Conflictul thailandezo-cambogian. Testarea non-intervenţionismului ASEAN
Ioana-Bianca BERNA
Schimburile de focuri dintre 4 şi 7 februarie 2011 de la graniţa thailandezo-cambogiană sunt produsul unei acumulări de disensiuni istorice, dar şi al unor competiţii interne pentru câştigarea unor râvnite credenţiale naţionale, în ajunul scrutinelor electorale. Intersectările istorice dintre Cambogia şi Thailanda au cauzat un trecut comun predominat de rivalitate şi de sentimente revanşarde. Angkor - inima Imperiului Khmer a fost cucerită de thailandezi în secolul XV. În secolul XVI, siamezii au cucerit capitala cambogiană Lovek. În secolul XVIII, într-un exces de zel Phom Penh - actuala capitală a Cambogiei a fost arsă de siamezi. În perioada Războiului Rece, Thailanda a adoptat o politică de anexare faţă de anumite provincii cambogiene de graniţă. Interacţiunea dintre Thailanda şi Cambogia s-a desfăşurat, în perioada Războiului Rece de pe poziţii inegale. Thailanda era membră fondatoare a ASEAN, în timp ce Cambogia este cel mai nou membru ASEAN, aderând pe 30 aprilie 1999. Odată ce Cambogia a fost transformată într-o beneficiară a regimului de securitate regională, până în 2008, conflictul thailandezo-cambogian a îngheţat. Obiectul conflictului este templul Preah Vilhear, situat pe o fâşie de 4,6 km2, între Thailanda şi Cambogia. O decizie a unei curţi internaţionale de justiţie din 1962 a adjudecat templul părţii cambogiene, deşi templul are intrări prin ariile teritoriale ale ambelor ţări. Decizia din 1962 nu a stabilit, însă, care dintre părţi este suverană pe teritoriul pe care se află templul.
În 2007, a existat chiar şi un acord bilateral thailandezo-cambogian, prin care i se permitea Cambogiei să înainteze cererea prin care templul Preah Vilhear să fie încorporat patrimoniului UNESCO. Listarea templului Preah Vilhear în patrimoniul UNESCO în 2008 a declanşat protestele neprevăzute ale părţii thailandeze. Deja, situaţia devenise mai deranjantă, în joc nefiind numai importanţa istorică şi arheologică a unui edificiu, vechi de 100 de ani, ci şi un imens potenţial turistic pe care Cambogia îl putea exploata. Turismul thailandez repurtează un aport financiar considerabil bugetului ţării, iar orice ipoteză de presupusă devansare din partea Cambogiei este cel puţin privită cu un ochi critic şi dezaprobator (în special dacă este făcută pe spezele a ceea ce este considerată o amputare a teritoriului thailandez). Când Cambogia a dorit să deschidă templul turismului de masă în iulie 2008, 8 victime au căzut pradă ostilităţilor thailandezo-cambogiene. Perioadele de eficienţă a comisiei conjuncte thailandezo-cambogiene, însărcinată cu gestionarea conflictului, au fost rarisime. Prin urmare, orice diminuare a influenţei asupra teritoriului respectiv sau pierdere a influenţei este tratată, deopotrivă de Cambogia şi de Thailanda ca pe o formă prejudiciară a suveranităţii naţionale.
Situaţiile domestice reprezintă, în ecuaţia conflictului, o variabilă negativă. Ultra-conservatorii thailandezi din Alianţa Populară pentru Democraţie, oponenţii premierului thailandez Abhisit Vejjavija, îl condamnă pentru permisivitatea excesivă pe care acesta a manifestat-o în gestionarea conflictului. Abhisit Vejjavija se află, deci, în corzile politicii interne, având de preparat o campanie electorală în contextul unei relaţii bilaterale compromise. Conflictul Thailanda-Cambogia i-a adus multă publicitate negativă premierului ales de parlamentul thailandez în 2008, reorientând atenţia publică către populistul Thaksin Shinawatra, deţinătorul unei preponderenţe electorale în Nordul şi Nord-Estul Thailandei. Forţe protestatare thailandeze - denumite Cămăşile Galbene - şi-au exprimat contrarietatea faţă de mijloacele utilizate de Vejjavija pentru a proteja interesul Thailandei. Pe 19 februarie 2011, Thailanda şi Cambogia au semnat un acord temporar de încetare a focului, prin care s-a amânat mobilizarea trupelor, precum şi folosirea zonei disputate pentru construcţii sau în alte scopuri.
Primul Ministru cambogian, Hun Sen, într-o adresă către Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite menţiona: „Dacă ei se opresc şi noi ne oprim. Dacă ei luptă, luptăm şi noi". Nici Hun Sen nu a fost scutit de criticile co-naţionalilor cambogieni, pragul acceptanţei până şi a celei mai subtile nuanţe de cedare fiind foarte scăzut. Cambogia şi Thailanda au ales căi de mediere şi de tentativă de aplanare a conflictului distincte. Cambogia a apelat la Consiliu de Securitate al Naţiunilor Unite şi la observatorii trimişi de ASEAN, pe când Thailanda este adepta negocierilor bilaterale şi a implicării ASEAN.
ASEAN a excelat prin auto-sesizare, enunţând prin intermediul Ministrului de Afaceri Externe al Indoneziei, Marty Natalegawa, faptul că: „pentru statele ASEAN, opţiunea conflictului şi a uzului forţei nu trebuie să se afle pe masa discuţiilor". În spiritul şi litera normelor ASEAN, atât Cambogia, cât şi Thailanda au aderat la Tratatul de Amiciţie şi Cooperare din Asia de Sud-Est, ce datează din 1976 - prin care uzul forţei în relaţiile interstatale este inacceptabil. Thailanda şi Cambogia se blamează reciproc pentru începerea conflictului şi deschiderea focurilor de armă. Cu toate acestea, comportamentul ambelor ţări este susceptibil de sancţiuni normative, cauzate de acţiuni de încălcare normativă. Întrebarea care survine este următoarea: Cum poate fi deblocat non-intervenţionismul ASEAN?
Noua Cartă ASEAN stabileşte o cale diplomatică de parcurs pentru actorii aflaţi într-un conflict: „părţile în conflict trebuie să ceară Preşedinţiei ASEAN sau Secretarului General ASEAN să furnizeze bune oficii, conciliere sau mediere". În cadrul Întâlnirii Interministeriale a Miniştrilor de Afaceri Externe ASEAN din 22 februarie 2011, s-a decis trimiterea de observatori militari la graniţa thailandezo-cambogiană. Ulterior, tot pe 22 februarie 2011, Thailanda şi Cambogia au semnat un acord prin care se vor trimite 40 de civili şi militari pentru a investiga derularea operaţiunile succesive încetării focului. ASEAN a menţinut un profil dinamic în chestiunea thailandezo-cambogiană. Deşi, după cum spunea şi Ministrul de Afaceri Externe al Indoneziei, Marty Natalegawa: „nu se va rezolva totul într-o singură întâlnire", inacţiunea nu a fost cuvântul de ordine. În special, datorită scopurilor politice interne, disensiunile, nu neapărat în forma unui conflict la cald, vor continua. Acest lucru demonstrează că atât timp cât teritorialitatea rămâne una dintre trăsăturile definitorii ale unui stat (alături de populaţie, formă de guvernământ, precum şi prerogativa de a stabili relaţii cu alţi actori din sistemul internaţional), conflictele teritoriale rămân o certitudine la fel de puternică precum însăşi existenţa statelor. Deşi distincte, soluţiile iniţiale pentru rezolvarea conflictului, prezentate de Thailanda şi Cambogia, au avut un numitor comun: ASEAN. Adiţional, Thailanda şi Cambogia au întreprins toate raţionamente oficiale cerute de Carta ASEAN, determinând Summitul Miniştrilor de Afaceri Externe ai ASEAN din 22 februarie 2011. Sesizarea din oficiu a ASEAN a fost încurajată şi de faptul că aceasta era solicitată de Cambogia şi Thailanda, chiar dacă în proporţii diferite. Non-intervenţionismul ASEAN, în ciuda faptului că nu este apt să reprobeze nerespectarea regimului său de securitate, poate avea o putere de implicare validă ca şi for de mediere a conflictelor regionale.
