This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Criza siriană: noi provocări pe direcţia Washington-Ankara?
 
Criza siriană: noi provocări pe direcţia Washington-Ankara?
 
 
Carmen Rîjnoveanu
 

            În ziua de 12 august a.c., o delegaţie a SUA, condusă de secretarul de stat Hilary Clinton, a întreprins o vizită de două zile la Istanbul. Programul vizitei a inclus întâlniri cu preşedintele ţării, Abdullah Gül şi premierul Recep Erdogan, precum şi cu reprezentanţi ai forţelor de opoziţie siriene care, din august 2011, şi-au stabilit “cartierul general” pe teritoriul Turciei. Agenda discuţiilor a fost dominată de dosarul crizei siriene care, în ciuda escaladării violenţelor şi a riscurilor propagării acestora în regiune, continuă să rămână blocat în “hăţişul” decizional al comunităţii internaţionale care nu pare să găsească formula cea mai potrivită pentru a-şi defini o strategie de răspuns clară şi coerentă. În tot acest timp, guvernul de la Ankara se confruntă cu o puternică presiune, atât din interior unde tot mai multe voci solicită un răspuns ferm din partea autorităţilor împotriva lui Bashar al-Assad, cât şi din partea forţelor de opoziţie siriene care revendică o participare mai consistentă a Turciei în sprijinul lor şi al rebelilor care luptă împotriva regimului de la Damasc. Deopotrivă, valul de refugiaţi şi recentele mişcări ale kurzilor în nordul Siriei vin să deseneze un tablou de securitate îngrijorător pentru guvernul de la Ankara. Pe acest fundal, ezitările comunităţii internaţionale vin să exacerbeze temerile Turciei vis-a-vis de o posibilă dezangajare a partenerilor săi occidentali şi pun la un test serios solidaritatatea aliată în cadrul NATO. Lipsa unui sprijin ferm din partea aliaţilor şi transmiterea unor semnale incoerente la solicitările de sprijin venite insistent în ultima perioadă din partea Turciei ar putea radicaliza politica guvernului de la Ankara, care nu a fost una dintre cele mai predictibile daca avem în vedere experienţa ultimilor ani, după venirea la putere a partidului premierului Erdogan.

Vizita la cel mai înalt nivel a delegaţiei americane a avut, aşadar, dincolo de agenda punctuală de discuţii, o simbolistică aparte care ţine de necesitatea reafirmării sprijinului occidental faţă de Turcia şi diminuarea susceptibilităţilor liderilor turci faţă de o serie de acuzaţii la adresa politicii ambivalente practicate de SUA în contextul agravării tensiunilor din Siria. În consecinţă, Hilary Clinton a venit cu un plan bine articulat care vizează în punctele sale principale următoarele direcţii: susţinerea opoziţiei siriene, ajutorul umanitar pentru poporul sirian şi scenarii de tranziţie politică.

 

            Ultimele luni au fost martorele unor escaladări fără precedent a violenţelor din Siria, amplificate de declanşarea luptelor pentru controlul oraşului Aleppo între forţele guvernamentale şi cele ale rebelilor sirieni. Este evident că fără un sprijin consistent din partea comunităţii internaţionale, o victorie a forţelor de opoziţie pare un obiectiv dificil de atins. În timp ce forţele de opoziţie siriene insistă să primească ajutor concret, inclusiv prin livrarea de armament şi impunerea unor zone de interdicţie aeriană, pentru a recupera din dezavantajul faţă de trupele guvernamentale, Turcia a încercat, fără succes, să-i mobilizeze pe partenerii săi occidentali pentru implementarea unor acţiuni ferme împotriva regimului de la Damasc.

           

Soluţia implementării de no-fly zones a fost pusă în discuţie încă de la sfârşitul anului trecut, atât de Turcia, pentru scopuri exclusiv umanitare în vederea creării unor cordoane umanitare la graniţa turco-siriană pentru ajutorarea populaţiei civile, cât şi de forţele de opoziţie siriene, în condiţiile escaladării violenţelor. O astfel de iniţiativă a fost considerată, însă, extrem de riscantă şi dificil de aplicat, mai ales în lipsa unei decizii a Consiliului de Securitate al ONU, unde Rusia şi China sunt decise să obstrucţioneze orice acţiune considerată ca fiind îndreptată împotriva regimului lui Al-Assad. Comunitatea occidentală şi-a exprimat, de asemenea, rezerve serioase faţă de succesul unei astfel de acţiuni de teamă că în acest mod s-ar produce o radicalizare extremă a crizei, cu efecte periculoase asupra securităţii şi stabilităţii întregului spaţiu al Orientului Mijlociu. Din această perspectivă, o operaţiune NATO, pe modelul celei desfăşurate în Libia, nu este văzută ca o soluţie aplicabilă în cazul sirian. Arsenalul militar deţinut de Al-Assad şi capacitatea acestuia de ripostă impun o reacţie mult mai precaută din partea decidenţilor occidentali. De altfel, o operaţiunie NATO fără acordul SUA nu este posibilă, iar Washington-ul, în urma experienţelor din ultimii ani din Orientul Mijlociu, dar şi a reorientării focusului spre interior în contextul alegerilor prezidenţiale, nu mai vădeşte un apetit deosebit pentru asfel de “încercări”.  

            Mai mult, stocul de arme chimice deţinut de Siria, considerat unul dintre cele mai mari din lume, arată complexitatea cazului sirian, comparativ cu cel libian. Există temeri reale faţă de posibilitatea ca regimul să piardă controlul asupra acestor arme în condiţiile generalizării haosului intern provocat de un atac din exterior, unele dintre acestea ajungând în posesia unor grupuri afiliate Hezbollah sau Al-Qaeda asupra cărora există suspiciuni că s-ar fi infiltrat în rândul rebelilor sirieni. Un astfel de scenariu pune comunitatea internaţională în faţa unor decizii extrem de dificile şi complicate.

 

În faţa acestui impas decizional, soluţia livrărilor de armament către forţele anti-Assad pare să devină tot mai mult o strategie de acţiune acceptabilă. Iniţial, Turcia s-a opus categoric unui astfel de aranjament datorită temerilor că o parte din aceste arme ar putea fi “confiscate” de kurzi. Însă, în lipsa unor progrese diplomatice concrete, soluţia livrării de arme este tot mai mult luată în considerare atât de guvernul de la Ankara, cât şi de SUA şi aliaţii occidentali, deşi eficacitatea unei astfel de soluţii rămâne discutabilă.

            Blocajul internaţional relativ la agrearea unor formule clare de sprijinire a forţelor de opoziţie a amplificat, însă, criticile venite din partea Turciei, iar discursurile oficialilor turci indică o stare de iritare faţă lipsa de “mobilizare” occidentală.

 

În cadrul convorbirilor turco-americane, a fost evidenţiat interesul ambelor părţi pentru identificarea unor modalităţi concrete de sprijinire a rebelilor sirieni. După întrevederea cu şeful diplomaţiei turce, Hilary Clinton a precizat că Ankara şi Washingtonul trebuie să acţioneze în mod concret pentru a oferi sprijin rebelilor care luptă împotriva lui Al-Assad. În acest sens, este necesară punerea la punct a detaliilor planificării operaţionale cu privire la modalităţile de a-i ajuta pe rebeli, fiind propus crearea unui grup de lucru care să acţioneze în acest sens : “Our intelligence services, our military have very important responsibilities and roles to play so we are going to be setting up a working group to do exactly that”[1]. Realizarea unui acord cu privire la impunerea de no-fly zone a rămas, însă, fără un rezultat concret, partea americană evitând să se angajeze ferm în această direcţie.

Precizările aduse de Secretarul american al apărării, Leon Panetta, la o zi după încheierea vizitei delegaţiei americane la Ankara, nu sunt, de fel, încurajatoare pentru susţinătorii strategiei de interdicţie aeriană. Demnitarul american a recunoscut că SUA iau în considerare o astfel de opţiune, dar nu există o decizie politică fermă asupra acestui subiect: “We have planned for a number of contigencies that could take place and one of those possible contingencies is developing a no-fly zone. But we’ve also pointed out difficulties in being able to implement that”, subliniind faptul că: “It’s (no-fly zone n.a.) not on the front burner as far as I know”.[2]

Poziţionarea americană în această chestiune a provocat, cu siguranţă, nemultumire la Ankara, direct interesată în soluţionarea cât mai rapidă a situaţiei din Siria. Iar o parte a soluţiei este acordarea de sprijin forţelor de opoziţie aflate într-o evidentă stare de inferioritate faţă de cele guvernamentale care deţin capabilităţi militare sofisticate, în mare parte de provenieţă rusească, dar şi sprijin logistic din partea Iranului, principalul său aliat în regiune. Problematica sprijinului iranian a constituit o altă temă abordată recent de Leon Panneta care şi-a exprimat îngrijorările faţă de creşterea prezenţei şi influenţei iraniene în Siria, arătând că: “The Iranian efforts will only add to the killing going on in the country and bolster a regime that we think ultimately is going to come down”.[3]

 

Un alt subiect fierbinte pe agenda discuţiilor a vizat problematica kurdă, care pentru autorităţile de la Ankara rămâne principala preocupare de securitate, exacerbată în contextul radicalizării crizei din Siria. Informaţii recente relativ la concentrarea unor grupuri de militanţi PKK pe teritoriul Siriei, precum şi preluarea controlului asupra unor oraşe din Siria de către forţele kurde vin să exacerbeze îngrijorările Turciei. Teama Turciei este că radicalizarea crizei din Siria ar putea crea condiţiile pentru mobilizarea kurzilor şi încurajarea acestora în revendicarea unor obiective politice extreme. Deopotrivă, acţiunile forţelor PKK împotriva Turciei ar putea să se amplifice ceea ce ar conduce la o ripostă militară din partea forţelor turceşti, inclusiv pe teritoriul sirian. De altfel, premierul turc Recep Erdogan nu a ezitat să ameninţe: “Who knows that we will not do it? Our three military units are performing exercises on the [Turkish-Syrian] border”.[4] Temerile nu sunt nejustificate. Nu este exclus ca Bashar Al-Assad să folosească cartea kurdă pentru a pune presiune asupra guvernului de la Ankara, considerat principalul susţinător al forţelor de opoziţie siriene. Creşterea influenţei Partidului Uniunii Democratice (PYD), considerat o ramură a PKK în Siria, a accentuat temerile privind posibilitatea apariţiei unui “stat kurd” în nordul Siriei, punând autorităţile de la Ankara în stare de alertă maximă. O eventuală acţiune a Turciei împotriva militanţilor PKK pe teritoriul Siriei ar putea degenera într-un conflict militar între cele două ţări, scenariu extrem de periculos pentru Washington. Este evident că SUA nu au nici intenţia, nici predispoziţia de a se implica într-un nou conflict în regiune, mai ales în contextul apropiatelor alegeri prezidenţiale din luna noiembrie. Temperarea acţiunilor Turciei în această direcţie devine, aşadar, un obiectiv prioritar al politicii americane vis-à-vis de aliatul lor, de altfel unul de importanţă strategică, din cadrul NATO. Spectrul apariţiei unui stat kurd şi politica ambivalentă a SUA în această chestiune (vezi sprijinul acordat kurzilor din nordul Irakului în perioada care a urmat Războiului din Golf ) au indus o stare de iritare în relaţia bilaterală turco-americană şi au dat naştere unor teorii ale conspiraţiei relativ la intenţiile SUA în această chestiune. Într-o recentă analiză pe The German Marshall Fund, se remarcă faptul că există o anumită percepţie că: “…after Iraq, the West is now working to create another “Kurdish state” in Syria with the final stage being the dismemberment of Turkey”[5]. Deşi un astfel de calcul strategic este puţin probabil în viitorul previzibil, un focar de tensiune de o asemenea amploare ar pune întreg occidental într-o postură de securitate extremă, efectele unor astfel de percepţii, mai ales la nivelul opiniei publice turce, nu pot fi ignorate. Mai mult, astfel de interpretări ar putea încuraja guvernul turc să acţioneze brutal pentru tranşarea problematicii kurde. Relaţiile cu Occidentul ar avea şi ele de suferit, mai ales că experienţa politicilor occidentale ale guvenului AKP după 2002 arată un joc destul de ambivalent practicat de Ankara la adresa aliaţilor occidentali.

 

            O atenţie deosebită în timpul discuţiilor turco-americane a fost acordată problematicii refugiaţilor, subiect cu atât mai prezent cu cât Turcia se confruntă cu un val fără precedent de refugiaţi. Conform cifrelor prezentate de Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), 50.227 sirieni s-au adăpostit în Turcia, 6000 trecând graniţa numai în ultima săptămână. Prezenţa acestora pune o puternică presiune asupra guvernului turc care a trebuit să construiască patru noi tabere pentru refugiaţi. Cu prilejul vizitei, Hilary Clinton a anunţat decizia guvernului american de a aloca suma de 5 milioane de dolari ajutor pentru UNHCR, care se adugă sumei de 25 de milioane dolari acordată forţelor de opoziţie siriene sub formă de echipamente, aprovizionări cu medicamente, etc.

 

            Dincolo de deciziile şi planurile agreate la nivel politico-diplomatic, vizita secretarului de stat american la Istanbul a fost menită să transmită şi un alt tip de mesaj a cărui simbolistică nu poate fi ignorată. Acţiunea în sine s-a dorit o demonstraţie a solidarităţii transatlantice şi o încercare de a linişti temerile Turciei faţă de cursul politic occidental în contextul crizei siriene, perceput mai degrabă ca unul precaut şi chiar duplicitar. Fără îndoială, Turcia şi-a asumat “stindardul” luptei occidentale împotriva regimului Al-Assad adoptând o politică ultimativă şi un discurs agresiv la adresa regimului de la Damasc. Autorităţile de la Ankara nu au precupeţit nici o ocazie de a condamna violenţele regimului lui Al-Assad şi de a solicita vehement acţiuni concrete pentru înlăturarea acestuia de la putere. A fost însă precaut să nu antagonizeze statele arabe din regiune. Turcia a refuzat să pună problema unei intervenţii militare din afară sau să sprijine o astfel de inţiativă. S-a axat pe folosirea cadrului legal internaţional şi a forurilor de decizie responsabile: a cerut sprijinul Consiliului de Securitate, pentru adoptarea de sancţiuni împotriva regimului, cel al Ligii Arabe pentru condamnarea acţiunilor regimului de la Damasc, cel al NATO în cazul în care s-a simtit direct ameninţată şi/sau atacată de statul vecin. Pentru Ankara este evident că o acţiune militară unilaterală ar putea provoca daune majore de imagine şi reputaţie într-o regiune în care atracţia faţă de modelul de dezvoltare turcesc şi susceptibilităţile istorice faţă de renaşterea imperială otomană tind să definească ecuaţia politică a Turciei în relaţia cu statele din proximitatea sa orientală.

În condiţiile în care Turcia se află în plină ofensivă de consolidare a unui spaţiu de influenţă şi putere în zona Orientului Mijlociu, un eşec al acţiunilor sale de rezolvare a crizei siriene ar arăta limitele puterii turceşti şi ar pune în discuţie viabilitatea ambiţiilor geopolitice vehement revendicate în ultimii ani. Criza din Siria este, aşadar, un prim test definitoriu al potenţialului Turciei de a revendica un rol în cercul restrâns al celor puternici. Turcia nu îşi poate permite un eşec ceea ce poate explica şi iritarea acesteia faţă de pasivitatea unora dintre aliaţii săi.

            SUA nu poate ignora aceste îngrijorări ale autorităţilor de la Ankara iar transmiterea unui mesaj pozitiv, încurajator de sprijin către Ankara este parte a jocului diplomatic cu atât mai necesar cu cât Turcia rămâne un pilon central al occidentului în desenarea hărţii politice în regiune.

Analiştii au remarcat, însă, păstrarea unui ton precaut faţă de aliaţii turci şi o anumită reticenţă din partea SUA de a răspunde solicitărilor acestora prin asumarea unor angajamente ferme de acţiune şi implicare de natură militară. Au fost exprimate îngrijorări faţă de dinamicile din Siria şi potenţialul apariţiei unui vacuum de putere în era post-Assad, faţă de pătrunderea unor elemente teroriste asociate al-Qaeda pe teritoriul Siriei sau faţă de ameninţarea PKK. Oficialii americani au fost, însă, atenţi să nu îşi asume angajamente ferme, lucru cu siguranţă sesizat şi resimţit de liderii turci. Nemulţumirile turcilor, de altfel multiplicate în contextul dezvoltărilor dosarului sirian, trebuie, însă, gestionate cu mare atenţie, mai ales dacă avem în vedere cursul politic occidental al Turciei ale cărui dinamici de orientare au dus la anumite derapaje îngrijorătoare. Relaţia bilaterală Ankara-Washington capătă, din această perspectivă, o semnificaţie aparte având rolul de a demonstra seriozitatea angajamentului aliaţilor occidentali faţă de Turcia şi sprijinul acestora faţă de preocupările, de altfel legitime, de securitate ale guvernului de la Ankara. În ce măsură vizita delegaţiei americane şi-a atins obiectivele, rămâne de văzut în perioada următoare.

 
 
           

[1]US and Turkey agree closer co-operation on Syria, The Telegraph, 14 august 2012, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/9470635/US-and-Turkey-agree-closer-co-operation-on-Syria.html, accesat 14.08.2012
 

[2] Today’s Zaman, 14 August 2012, http://www.todayszaman.com/mobile_detailn.action?newsId=289467, accesat 14.08.2012

[3] “Pentagon: Iran building, training militia in Syria”, CBC News, 15 August 2012, http://www.cbsnews.com/8301-501706_162-57493401/pentagon-iran-building-training-militia-in-syria/, accesat 15.08.2012

[4] Why Secretary Clinton is going to Istanbul, The Wshington Institute, 10 August 2012, http://www.washingtoninstitute.org/policy-analysis/view/why-secretary-clinton-is-going-to-istanbul, accesat 15.08.2012

[5] Saban Kardas, Turkey’s Syria Policy and teh Kurds: resiting temptation, 13 August 2012, http://www.scribd.com/doc/102759768/Turkey%E2%80%99s-Syria-Policy-and-the-Kurds-Resisting-Temptation, accesat 15.08.2012