Aspecte ideologice ale discursului iranian despre nuclearizare

Bogdan Mihai Popescu

          După revoluţia islamică din 1979, relaţiile dintre lumea occidentală, în special Statele Unite, şi Iran au fost caracterizate de tensiuni generate în principiu de incertitudinile din spatele programului nuclear iranian. În ultimele luni de zile se pare că am asistat la o escaladare a acestor tensiuni, lucru confirmat de scandalul diplomatic dintre Londra şi Teheran, decizia Washingtonului de a impune sancţiuni economice asupra Băncii Centrale Iraniene, dar mai ales de discuţiile despre o eventuală intervenţie militară în Iran.

          Numeroasele obstrucţii în ceea ce priveşte inspecţiile internaţionale[i], asocierea cu reţeaua lui A.Q. Khan, sponsorizarea unor grupări teroriste[ii] şi  declaraţiile neconvingătoare şi uneori belicoase ale liderilor de la Teheran au determinat suspiciuni şi ideea că Iranul desfăşoară un proces clandestin destinat fabricării armei nucleare. Fie că este vorba despre ONU, fie că este vorba despre Uniunea Europeană sau SUA, toate aceste entităţi au impus de-a lungul timpului sancţiuni economice împotriva regimului de la Teheran, sancţiuni ce vizau în principal exportul de arme către Iran, investiţiile în sectorul energetic al ţării sau afaceri cu membrii de bază ai Gărzii Republicane Iraniene. Cu toate acestea liderii de la Teheran nu şi-au schimbat sub nicio formă opţiunile de politică externă.

          Analizând reacţiile recente ale presei iraniene* la toate acuzele Occidentului, observăm continuitatea unui discurs politic vechi, devenit aproape laitmotiv. Putem afirma că retorica liderilor de la Teheran referitoare la nuclearizare este puternic ideologizată, cu scopul de a atrage sprijinul populaţiei interne, sursele de legitimare ale acestui tip de discurs găsindu-se în teme şi motive diverse ale naţionalismului iranian precum rolul unic al statului în zona Orientului Mijlociu, independenţa politică în afacerile internaţionale sau convingerile religioase. La toate acestea se adaugă  şi proiectarea unui Occident, în mod special SUA, ca o alteritate antagonică.  Privind retrospectiv, unul din scopurile revoluţiei islamice din 1979 a fost şi eliminarea influenţei puterilor străine asupra ţării. SUA sunt văzute ca un stat ,,imperialist’’[iii] şi de-a lungul timpului factorii decizionali iranieni au încercat să implice ţara în alianţe care în viziunea lor ar putea fi o contrapondere la politica americană. Reamintim în acest sens orientarea Iranului spre China, Rusia sau state din America Latină unde predomină un discurs antiamerican, precum Venezuela lui Hugo Chavez.      

          Motivele sus prezentate, referitoare la duşmanul occidental, se regăsesc şi intr-un discurs recent al preşedintelui iranian. Într-un discurs din 14 Decembrie 2011, preşedintele Mahmoud Ahmadinejad a declarat că puterile agresive trebuie să se potolească şi este in interesul lor să recunoască drepturile şi grandoarea naţiunii iraniene. ,,Nu au altă alegere decât să negocieze şi să coopereze cu naţiunea iraniană şi este în interesul lor să recunoască demnitatea, grandoarea şi drepturile iranienilor’’[iv]. Acest gen de discurs reprezintă continuarea unei idei adânc înrădăcinate în retorica liderilor de la Teheran, care evoca naţionalismul persan , superioritatea culturală a Iranului faţă de alte state din regiune, imposibila conciliere cu ,,Marele Satan’’ (SUA) şi valorile politicii externe iraniene, puternic influenţate religios de opoziţia islam – restul lumii,  definite ca fiind ,,juste’’ , ,,morale’’, opunându-se ,,politicii arogante’’[v] ale Americii şi aliaţilor acesteia. Putem spune că acest gen de discurs demască intenţia Iranului de a obţine statutul de hegemon regional, şi, de ce nu, de a-şi dezvolta un important potenţial militar care se poate rezuma într-un final şi la efortul obţinerii armei nucleare, pentru a se apăra de un  duşman considerat ireconciliabil.

          Pentru a scoate în evidenţă percepţia liderilor de la Teheran despre interesele SUA în zonă, în data de 19 Decembrie 2011 Tehran Times (informaţie considerată totuşi semi oficială de către CNN) a difuzat fragmente din discursul spionului CIA prins de autorităţile iraniene, Amir Mirza-Hekmati. Conform spuselor acestuia obiectivul SUA este acela de a controla state din Orientul Mijlociu precum Iran, Siria, Liban, Bahrein şi chiar Tunisia cu scopul de a preveni ca formula republicii islamice să devină un model pentru aceste state[vi]. Capturarea spionului american a fost considerată chiar o ,,lovitură importantă dată hegemoniei americane în materie de servicii secrete’’.[vii]

          De asemenea un articol din PressTV, citând un politician iranian (însă fără să dea un nume concret) a lansat ideea că Washingtonul se pregăteşte să lanseze o operaţiune militară asupra Iranului cu scopul de a pune mâna pe resursele de petrol şi gaze naturale ale ţării[viii]. Pe de altă parte, Ministrul iranian al Apărării, generalul Ahmad Vahidi a dezminţit eventualitatea unui atac, considerând că de fapt este vorba doar despre retorică şi un război psihologic[ix] din partea SUA.

          Achiziţionarea şi dezvoltarea unor tehnologii moderne (incluzând aici şi ambiţia dezvoltării tehnologiei nucleare) este văzută ca un efort de reducere a dependenţei faţă de puterile străine, iar acest obiectiv a devenit chiar unul de prestigiu naţional[x]. Conform spuselor ayatolahului Khamenei, sancţiunile americane şi europene împotriva ţării sale sunt considerate ineficiente în a schimba cursul politicii iraniene, dar şi constructive în sensul că Iranul va învăţa să devină mai încrezător în propriile sale puteri. ,,…auto suficienţă îndeajuns pentru a deveni independenţi economici, independenţi economic îndeajuns pentru a deveni independenţi politic’’[xi]. Din PressTV aflăm o informaţie destul de clară despre percepţia generală asupra sancţiunilor impuse Iranului. ,,În ciuda numeroaselor sancţiuni, operaţiilor de spionaj, asasinatelor comise împotriva oamenilor de ştiinţă, războaielor cibernetice, campaniilor de propagandă fără sfârşit, Iranul nu a făcut decât să iasă mai puternic în ciuda tuturor predicţiilor. Mulţumită SUA, a aliaţilor Occidentali şi sancţiunilor impuse Iranului , economia iraniană s-a întărit în loc să slăbească’’[xii]. De asemenea, elita aparatului decizional consideră că SUA nu se opun programului nuclear iranian din motive ce ţin de raţiunea nonproliferării armelor nucleare, ci datorită potenţialului de independenţă economică şi politică a ţării ce derivă din programul respectiv, iar costurile acestor alegeri politice sunt acceptabile şi merită preţul[xiii]. De asemenea, în data de 17 Decembrie 2011, directorul Organizaţiei Energiei Atomice din Iran, Mohammad Ahmadian a declarat că ,,duşmanii au început să poarte un război psihologic în lume pentru a politiza activităţile nucleare paşnice ale Iranului… Ei (duşmanii) au o problemă cu principiul sistemului islamic şi cu politicile Iranului care sunt un apel pentru justiţie’’ [xiv]. Politica justiţiară la care se referă Ahmadian este tot un concept înrădăcinat în principiile revoluţiei islamice din 1979 vizând opoziţia dintre valorile politice autohtone şi cele occidentale.

          Însă pe de altă parte, deţinerea unor arme nucleare poate folosi ca un avantaj militar în faţa unor potenţiali adversari şi poate ajuta Iranul să îşi impună mult mai uşor obiectivele de politică externă. Dintr-un alt punct de vedere, nu trebuie ignorat nici aspectul intern al politicilor iraniene. Liderii de la Teheran s-au folosit de pretextul programului nuclear pentru a-şi spori prestigiul în rândul unei populaţii confruntată cu probleme economice şi deranjată de eticheta pusă ţării de ,,stat paria’’[xv]. În viziunea lor, perfecţionarea tehnicii nucleare demonstrează faptul că Iranul a devenit o ţară avansată, în ciuda a treizeci de ani de izolare şi sancţiuni internaţionale. De altfel, liderul suprem Khamenei declara în 2006 : ,,Aceasta este o investiţie istorică. Reprezintă independenţa noastră politică şi încrederea naţională de sine. Se datorează curajului cetăţenilor noştri … şi nu trebuie să renunţăm la această resursă preţioasă din cauza ameninţărilor duşmanilor …’’[xvi]. Atrage atenţia faptul că în majoritatea articolelor ce combat discursul occidental referitor la programul nuclear, se foloseşte termenul de naţiune iraniană – pentru a exprima consensul popular în ceea ce priveşte programul nuclear. Este greu de probat ideea că toată naţiunea, sau o mare parte din populaţia Iranului achiesează la crezul politic al liderilor de la Teheran, lucru demonstrat  în urma protestelor populaţiei din 2009 .

          Discursul occidental referitor la proliferarea nucleară este considerat de liderii de la Teheran discriminatoriu, mai ales că state precum Israelul în special, India sau Pakistan deţin deja arme nucleare[xvii]. Tot Tehran Times a publicat un interviu cu fostul director al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică (IAEA), Hans Blix, care a afirmat că nu crede în faptul că Iranul are arme nucleare, iar eventualitatea unui atac (asupra Iranului) poate genera o confruntare totală în Orientul Mijlociu, iar SUA ar putea fi atrase în acest război[xviii].Însă, referirea la state care sunt deja puteri nucleare şi ambiţiile hegemonice pe plan regional pot fi interpretate ca o dorinţă concretă a liderilor de la Teheran de a deţine propria armă nucleară. De asemenea, Ahmadinejad declara în Iunie 2011: ,,Nu ne este frică de nimeni să construim o bombă şi nu ne este frică să o anunţăm ; nimeni nu poate face nimic’’. Cu toate acestea, ulterior a adăugat ,,Nu dorim acest lucru’’[xix]. În al doilea rând există două personalităţi de marcă ce se ocupă de programul nuclear iranian precum Abbasi-Davani şi Mohsen Fakhrizadeh, care este şi ofiţer în Garda Revoluţionară, bănuiţi pentru desfăşurarea unor cercetări legate strict de obţinerea armei nucleare[xx].

          În momentul actual se poate vorbi despre existenţa unei dileme a securităţii în contextul relaţiilor iraniano - americane. Incertitudinea din spatele programului nuclear al Teheranului a determinat un nou val de sancţiuni economice şi chiar discuţii despre o eventuală intervenţie militară. La rândul său, Iranul a fost nevoit să se mobilizeze din punct de vedere militar, dovadă fiind exerciţiile militare navale recente din zona Ormuz, în Golful Persic. Cu toate acestea, depăşirea acestei dileme a securităţii prin înţelegere mutuală şi negociere este posibilă. În timpul preşedinţiei lui Mohammad Khatami  se poate vorbi despre o normalizare a relaţiilor dintre Iran şi SUA, dar pentru repetarea acestui proces este nevoie ca aparatul decizional actual de la Teheran să îşi reducă mesajul radical faţă de Occident şi America în special.

          În ceea ce priveşte relevanţa surselor, trebuie menţionat că agenţiile de presă citate aparţin puterii politice de la Teheran sau sunt apropiate de aceasta[xxi] şi scot în evidenţă în primul rând ideile liderilor politici actuali neputând spune astfel în ce proporţie această viziune corespunde şi cu cea a majorităţii populaţiei. De asemenea, într-un raport Freedom House din 2011, referitor la libertatea presei, Iranul se află pe poziţia 188 din 196 de state monitorizate considerându-se că nu are o presă liberă[xxii].

          După cum s-a putut vedea, crearea unei alterităţi antagonice, identificarea unui aşa zis pericol susţinut de mituri din cultura persană şi puternic motivat religios, sancţiunile economice îndreptate împotriva naţiunii, sunt elemente necesare pentru factorii decizionali iranieni deoarece astfel se pot legitima în faţa populaţiei acţiunile de politică externă şi totodată se poate distrage atenţia de la probleme interne precum izolarea internaţională sau dificultăţile economice. Fără existenţa unui ,,duşman’’, mesajul politic al regimului teocratic de la Teheran şi-ar pierde sensul, iar liderilor le-ar fi imposibil să îşi ducă ,,predica’’ la bun sfârşit’’.

Note