This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Defensiva indiană şi infrastructura din regiunea nord-estică Cat de reală este a
 

Defensiva indiană şi infrastructura din regiunea nord-estică

Cât de reală este ameninţarea?

 

Silviu Petre

 

De la mijlocul lunii aprilie şi până la începutul celei următoarea relaţia indo-chineză a fost tensionată de staţionarea unor contingente ale Armatei de Eliberare Populare în regiunea Ladakh, la 15 km în interiorul indian. Pe 5 mai după o serie de întrevederi diplomatice şi comunicări între comandamentele celor două naţiuni s-a convenit retragerea reciprocă a trupelor dincolo de poziţiile avute la 15 aprilie. Într-un articol anterior afirmam că episodul reprezintă o filă din dosarul geostrategic mai vast al Asiei extreme şi Mării Chinei de Sud şi face parte din politica externă de afirmare a Beijingului. Pentru India semnificaţia nu este mai puţin importantă. Orgoliul elitelor din New Delhi a fost serios zdruncinat determinând o nouă reflecţie asupra capacităţii Indiei de a-şi apăra graniţele, cerinţă a statului de mare putere pe care de altfel îl vizează. Pentru cei care urmăresc evoluţia evenimentele de la întretăierea Asiei de Sud cu răsăritul continentului, sitzkriegul sino-indian loveşte într-o vulnerabilitate cronică a Indiei: anume slaba dezvoltare a regiunii de Nord-Est. Revoltele din mai-august 2012 se pot descompune în mai multe cauze de natură demografică, economică, religios-etnică şamd.[1] În faţa unor asemenea provocări, geopolitica şi guvernanţa se unifică în exerciţiul Indiei de a-şi asuma un rol substanţial în vecinătatea sa. Prezentul studiu detaliază vulnerabilităţile ce derivă din lipsurile regiunii de Nord-Est precum şi care sunt proiectele cu relevanţă civilă şi militară pe care guvernul central le are în vedere.

 

Infrastructură şi dezvoltare

 

Corelaţia dintre infrastructură are numeroase exemple în istorie iar întâlnirea dintre procesul urbanizării şi cel al inovării nu mai are nevoie de nicio introducere. În formularea lui Deleuze şi Guattari oraşul există numai ca un corolar al drumului şi numai ca intersecţie pentru tranzitul oamenilor.[2] Pentru ştiinţa economică componenta geografică, spaţială a dezvoltării a început să fie luată în considerare încă din secolul XIX pentru a fi redescoperită în anii 1960 odată cu a doua revoluţie industrială şi cu credinţa în posibilitatea exportării formulelor occidentale în restul lumii. Economişti şi geografi precum Walt Whitman Rostow sau Walter Isard au subliniat importanţa transportului pentru fizionomia creşterii economice într-o naţiune sau alta.[3] Geografia economică a primit un nou impuls odată cu anii 1990 din prisma unei critici la adresa promisiunilor globalizării şi neoliberalismului, consideră Paul Krugman.[4] Într-o notă asemănătoare Swapna Banerjee vede însăşi construcţia globalizării a depins de reorganizarea geografică a activităţilor economice şi caracteristicilor culturale.[5]

Dar înainte de a vorbi despre infrastructură s-ar cere o definiţie.

Dicţionarul Econmic Routledge (1995) defineşte infrastructura drept ”serviciile de bază ale capitalului sociale ale unei ţări, sau părţi din acea ţară care fac posibile activităţile economice şi sociale prin furnizarea de transport.”

Dicţionarul MacMillan de Economie (1996) concepe ”infrastructura drept suma acelor elemente structurale ale unei economii care facilitează schimbul de bunuri şi servicii între cerere şi ofertă.[6]

Gautam Patikkar şi P.K. Deka văd infrastructura drept o resursă artificială permanenta menită a sprijini dezvoltarea rezidenţială prin furnizarea accesului la serviciile publice.[7]

Purusottam Nayak întocmeşte o definiţie inspirată din accepţiunile oferite anterior de autori precum A.D.N Bajpai şi Charles Kindleberger: ”Infrastructura reprezintă acele facilităţi şi servicii utilizate de societate şi pe care se bazează structura economică. Multidimensională şi multifuncţională în natura sa, infrastructura este considerată drept un sector complementar şi adjuvant al economiei naţionale. Datorită costurilor de construcţie şi întreţinere este de obicei finanţată de guvern dincolo de raţiunile de profit.[8]

Chiar şi la peste 60 de ani de la obţinerea independenţei regiunea de Nord-Est (North East Region) rămâne mai mult un bivuac decât o parte a corpului naţiunii. Într-un studiu din 1999 regiunea deţinea 45,7 km pătraţi/100 km pătraţi de drum faţă de media naţională de 62,8 kmp. Doar 27,1% din lungimea drumului era utilizată. Prin comparaţie în restul Indiei lungimea funcţională a drumurilor era de 50,5%.[9] În 2006 existau 2598,61 kilometri de cale ferată şi 173.261 km de drum dintre care doar 44.261 erau asfaltaţi.[10]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa:  Sasi Kumar, Trace Trains Current Location Using Google Map, Tech Shortly, October 2012, http://www.techshortly.com/2012/10/trace-trains-current-location-using.html

 

Un studiu arată că până în 2020 costurile ce rezultă din totalul orelor întârziate va creşte de la 45 miliarde dolari anual, cifra prezentului către 140 mld$ anual![11]

Între 1990 şi 2001 trei premieri, H. D. Deve Gowda, I. K. Gujral şi Atal Behari Vajpayee au anunţat pachete de ajutor în valoare de 600 cror rupii (135 mil$),700 crore rupii (158 mil$) şi, respectiv 10.500 crore rupii (2,4 mld$). În 2001 chiar a fost creat un minister al Dezvoltării Regiunii de Nord-Est care canalizează între 1000-1500 de crore anual pentru diferite proiecte.

Dincolo de fonduri în zonă s-au construit centre tehnologice precum Indian Institute of Technology (IIT) din Guwahati (1994), Indian Institute of Management (IIM) din Shillong în 2008 şi Tata Institute of Social Sciences (TISS) în Guwahati din 2011.[12]

Deşi în al X-lea cincinal (2002-2007) guvernul a aprobat 16900,26 rupii (dintr-un total 24 trilioane alocaţi infrastructurii de către New Delhi)[13] pentru construirea a 36 de drumuri cu o lungime totală de 1905 km întârzierile şi alte impedimente nu depăşesc impresia unui şantier în construcţie dar nefinalizat.[14] Prim-ministrul Manmohan Singh a vizitat zona pentru prima oară de abia în 2008, la sfârşitul primului său mandat şi a promis un ajutor de 4 mld$ pentru îmbunătăţirea căilor ferate. Momentul, întrupat în preajma campaniei electorale este în sine o dovadă a priorităţii pe care NER o pe masa guvernului.[15]

Printre iniţiativele guvernamentale Gram Sadak Yojana care îşi propune legarea acelor sate cu minim 500 de locuitori de cel mai apropiat drum.[16]

 

Infrastructură între stabilitate şi prosperitate

 

Sfârşitul Războiului Rece a permis lărgirea agendei organizaţiilor internaţionale sau cel puţin exploatarea acestei agendei cu mult mai mult succes decât înainte de 1990 când rivalitatea sovieto-americană indexa chestiunea dezvoltării imperativelor militare. Povestea decolonizării este într-o foarte bună măsură povestea eşecului adaptării instituţiilor occidentale la culturi diferite. Acestea fiind spuse relaţia dintre conflict şi prosperitate economică a intrat în atenţia platformelor multilaterale precum ONU, UNESCO, statelor occidentale şi comunităţii ştiinţifice.[17] Corelaţia între colapsul economic şi ciocniri violente prelungite a devenit evidentă pentru Africa anilor 1990. India însăşi a experimentat noi violenţe în aceeaşi perioada- falimentul modelului dirijist şi adoptarea unei noi politici liberale în 1991 a coincis cu insurgenţa din Kashmir sau trezirea ostilităţii comunaliste ce îi opunea pe hinduşi musulmanilor. În regiunea Nord-Estică activitatea unor reţele teroriste gen ULFA au demonstrat că procesul de nation-building nu era nici finalizat şi nici uniform distribuit în Asia de Sud.[18] În siajul menţionat Lakshmi Iyer arată cum se corelează rata violenţelor provocate de terorism cu penuria:[19]

Figura: [20]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: Conflict and violence, 1998–2004

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Infrastructura militară

 

Infrastructura militară de la graniţa indo-chineză antedatează conflictul din 1962. În anii ’50 drumurile construite de China pentru a lega provincia Xingjiang de restul ţării vor trezi suspiciunea lui Jawaharlal Nehru care va ordona constituirea unui comitet condus de adjunctul ministrului apărării, anume generalul maior MS Himmatsinghji. Raportul în cauză recomanda o coordonare a liniei defensive cu dezvoltarea administrativă şi economică din zona de graniţă. Recomandările nu au fost luate în serios iar slaba pregătire a trupelor indiene s-a putut vedea în timpului războiului.[21]

După acel punct ambele naţiuni au înţeles graniţa comună în termenii unor reflexe securitare.[22] Anvergura investiţiilor din zonă a fost asimetrică pentru cele două părţi. Pentru China intensificarea prezenţei guvernului central în Tibet reprezenta un pariu intern al cărui rezultat trebuia să vorbească lumii întregi despre propriul model economic. După 1990 mai ales Drumul spre Vest al lui Jian Zemin urmărea re-echilibrarea geografică a unei prosperităţi care se concentra în regiunile de coastă. În ultimii 10 ani eforturile chinezeşti în Tibet şi statele Asiei de Sud şi Sud-Est sunt o trambulină către (re)crearea sferei de influenţă. Drumurile şi porturile pe care Beijingul le construieşte dinspre Tibet spre Nepal, Bangladesh sau Myanmar descriu noua harta a Regatului de Mijloc.[23]

La graniţa cu India 2010 China poseda 58.000 deja kilometri la nivelul anului 2010. Un an mai târziu, în 2011 rapoartele arătau că infrastructura chineză putea aduce 30.000 de soldaţi la graniţa Tibetului cu India în doar douăzeci de zile, progres remarcabil faţă de 90 de zile în anii precedenţi![24] Exerciţiile aeriene cu avioane Sukhoi-27 UBK şi Sukhoi-30MKK au creat o panică generalizată în parlamentul indian, ministrul Antony fiind chestionat asupra gradului de pregătire a trupelor indiene.[25]

În ceea ce priveşte India gradul de dezvoltare al statului Arunachal Pradesh şi al întregii regiuni s-a văzut mai sus. Se poate iniţia o discuţie în sine cu privire la cauzele înapoierii- ne putem întreba dacă este vorba despre neglijenţă, prioritizarea altor motoare de creştere sau, într-un mod ironic de tactica pământului pârjolità O regiune lipsită de infrastructură şi dificilă geografic poate constitui o barieră naturală uşor de apărat. Nu degeaba am folosit mai sus cuvântul bivuac!

Cu toate imperfecţiunile eforturile defensive nu au lipsit. La nivelul lui 2011 existau circa 120.000 de soldaţi indieni după aducerea la începutul anului a două noi divizii montane cu un efectiv de 1260 de ofiţeri şi 35.011 soldaţi (diviziile 56 şi 71 cu sediile la Nagaland şi respectiv Missamari în Assam). Aviaţia la rândul său a luat măsuri pentru deschiderea a patru noi aeroporturi între 2008-2011 (puncte avansate de aterizare- Advanced Landing Ground- ALGs- în terminologia oficială) la  Daulat Beg Oldi, Fukche şi Nyoma în regiunea Ladakh din Jammu & Kashmir şi  Vijayanagar in Arunachal Pradesh. Acesta din urmă a fost deschisă în noiembrie 2011 şi este folosită pentru exerciţiile aparatelor de tip Antonov AN-32.[26] De asemenea s-au operat îmbunătăţiri la bazele aeriene de la  îmbunătăţirea bazelor sale de la Pasighat, Mechuka, Walong, Tuting şi Ziro.[27] În august 2012 forţele aeriene indiene au redeschis aeroportul de la Panagarh din Bengalul de Vest. Baza fusese construită de trupele americane la începutul Războiului Rece pentru un posibil atac aerian contra Chine maoiste. Astăzi scopul aeroportului este acela de a găzdui avioane-rezervor pentru realimentarea direct în aer a aparatelor de vânătoare SU-30 MKI.[28] Avioanele Sukhoi SU-30 sunt printre cele mai noi achiziţii ale aviaţiei indiene şi înlocuiesc MIG-urile 21. Primele avioane SU-30 au fost introduse în iunie 2009 la Tezpur în nordul Assamului şi apoi la Chabua, tot în Assam în martie 2011.[29] În ciuda acestor eforturi India încă nu este în stare să realizeze paritatea aeriană cu rivalul său, crede mareşalul aerului (r) V. K. Bhatia. În timp ce China posedă circa 1.700 de avioane de vânătoare de generaţie III şi IV şi lucrează deja la unul de generaţie V până în 2020, flotila aeriană a Indiei s-a redus în ultima decadă până la efectivul de 34 de escadroane (700 de aparate) iar planul de modernizare vizează atingerea plafonului de 42 de escadroane abia în 2022.[30]

Procesul de aggiornamento nu s-a încheiat şi noi investiţii vor avea loc, după cum afirma de curând ministrul apărării K.Antony.[31]

La începutul lunii iunie, Cabinetul Comitetului de Securitate al Indiei avea pe ordinea de lucru aprobarea unui contingent suplimentar de 40.000 de oameni la graniţa cu China. Noul contingent ar urma să fie organizat într-un corp de munte, două brigăzi de infanterie plus alte două brigăzi blindate. Costului respectivului contingent s-ar ridica la 14,3 mld$, după spusele ministrului Antony ziarului Times of India.[32]

Interesant este că la demers participă nu numai Ministerul Apărării, aşa cum este de aşteptat ci şi cel al Mediului şi Pădurilor (Ministry of Environment and Forests- MoEF). Conform unei decizii guvernamentale puse în aplicare de respectivul minister 203 hectare de pădure vor fi puşi la dispoziţia forţelor armate pentru ”dezvoltarea infrastructurii.” Dintre acestea 43 de hectare vor fi alocate în satul Bana din districtul Kamengul de Est din Arunachal Pradesh. Restul de 160 de hectare vor fi alocate în districtul Siangul de Vest din acelaşi stat pentru construirea drumului Tadadege-Henker. Noua cale de comunicaţie este importantă atât pentru deplasarea civililor cât şi pentru scopuri militare. Autorităţile au ţinut să precizeze că ”nicio specie pe cale de dispariţie din cadrul florei sau faunei” nu se află în perimetrul respectiv.[33]

Al treilea element al apărării indiene, dincolo de aviaţie şi infanterie este reprezentat de trupele de rachete. Acestea ar putea fi un subiect analizabil în sine. Dezvoltarea programelor balistice indian şi chinez anunţă o miză dincolo de rivalitatea regională şi nume către statutul de putere globală. Adăugând Pakistanul în triada suspiciunii actualul arsenalul balistic din complexul sud-asiatic extins a crescut pas cu pas.[34] În cazul Chinei rastelul balistic trebuie privit în siajul Războiului Rece alături de un întreg complex defensiv alături de tuneluri, cazemate şi buncăre menite a ascunde o parte semnificativă din populaţie. Şi în Tibet armata chineză a construit nenumărate tuneluri şi cazemate într-o secretomanie specială, după cum îi mărturisea un fost oficial tibetan lui Claude Arpi, expert în Asia de Sud.[35] Cantitativ vorbind surse citate de RUSI numără 66 de rachete balistice (dintr-un total de 170, nivel 2009) fixate aproape de graniţa indiană. Silozurile de la Kunming în Yunnan şi Xining la Qinghai adăpostesc rachete Dong Feng (DF)-21, DF-3A şi DF-4 cu rază de acţiune de 1.800 km, 2.800 km şi, respectiv 4.750 kilometri.[36] Următorul pas tehnologic unde Beijingul îşi propune să exceleze este acela al interceptării. Mecanismul anti-balistic pe care Statele Unite doresc să îl instaleze în diferite zone de interes nu poate să nu trezească reacţia Chinei care a testat cel mai nou interceptor autohton pe 27 ianuarie 2013, conform agenţiei Xinhua.

În oglindă programul balistic indian a început în 1983 iar din 1998 a evoluat ca un imperativ de a operaţionaliza potenţialul nuclear. Din 2000 efortul indian atins performanţe remarcabile, Agenţia Spaţială Indiană (SRDO) a parcurs treptat paşii către alonja intercontinentală. Odată cu Agni V care are o rază de 5.500 km India poate lovi oraşele principale ale Chinei, precum Beijing, Haerbin, Wuhan sau Chengdu.[37]

Localizarea geografică a celor mai multe dintre bateriile sau silozurile rachetelor indiene a fost regiunea de nord a ţării, câmpia Punjabului mai exact. Întărirea sectorului tibetan de către China a determinat guvernul de la Delhi să ordoneze suplimentarea capacităţilor rachetelor în Arunachal Pradesh. Astfel în februarie 2010 presa raporta mutarea unei serii de rachete Akash în sectorul de graniţă. Doi ani mai târziu presa repeta o mişcare asemănătoare protagonistele fiind proiectilele Brahmos, întreprindere comună ruso-indiană capabile să depăşească raza de 300 de km.[38] Una dintre cele mai recente ştiri in acest sens a fost publicată de ziarul pakistanez The Nation în ianuarie 2013: conform acesteia staff-ul de conducere al armatei indiene are în vedere construirea unor depozite de armament, rachete şi explozibili în Arunachal.[39]

Harta de mai jos ilustrează punctele de concentrare a infrastructurii militare a Indiei.

 

 

 

 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: pagina principală a South Asia Strategic Stability Institute (SASSI)

(Obs: punctele roşii cu cruci albe reprezintă bazele aeriene. Numeroase sunt în Regiunea de Nord-Est, după cum se poate vedea).

 

Dezvoltarea ca obligaţie

 

Dacă este să preluăm grila explicativă a lui Parag Khanna sistemul internaţional contemporan poate fi înţeles ca un mozaic de state mai mult sau mai puţin dezvoltate polarizat în jurul a trei imperii: Statele Unite, Uniunea Europeană şi China. Dacă ar fi să atribuim fiecăruia dintre ele cât un comportament propriu în relaţiile cu exteriorul probabil că SUA ar fi descrise de un mesianism cu puternică tentă militară; Uniunea Europeană de diplomaţia normelor şi fondurilor structurale ar China de infrastructură. Este evident o simplificare cu rezonanţă kaganiană (în sensul de: americanii sun patronaţi de Marte europenii de Venus iar chinezii probabil de Hefaistos, zeul făurar!). Însă dincolo de metaforele facile rămâne un fapt că influenţa globală a Beijingului s-a clădit pe pragmatismul acestuia de a dezvolta ample proiecte infrastructurale îmbinând un evident interes propriu cu nevoile locale. Ca aspirant la statutul de putere globală India a căutat să imite Republica Populară Chineză fără succesului acesteia din urmă. În Asia Centrală, Europa de Est, American Latina şi Africa companiile indiene au trebuit să se mulţumească cu un loc secund.[40] Dezvoltarea Chinei contribuie la reafirmarea pretenţiilor regionale ale acesteia. În aceste condiţii tensiuni de graniţă precum cele din aprilie-mai 2013 ar putea deveni tot mai frecvente întreţinând o anarhie imatură în Asia de Sud şi Sud-Est. Miza este crucială pentru India întrucât poziţia sa în regiune a oscilat între urmărirea intereselor naţionale înguste şi pretenţiile hegemonice. În calitate de cel mai mare termen dintre vecinii săi, diplomaţia New Delhi-ului faţă de vecinii imediaţi a fost aceea a unui suveran faţă de vasalii săi. Un veritabil hegemon trebuie să ofere beneficii colective, dincolo de forţă brută şi intimidare iar până acum un asemenea lucru nu este evident. Intervenţia chineză va seduce micile state sud-asiatice în a încerca să balanseze între cei doi poli de putere. În faţa unui asemenea evoluţii India nu se poate mărgini la înarmare şi acţiuni poliţieneşti/anti-teroriste. Cel mai înţelept, atât pentru orgoliul Indiei cât şi pentru stabilitatea regională ar fi cuplarea la iniţiativele chineze pentru a obţine paritatea în jocul care până acum pare trasat dincolo de Himalaya. Iar ocaziile nu lipsesc.

Proiectul Brahmaputra- Yarlung Tsangpo este unul dintre aceştia. Parte a unei iniţiative mai largi trasate de Mao Zedong, proiectul urmăreşte schimbarea cursului râului Brahmaputra (numit in Tibet Yarlung Tsangpo) pentru a alimenta mai bine regiunile de nord ale Chinei, mai sărace hidrografic. Estimat la 80 mld$ întregul demers ar trebui finalizat în 2040.[41]

Un alt loc potenţial de întâlnire ar consta în legarea marilor rute din Nord-Estul Indiei de căile de acces deja existente în China, Bagladesh şi Myanmar. Este vorba aici despre drumul ce leagă Ledo în Assa de Kunming în provincia Yunnan, drumul Numaligarh-Moreh ce ar lega Assam, Nagaland şi Manipur de Myanmar în zona Moreh şi de drumul Champhai- Zowkathar dintre Mizoram şi Myanmar.[42]


[1] Silviu Petre, Rebellion in Assam, Pakistani cyber war and the spectre of renewed communalism, CSEEA, September 9, 2012

[2] Stephen GrahamSimon Marvin,Splintering UrbanismNetworked Infrastructures, Technological Mobilities and the Urban Condition, Routledge, New York, 2001, p.xxxi
[3] Walter Isard, History of Regional Science and the Regional Science Association InternationalThe Beginnings and Early History, Springer, Berlin, Heidelberg, New York, 2003
W. W. Rostow, How it All Began: The Origins of the Modern Economy, Taylor & Francis, Great Britain/USA, 1975
W. W. Rostow, The Stages of Economic GrowthA Non-Communist Manifesto, Cambridge University Press, New York, 1990
[4] Paul R. Krugman, Geography and Trade, MIT Press/ Leuven University Press, 1991
Paul R. Krugman, Development, Geography, and Economic Theory, MIT Press, New York, 1997

[5] Swapna Banerjee-Guha, Economic and Political Weekly, Vol.37, No.44/45, Nov.2-15, 2002, pp.4503-4509

[6] RKPG Singha, K.C. Kabra, Infrastructure Development in North-East India în Komol Singha (ed), Village Development in North-East India, Ashok Kumar Mittal, New Delhi, 2009/2010, pp.165-185, esp.165

[7] Idem

[8]Infrastructures are basically certain facilities and services rendered to the society on which the structure of the economy largely depends. As it is multidimensional and multipurpose in nature it is accepted as a complementary sector and a boom to other sectors of the economy by creating external economies. Because of its long gestation period and huge establishment and maintenance cost it is generally financed by the government without having any profit motive.” Purusottam Nayak, Infrastructure: Its Development and Impact on Agriculture in North-East India, Journal of Assam University, Vol. IV (1), 1999, pp. 59-65, esp.60

[9] Ibidem

[10] Gautam Patikkar, P.K. Deka, Existing Scenarios of Infrastructure in the North-East India în Komol Singha (ed), Village Development in North-East India, op.cit.,pp.186-220, esp.187

[11] Mark Millar, Exploring Logistics in Developing Markets of China, India and Vietnam, 3PLwire,  November 18, 2011

[12] Akshay Mathur, A Winning Strategy for India’s North-East, Jindal Journal Of international Affairs, Volume 1, Issue 1, Octoer 2011, pp. 269-298, esp.277

[13] Ragini Verma, Infrastructure shortages a constraint on India’s rating: Moody’s, LiveMint, 24 April, 2013
[14] Shivananda H, Is India’s Transport Infrastructure Prepared for the Eastern Front?, IDSA, June 15, 2011
În septembrie 2011 alte 9000 de crore rupii au fost trimise spre Serviciile de Inginerie Militară dincolo de acei 1000 crore rupii care se primeau anual până la acel moment. Raju Das, Army gets Rs 10,000 cr for infra development in NE, The Assam Tribune, Sept. 25, 2011
[15]India’s Defence Minister says infrastructure in China-bordering states has improved, INDTVUSA