This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Criză politică in Liban: o nouă piesă a dominoului se clatină
 

Criză politică în Liban: o nouă piesă a dominoului se clatină

 
Carmen RIJNOVEANU
 
 

         Demisia guvernului libanez condus de Najib Mikati, anunţată la 22 martie a.c., riscă să arunce Libanul într-o criză politică de proporţii cu consecinţe dintre cele mai dramatice având în vedere degenerarea accentuată a scenei Orientului Mijlociu în ultimii doi ani. Conform surselor oficiale, decizia premierului libanez a fost determinată de adâncirea tensiunilor şi divergenţelor din cadrul guvernului pe tema alegerilor parlamentare programate la 20 iunie a.c., când expiră mandatul actualului Parlament. Blocajul electoral a fost generat de lipsa unui consens între principalele forţe politice libaneze privind noua Lege electorală care să înlocuiască prevederile Acordului de la Doha din 2008 în baza căruia au fost organizate alegerile anterioare.[i] Mai mult, reprezentanţii Hezbollah au blocat propunerea premierului relativ la crearea unui comitet pentru supravegherea alegerilor. Capitalele occidentale nu şi-au ascus preocuparea faţă de organizarea acestor alegeri solicitând desfăşurarea lor conform calendarului stabilit, fie în baza unei noi legi electorale sau, în cazul în care nu se obţine un acord politic asupra acestui document, în baza Acordului de la Doha. Tensiunile au luat amploare în timpul şedinţei guvernamentale de vineri, 22 martie. „Mărul discordiei” l-a constituit solicitarea adresată de Mikati de prelungire a mandatului şefului Forţelor de Securitate Internă, general maior Ashraf Rifi, care urmează să se încheie la sfârşitul lunii martie. Propunerea premierului a fost categoric respinsă de reprezentanţii Hezbollah provocând astfel, un blocaj politic major în interiorul guvernului.[ii] Criza guvernamentală este, însă, mult mai complexă şi depăşeste existenţa unor simple disensiuni care vizează cadrul legal al alegerilor parlamentare sau prelungirea mandatului generalului Rifi. De menţionat că generalul Rifi, un apropiat al lui Mikati, se bucură de sprijinul forţelor de opoziţie pro-ocidentale grupate în „Alianţa 14 martie”, principalul adversar politic al organizaţiei Hezbollah.

            Aşadar, care este miza actualei crize guvernamentale de la Beirut care a polarizat la extrem forţele politice interne şi a expus ţara unor riscuri de destabilizare tot mai dificil de gestionat?

            Analizele pe subiect, în majoritatea lor, arată spre Siria ca fiind sursa şi, deopotrivă, elementul declanşator al tensiunilor interne de la Beirut. De altfel, posibilele efecte pe care situaţia din Siria le-ar putea avea asupra stabilităţii interne a Libanului a fost unul din scenariile luate în discuţie încă de la începutul crizei de la Damasc. Libanul este unul dintre actorii cei mai expuşi şi potenţial vulnerabili în faţa dinamicilor politice siriene. Istoria relaţiilor dintre Siria şi Liban oferă argumente suficiente pentru a înţelege modul în care cele două ţări se interrelaţionează. O scurtă privire asupra hărţii arată că, exceptând graniţa comună cu Israelul (în partea de sud a ţării), restul frontierei terestre a Libanului este exclusiv cu Siria. De altfel, până la sfârşitul Primului Război Mondial, Libanul a fost organic legat de teritoriul sirian, fiind considerat, alături de Iordania şi Palestina, parte a Siriei Mari. Reaşezarea hărţii geopolitice regionale după încheierea războiului şi prăbuşirea Imperiului Otoman, au permis celor două puteri învingătoare, Franţa şi Marea Britanie, să deseneze graniţele interne ale Orientului Mijlociu astfel încât să corespundă propriilor interese coloniale. În acest context, au fost trasate graniţele Libanului pe care Siria nu a încetat să le considere arbitrare şi artificial create împotriva evidenţelor istorice. Practic, Libanul a continuat să fie considerat parte a Siriei, despărţit doar temporar de teritoriul naţional prin sistemul mandatelor impus de tandemul Paris-Londra. Şi după obţinerea independenţei, în 1943, Siria a continuat să exercite o influenţă considerabilă asupra Beirutului atât în plan politic, cât şi militar. Prezenţa trupelor siriene pe teritoriul libanez începând cu 1976, motivată de necesitatea stopării războiului civil intern, a sporit potenţialul de influenţă al Damascului care a devenit actorul-cheie în definirea politicii interne a Beirutului. Trupele s-au menţinut până în 2005 când s-a hotărât retragerea acestora în contextul crizei declanşate ca urmare a asasinării primului ministru Rajik Hariri. În cei aproape 30 de ani de prezenţă militară, Siria a reuşit, însă, să-şi organizeze reţele şi structuri de influenţă extrem de bine articulate prin care şi-a păstrat un spaţiu de manevră consistent asupra dinamicilor politice interne din Liban.

            Aşadar, datorită legăturilor istorice, precum şi a relaţiilor extrem de complexe existente între cele două ţări, probabilitatea ca evenimentele din Siria să se „reverse” dincolo de graniţele sale, cu Libanul în postura de ţintă principală, a fost o preocupare constantă la nivel internaţional.

Poziţionarea Libanului faţă de criza în desfăşurare din ţara vecină a divizat profund scena politică de la Beirut punând o imensă presiune asupra guvernului. Riscurile accentuării clivajelor între sunniţi şi şiiţi şi posibilitatea ca tensiunile confesionale din Siria să se propage, prin ricoşeu, şi în Liban au determinat guvernul libanez să adopte o atitudine prudentă faţă de orice posibilă implicare în conflictul sirian. Libanul s-a menţinut în expectativă fiind extrem de precaut în declaraţiile politice oficiale. De altfel, la puţin timp după începerea ostilităţilor în Siria, guvernul de la Beirut a anunţat că Libanul va adopta o poziţie de neutralitate, refuzând orice tip de angajare în conflictul dintre taberele pro şi anti-Assad.

Din acest motiv, a refuzat să primească refugiaţi sirieni pe teritoriul său sau să asigure sprijin forţelor de opoziţie siriene. Sunniţii din nordul Libanului sunt tot mai nemulţumiţi de politica de expectativă a guvernului încercând să forţeze o implicare mai consistentă în favoarea forţelor revoluţionare siriene. În ciuda indicaţiilor guvernamentale, comunitatea sunnită libaneză s-a arătat deschisă să ofere adăpost refugiaţilor sirieni al căror număr se apropie în prezent, conform cifrelor oficiale, de 400.000[iii]. Prelungirea războiului civil sirian şi lipsa unei perspective clare de soluţionare au determinat actorii regionali implicaţi să identifice soluţii „inovatoare”. O astfel de soluţie la care s-a apelat este cea a înarmării opoziţiei siriene, iar partea de nord a Libanului pare să ofere o bază de acţiune extrem de eficientă pentru sprijinirea rebelilor sirieni, cu finanţare consistentă din partea Arabiei Saudite şi Qatarului (se speculează şi o anumită implicare a unor state occidentale)[iv]. Folosirea nordului Libanului ca bază de acţiune împotriva lui Assad tinde să pună guvernul de la Beirut într-o postură extrem de vulnerabilă. În ce măsură Libanul va mai putea să-şi păstreze neutralitatea sub presiunea dezvoltărilor din nordul ţării este întrebarea care frământă scena politică libaneză. De cealaltă tabără, alawiţii din Liban au solicitat armatei siriene să pătrundă în nordul ţării pentru a stopa reţelele de trafic şi aprovizionare cu arme a rebelilor sirieni.[v] Practic, Libanul este „împins” într-un conflict pe care încearcă să-l ţină tot mai departe de graniţele sale. Tocmai pentru a preîntâmpina un astfel de scenariu, autorităţile au luat măsuri pentru stoparea valului de refugiaţi ceea ce a dus la o serie de incidente la graniţă. Libanul se află, aşadar, într-o situaţie extrem de complicată. Pe de o parte, există temerea că folosirea părţii de nord a ţării ca bază pentru sprijinirea forţelor de opoziţie siriene ar putea provoca o acţiune de retaliere din partea Damascului. Există tot mai multe indicii referitoare la activarea grupărilor islamiste, mai ales a celor salafiste, în Tripoli şi nordul Libanului, care şi-au manifestat clar susţinerea faţă de revoluţia siriană iar acţiunile acestora sunt tot mai dificil de controlat. Pe de altă parte, posibilitatea infiltrării unor grupări jihadist teroriste pe teritoriul ţării a devenit o preocupare de securitate majoră. Apariţia acestor elemente, deja confirmate în Siria, poate genera o situaţie de securitate critică pentru autorităţile de la Beirut care se confruntă, deja, cu provocări care par să depăşească capacitatea lor de gestionare şi control. Conflictul sectar intern între şiiţi şi sunnţi devine tot mai mult parte a jocului politic în desfăşurare. Conflictele dintre cele două tabere au luat amploare, tot mai multe incidente şi ciocniri fiind raportate zilnic în Tripoli şi alte zone din nordul ţării. Criza siriană a creat, aşadar, o linie de demarcaţie tot mai acută între sunniţi, localizaţi în partea de nord, susţinători ai forţelor revoluţionare, şi şiiţii din sud, care continuă să sprijine regimul alawit-şiit al lui Assad. Scena politică libaneză este copia în oglindă a raporturilor de forţe confesionale aşa cum par să se definească în acest moment între nord şi sud. Orice compromis pare exclus din calculele politice ale celor două blocuri principale, cel sunnit – Alianţa 14 martie condusă de Saad Hariri –  şi cel şiit constituit din Alianţa 4 martie dominată de Hezbollah şi aliaţii săi.

 

Impasul politic generat de demisia guvernului a readus în discuţie fragila ecuaţie politică dintre actorii centrali care îşi dispută puterea la Beirut şi rolul tot mai influent deţinut de Hezbollah, pe fondul unei slăbiri accentuate a statului. Configuraţia scenei politice libaneze reflectă tabloul confesional extrem de complex al ţării. Într-o perspectivă generală, sistemul socio-politic libanez este produsul evoluţiei a trei factori: demografia populaţiei, dinamicile regionale şi structura confesională[vi]. Populaţia Libanului, estimată, în 2010, la 4 125 000 de locuitori, este alcătuită majoritar din creştini (39%) şi musulmani (59,7 %).[vii] Populaţia musulmană este, la rândul ei, profund divizată între sunniţi, şiiţi, druzi, alawiţi, nusayri, etc. Nici populaţia creştină nu este foarte omogenă, cuprinzând maroniţi, ortodocşi greci, ortodocşi armeni, greco-catolici, catolici sirieni, etc. Tocmai datorită diversităţii şi complexităţii demografice, sistemul politic libanez funcţionează în baza unui algoritm care vizează asigurarea unei reprezentări echilibrate a principalelor comunităţi religioase, respectiv: preşedintele este creştin, primul ministru este sunnit iar preşedintele Parlamentului este şiit. În ciuda diferitelor crize politice cu care s-a confruntat ţara în ultimele decenii, această împărţire a rolurilor şi poziţiilor a continuat să funcţioneze, cu foarte mici ajustări. 

Ascensiunea politică a Hezbollah-ului, de confesiune şiită, a modificat echilibrul existent, ceea ce a acutizat rivalităţile dintre sunniţi şi şiiţi. Războiul cu Israelul din 2006 a propulsat organizaţia militară în postura de actor dominant al scenei politice libaneze. În 2008 a reuşit să-şi asigure puterea politică: a primit putere de veto în parlament şi un rol definitoriu în formarea şi alcătuirea guvernului. Practic, în acest moment Hezbollah deţine un potenţial ridicat de influenţă, puterea sa politică fiind dublată de cea militară, organizaţia deţinând o armată mai puternică decât cea a statului, cu instrumente de forţă extrem de bine organizate, reţele operative şi structuri de comandă prin care exercită un control cvasi-total asupra ţării. Principala bază de susţinere se găseşte în sudul ţării şi Valea Bekka. Liderii Hezbollah au fost atenţi, însă, să respecte algoritmul politic astfel că în 2011, l-au sprijinit pe Mikati, sunnit originar din Tripoli, în preluarea mandatului de prim ministru. Creşterea puterii organizaţiei şiite a determinat coagularea opoziţiei sunnite care a format Alianţa 14 martie sub conducerea lui Saad Hariri, fiul premierului asasinat în 2005, Rafik Hariri. Blocul opoziţiei sunnite este susţinut, deopotrivă, de SUA şi UE.

Cine este în fapt organizaţia Hezbollah? Orice analiză pe subiect nu poate exclude referirea la Iran, Siria şi Israel pentru că, în esenţă, organizaţia militară este un produs al mişcării de rezistenţă împotriva Israelului şi o creaţie a axei iraniano-siriene ale cărei obiective ţintesc proiecţia de putere şi asigurarea dominaţiei pe scena Orientului Mijlociu. Libanul, prin acolitul său şiit, Hezbollah, este un pion central în angrenajul strategic imaginat de Teheran: asigură ieşirea la Marea Mediterană (împreună cu Siria) şi, dată fiind poziţionarea sa geostrategică la frontierea cu Israelul, oferă o bază de acţiune vitală împotriva acestuia. Menţinerea influenţei iraniene în Liban reprezintă o sursă permanentă de ameninţare la adresa securităţii statului israelian. Libanul, prin Hezbolah, Siria şi Hamas sunt componente-cheie ale axei strategice „manevrate” de Teheran care ţinteşte proiectarea dominaţiei sale în Levant, creşterea presiunii asupra Israelului şi, într-o viziune mai largă, stabilizarea sferei de dominaţie iraniană în Orientul Mijlociu.

Miza interesului şi sprijinului Siriei faţă de Hezbollah trebuie înţeleasă din perspectiva conflictului cu Israelul privind Înălţimile Golan, teritoriul sirian ocupat de Israel în urma războiului din 1967. Înarmarea forţelor Hezbollah a fost considerată o chestiune de securitate naţională. În calculele decidenţilor sirieni, Hezbollah putea fi folosit ca instrument extrem de eficient împotriva Israelului, o cale de a readuce guvernul israelian la negocieri în vederea cedării Înălţimilor Golan.

Siria este de o importanţă strategică majoră pentru liderii Hezbollah: este singurul aliat arab al Iranului şi singurul canal de comunicare prin care Teheranul asigură aprovizionarea Hezbollah cu armament şi alte resurse necesare. Prin Hezbollah, atât Siria cât şi Iranul au modelat dinamicile interne libaneze, dictând agenda politică şi supervizând îndeaproape viaţa politică de la Beirut.

 

Declanşarea crizei siriene a complicat extrem de mult agenda politică şi militară a liderilor Hezbollah. Nu există nici un dubiu relativ la poziţionarea acestora în sprijinul regimului lui Assad, deşi există anumite nuanţări în acţiunile întreprinse până în prezent de organizaţie. Atitudinea forţelor Hezbollah s-au definit mai degrabă prin prudenţă şi reţinere în asumarea unei implicări directe şi făţiş angajante. Sentimentul dominant pare cel al incertitudinii faţă de perspectivele de viitor ale organizaţiei în condiţiile pierderii sprijinului iraniano-sirian.

Dinamicile deloc încurajatoare pe direcţia Teheran-Damasc pun liderii Hezbollah în alertă. Lipsiţi de patronii regionali şi implicit de resursele puse la dispoziţie cu generozitate de Teheran, Hezbollah va trebui să găsească rapid o soluţie pentru a evita izolarea politică externă şi pentru a-şi menţine relevanţa în viaţa politică libaneză. Demisia lui Mikati este considerată o lovitură la adresa Hezbollah care, de altfel, l-a propus şi susţinut în această funcţie. Este foarte posibil ca Mikati să fi încercat o distanţare de Hezbollah sub presiunea dinamicilor interne, dar şi a perspectivelor de securitate tot mai alarmante la nivel regional. Cert este că demisia guvernului, dominat de Hezbollah, tinde să provoace un vacuum de putere care ar putea oricând să degenereze într-un război civil. Occidentul urmăreşte cu atenţie evoluţia evenimentelor fiind extrem de preocupat să evite generalizarea haosului intern. Numirea unui premier, formarea unui nou guvern şi organizarea alegerilor parlamentare sunt priorităţile imediate susţinute de puterile occidentale pentru a se evita colapsul instituţional. Forţele politice libaneze par, însă, să aibă alte priorităţi. 

 

Lipsa unei autorităţi politice puternice, pe fondul unei fragilităţi societale tot mai accentuate, riscă să arunce Libanul într-un conflict sectar şi religios de proporţii. Este greu de spus în ce măsură riscurile unei dezintegrări statale vor genera o mobilizare a principalilor actori politici pentru găsirea unei soluţii de ieşire din impasul provocat de demisia lui Mikati. Este la fel de posibil ca în faţa acestei alternative, fiecare tabără să încerce obţinerea unui spaţiu cât mai extins de influenţă asupra teritoriului ceea ce ar fi semnalul clar al unui nou război civil. Un vacuum de putere în Liban concomitent cu dezintegrarea tot mai acută a statului sirian tinde să provoace o adevărată explozie regională.

Cum se va poziţiona Hezbollahul în condiţiile prăbuşirii lui Assad şi, implicit, a reducerii influenţei regionale iraniene este marea necunoscută a ecuaţiei politice regionale. Se pot imagina două posibile scenarii. Primul are în vederea posibilitatea ca relaţia Hezbollah-Teheran să capete tot mai multă forţă în condiţiile „pierderii” Siriei. Practic Libanul, prin Hezbollah, va rămâne miza centrală a strategiei iraniene şi singura carte pe care o mai poate juca pentru a-şi menţine relevanţa strategică în Levant. Punctul nevralgic îl constituie dificultăţile de comunicare, legătura logistică dintre Iran şi Liban fiind asigurată, până în prezent, de Siria lui Assad. În lipsa aliatului sirian, reţelele şi liniile de legătură dintre cei doi actori vor fi extrem de dificil de menţinut. Al doilea scenariu vizează posibilitatea ca liderii Hezbollah să încerce o recalibrare a politicii sale, inclusiv printr-o anume distanţare de Iran. Înlăturarea lui Assad şi reducerea sprijinului financiar şi militar iranian, datorită dificultăţilor logistice, ar putea forţa Hezbollah-ul să gândească noi strategii de supravieţuire. Platforma sa de acţiune ar putea viza menţinerea şi consolidarea puterii politice la nivel intern, implicit prin găsirea unui modus-vivendi cu forţele rivale sunnite. Liderii Hezbollah ar putea adopta o atitudine mai puţin intransigentă care să permită menţinerea stabilităţii interne şi a unui sistem politic funcţional în baza algoritmului politic existent care asigură un echilibru de putere între principalele comunităţi religioase ale ţării. Este puţin probabil ca forţa politică a Hezbollah-ului să sufere un declin abrupt mai ales că partea de sud a ţării, majoritar şiită, reprezintă o bază de susţinere constantă şi foarte puternică. Soluţia unui compromis între Hezbollah şi celelalte forţe politice libaneze nu trebuie exclusă de pe agenda politică regională. Lipsiţi de sprijin şi finanţare externă, este posibil ca liderii Hezbollah să încerce anumite concesii, care, este adevărat, trebuie receptate cu extrem de multă precauţie. Reticenţa liderilor Hezbollah de a se implica activ şi vizibil în războiul sirian, în ciuda „aşteptărilor”, este parte a dilemei legată de viitorul organizaţiei. Fără îndoială că există indicii legate de anumite acţiuni întrepinse de Hezbollah în sprijinul forţelor guvernamentale siriene, deşi liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, a negat public orice implicare a organizaţiei sale în conflictul sirian.

În cel mai rău caz, liderii Hezbollah ar putea opta pentru reluarea agendei sale militar-radicală ceea ce ar duce inevitabil la noi acţiuni ostile împotriva Israelului. Retorica anti-israeliană rămâne, de altfel, o sursă vitală de sprijin popular şi de mobilizare la nivel naţional. O asemenea alternativă ar putea, însă, avea consecinţe grave transformând Hezbollah-ul într-o ţintă centrală a luptei împotriva terorismului internaţional.[viii]

Fără îndoială, modul în care se va poziţiona Hezbollah-ul pe scena politică libaneză va avea un impact definitoriu asupra designului de viitor al ţării. Aflat într-un context geostrategic exploziv, Libanul nu pare să aibă prea multe soluţii: fie se va lăsa pradă crizei politice interne şi polarizării tot mai accentuate pe subiectul crizei siriene ceea ce va duce la radicalizarea conflictelor sectar-religioase, dezintegrare politică şi haos instituţional, fie va adopta tactica reţinerii, îşi va menţine statutul de neutralitate faţă de criza de la Damasc şi va continua eforturile de asigurare a unui echilibru politic şi confesional care a funcţionat cu succes în ultimii ani. Se menţin multe necunoscute şi este extrem de dificil de prognozat evoluţia de perspectivă a statului. Prin poziţia sa strategică, Libanul este supus unor presiuni interne şi externe extrem de puternice. Se menţine riscul infiltrării elementelor jihadiste-extremiste şi teroriste care ar putea modifica radical calculele strategice regionale. Ce se va întâmpla cu forţele rebele de factură radical-teroristă după încheierea crizei siriene? Există exemplele, deloc încurajatoare, Libia şi Mali. „Retragerea” unora dintre aceste grupări în Liban şi angrenarea lor sub stindardul luptei antiisraeliene nu trebuie exclusă. Tocmai de aceea, singura soluţie este menţinerea stabilităţii guvernamentale şi a funcţionării sistemului politic existent şi evitarea unui vacuum de putere care ar putea fi fatal atât pentru supravieţuirea statului, cât şi pentru stabilitatea întregului complex de securitate regional.

Miza crizei guvernamentale libaneze depăşeste, aşadar, calculele stricte de politică internă de-a lungul faliei confesionale sunniţi-şiiţi, fiind deja parte a complexului joc politic care se desfăşoară în acest moment în regiune cu perspective, încă, incerte de soluţionare.

            Pentru moment, eforturile responsabililor politici libanezi trebuie să se îndrepte spre evitarea implicării, directe sau indirecte, a ţării în conflictul sirian şi menţinerea Libanului în afara arcului de criză care se extinde tot mai periculos în regiune.



[i]Mikati’s Resignation Puts Lebanon at a Crossroads, 23 March 2013, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/03/lebanon-enters-government-vacuum.html, accesat 25 martie 2013

[iv] Paul Salem, Syrian Crisis Spills into Lebanon, 21 May 2012, http://carnegieendowment.org/2012/05/21/syrian-crisis-spills-into-lebanon/ausr#trigger, accesat 12 iulie 2012

[v] The crisis in Syria is reopening Lebanon's old war divisions, 9 June 2012, http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2012/jun/09/crisis-syria-lebanon-clashes, accesat 12 martie 2013

[vi] Salma Mahmood, Lebanon’s political dynamics: population, religion and the region,

http://www.issi.org.pk/publication-files/1302768448_31378649.pdf, accesat 24 martie 2013

[vii] Lebanon Demographics Profile 2013, http://www.indexmundi.com/lebanon/demographics_profile.html, accesat 25 martie 2013
[viii] În prezent doar 8 state recunosc Hezbollah ca fiind organizaţie teroristă.
 
 
Bucureşti, 26 martie 2013