruso-chineze. Atât Rusia, cât şi China, deşi se opun acţiunilor iraniene în domeniul nuclear, sunt deopotrivă interesate de menţinerea unui focar de tensiune suplimentar într-o regiune deja extrem de expusă care complică peste măsură agenda strategică regională americană.

 

Noua rundă de negocieri desfăşurată la Alma Ata, capitala Kazahstanului, pe parcursul a două zile, 26 şi 27 februarie a.c., pare să indice o schimbare de abordare şi o renunţare la ermetismul care a caracterizat reuniunile anterioare. De altfel, cu o zi înaintea începerii negocierilor, pe 25 februarie, puterile din grupul P5+1 (SUA, Rusia, Franţa, Marea Britanie, China şi Germania) au anuntat ca vor face o “ofertă bună” Teheranului, fără a oferi detalii.

Conform informaţiilor apărute până în acest moment, agenda de negocieri a cuprins propuneri mult mai aplicate şi o serie de concesii oferite Iranului care ar putea oferi o bază de negociere încurajatoare în perioada următoare.

Deşi s-a menţinut solicitarea vizând stoparea procesului de îmbogăţire a uraniului la nivelul de 20%, puterile occidentale au adoptat o poziţie mai flexibilă faţă de cerinţa anterioară care prevedea ca întregul stoc existent de 170kg de uraniu îmbogăţit la 20% să fie transferat în afara ţării. Se permite, astfel, Iranului să păstreze o cantitate suficientă de combustibil pentru a alimenta reactorul de cercetare de la Teheran. O altă cerinţă care, se pare, a fost eliminată din lista de condiţii prezentată la negocierile anterioare, este cea referitoare la închiderea uzinei de îmbogăţire de la Fordow. Ceea ce s-a cerut părţii iraniene a fost reducerea capacităţii sale de producţie şi acceptarea inspecţiilor de monitorizare din partea AIEA.

În schimbul acceptării acestor cerinţe, s-a propus o “uşurare” graduală a sancţiunilor existente, vizate fiind exportul de aur, metale preţioase şi produse petro-chimice, precum şi anumite activităţi bancare. (http://www.nytimes.com/2013/02/27/world/middleeast/skepticism-abounds-as-six-world-powers-resume-nuclear-talks-with-iran.html?_r=0).

Principalele sancţiuni care privesc tranzacţiile bancare şi exporturile de petrol rămân, însă, în vigoare, subiect al unor posibile negocieri viitoare în funcţie de acţiunile Teheranului.

Practic, obiectivul final urmărit în cadrul negocierilor a fost acela de a obţine din partea Teheranului promisiunea că va respecta rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU prin care se solicită încetarea oricăror activităţi de îmbogăţire a uraniului până când AIEA va confirma că nu există un program nuclear sau facilităţi ascunse de îmbogăţire a uraniului.

De altfel,  ministrul adjunct de externe al Rusiei, Sergey Ryabkov, care s-a opus în mod constant acţiunilor occidentale de intensificare a sancţiunilor, a declarat la finalul reuniunii că reducerea sancţiunilor va fi posibilă numai dacă Iranul va dovedi că programul său nuclear este folosit exclusiv în scopuri paşnice. Oficialul rus a arătat, însă, că: “There is no certainty that the Iranian nuclear program lacks a military dimension, although there is also no evidence that there is a military dimension” (http://www.nytimes.com/2013/02/27/world/middleeast/skepticism-abounds-as-six-world-powers-resume-nuclear-talks-with-iran.html?_r=0).

La rândul său, şeful delegaţiei iraniene, Saeed Jalili şi-a exprimat optimismul faţă de cursul negocierilor, subliniind că: “We consider these talks a positive step which could be completed by taking a positive and constructive approach and taking reciprocal steps … We believe this is a turning point”. (http://www.guardian.co.uk/world/2013/feb/27/iran-turning-point-nuclear-talks).

Vestea bună este că, la finalul reuniunii, părţile au agreat să continue discuţiile la nivel de experţi, prima întâlnire urmând să aibă loc în ziua de 8 martie, la Istanbul, urmată de o reuniune la nivel de diplomaţi care va avea loc tot în Kazahstan, în perioada 5-6 aprilie a.c.

Este de aşteptat răspunsul părţii iraniene, deşi previziunile se menţin moderate analizele arătând că este puţin probabil ca regimul de la Teheran să facă concesii majore, cel puţin în prima parte a acestui an. Peste câteva luni, în iunie a.c., vor avea loc alegeri prezidenţiale, iar miza acestora ar putea determina o intensificare a discursului naţionalist şi anti-occidental, iar problematica nucleară este, fără îndoială, parte a arsenalului propagandistic pe care regimul nu va ezita să-l folosească pentru a „aprinde” orgoliile şi ambiţiile naţionaliste ale populaţiei. În acelaşi timp, consecinţele sancţiunilor sunt tot mai greu de suportat, cei mai afectaţi fiind tot cei care constituie marea masă a electoratului activ ale cărui voturi trebuie obţinute în iunie. O relaxare a sancţiunilor, chiar dacă limitată la anumite capitole, ar contribui la o anumită stabilizare economică şi ar putea modera frustrările tot mai accentuate ale populaţiei.

Este evident că, dincolo de atitudinea afişată la nivel oficial, regimul de la Teheran se confruntă cu dificultăţi extreme la nivel intern. Nu trebuie, însă, subestimată capacitatea acestuia de rezistenţă în faţa presiunilor internaţionale şi nici ambiţiile regionale care îi definesc, practic, conduita politică pe scena internaţională. Iar arma nucleară este parte a strategiei mult mai ample de consolidare a posturii sale strategice şi a dominaţiei regionale. Este, aşadar, dificil de anticipat răspunsul guvernului iranian la recenta ofertă occidentală. În lumina dinamicilor din ultima perioadă, este posibil ca guvernul iranian să accepte termenii, de altfel destul de generoşi, ai propunerii înaintate de puterile occidentale fără a-şi modifica în mod substanţial nici discursul şi nici intenţiile nucleare. Nu este nici o îndoială că Iranul încearcă să tergiverseze cât mai mult posibil discuţiile pe marginea dosarului său nuclear, deşi această tactică nu este ferită de riscuri. Pentru moment scena regională, aflată într-o stare de destabilizare generalizată, îi asigură, indirect, un anume brâu de protecţie reducând probabilitatea unei lovituri militare împotriva Teheranului. Acest raţionament nu trebuie, însă, privit în termeni absoluţi. Rusia şi China, cei doi aliaţi cheie ai Iranului, deşi vor continua să-şi ofere sprijinul în baza unor raţiuni strategice şi interese economice, nu sunt dispuse să accepte lărgirea clubului nuclear, iar creşterea potenţialului nuclear al Iranului în viitor ar putea determina modificări neaşteptate de abordare atât la Moscova, cât şi la Beijing. Mai mult, prăbuşirea economică şi financiară, însoţită de o izolare tot mai pronunţată pe scena internaţională nu mai pot fi ignorate, iar impactul acestora ar putea determina, cel puţin pe termen scurt, o mai mare flexibilitate de negociere. Este posibil ca, pe termen scurt, raţionamentele economice să capete o pondere mai mare în calculele decidenţilor iranieni, însă, pe termen lung, este puţin probabil să se renunţe la obiectivele strategice a căror ţintă finală este producerea armei nucleare.

 

Bucureşti, 27 februarie 2013