This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Acordul nuclear iranian: o nouă geometrie regională sau un "armistiţiu" geopolitic de
 

Acordul nuclear iranian: o nouă geometrie regională sau  

un “armistiţiu” geopolitic de conjunctură?

 

Carmen RIJNOVEANU

 

      În ziua de 24 noiembrie 2013, la Geneva, saga negocierilor privind dosarul nuclear iranian a ajuns aproape de final prin anunţarea acordului- “Plan Comun de Acţiune”- dintre Iran şi cele 5 puteri negociatoare  –SUA, Rusia, China, Marea Britanie şi Franţa plus Germania (Formatul P5+1). Important de subliniat că acordul recent încheiat nu este unul permanent şi nu conţine termenii sau obligaţiile unui tratat. S-a decis ca prevederile acordului să fie implementate în decurs de şase luni, ceea ce constituie o etapă de probă pentru a evalua gradul de responsabilizare a părţilor.

În funcţie de progresele înregistrate, acest acord va sta la baza unui proces de negociere mult mai amplu şi mai complicat care se anunţă în perioada următoare care ţinteşte, ca obiectiv final, soluţionarea dosarului nuclear iranian. Dacă una dintre părţi eşuează în îndeplinirea angajamentelor asumate, acordul este anulat automat. Urmează, aşadar, o perioadă de provizorat, în care atât Iranul, cât şi puterile occidentale trebuie să confirme respectarea obligaţiilor asumate şi buna credinţă în implementarea tuturor termenilor acordului.

 

Deşi acordul nuclear a fost prezentat ca fiind un progres diplomatic real, stabilând o foaie de parcurs punctuală cu obligaţii pe care toate părţile implicate s-au angajat să le îndeplinească, documentul agreat la Geneva a stârnit ample reacţii atât la nivel politic, în unele state, cât şi în media internaţională. Câteva întrebări au reieşit cu deosebire din analizele pe subiect.

Care este miza acordului nuclear? Asistăm la o reevaluare a configuraţiei strategice de securitate a Orientului Mijlociu şi care sunt principalele coordonate ale unui astfel de proces? Este agenda nucleară doar un „paravan” care, în fapt, ţinteşte reconsiderarea rolului Iranului pe scena regională? Se construieşte un nou tip de relaţie pe direcţia Washington-Teheran şi care ar fi consecinţele asupra scenei de putere regională? Cum vor evolua dinamicile regionale de securitate în contextul recentelor repoziţionări strategice în jurul dosarului iranian?

 

În ce constă acordul privind programul nuclear iranian?

O citire sumară a documentului relevă două aspecte importante: Iranul va suspenda orice activitate în domeniul nuclear pentru următoarele şase luni şi va accepta măsuri extinse de verificare din partea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena, incluzând inspecţii zilnice la facilităţile nucleare de la Fordow şi Natanz. În schimbul acestor angajamente, puterile occidentale au agreat o reducere “limitată, temporară şi reversibilă”[1] a sancţiunilor fără ca acestea să includă domeniile prioritare de interes pentru regimul iranian, cel petrolier şi cel bancar, care rămân în continuare sub embargou.

Punctual, acordul de la Geneva prevede următoarele: (1) reducerea gradului de îmbogăţire a uraniului sub 5% (atât cât este necesar pentru obţinerea de energie pentru scopuri civile); (2) neutralizarea stocului existent de uraniu îmbogăţit la 20% considerat un pericol iminent prin faptul că la acest nivel de îmbogăţire se poate atinge uşor conversia necesară fabricării armei nucleare; (3) angajamentul că nu se vor instala centrifuge suplimentare şi nici nu vor fi folosite cele de înaltă tehnologie existente; (4) jumătate din instalaţiile existente la Natanz şi 75% din cele de la Fordow vor fi scoase din funcţiune (5) întreruperea producerii de combustibil, stoparea oricăror teste viitoare sau transfer de combustibil şi apă grea la reactorul de la Arak, precum şi suspendarea construirii de noi facilităţi care să permită reprocesarea plutoniului. Practic, odată cu implementarea acordului, Iranul nu va fi capabil să folosească decât jumătate din cele 18.000 de centrifuge pe care le deţine în prezent. De asemenea, Teheranul s-a angajat ca în următoarele şase luni să nu-şi extindă stocul existent de aproape 9.000 kg de uraniu îmbogăţit la 3.5% urmând ca uraniul nou îmbogăţit să fie transformat în oxid.[2]

În schimbul acestor angajamente, puterile occidentale au agreat ridicarea unora dintre sancţiunile existente şi relaxarea presiunilor economice şi financiare asupra Iranului. Concesiile acordate de SUA şi aliaţii europeni se limitează strict la câteva domenii (petrochimie, metale preţioase, industria auto, aviaţie civilă). Rămân în vigoare toate restricţiile privind schimburile petroliere şi tranzacţiile bancare. Conform estimărilor, în urma relaxării embargoului Iranul va beneficia de accesul la aproape 7 miliarde de dolari, dintre care 3,6 miliarde de dolari proveniţi din accesul la depozitele valutare din băncile străine care au fost îngheţate urmare a sancţiunilor economice internaţionale. De asemenea, puterile occidentale s-au angajat ca, în perioada de tranziţie vizată, să nu adopte nici un fel de sancţiuni suplimentare.

Poate cea mai importantă realizare ţine de obţinerea angajamentului Iranului că, cel puţin pentru următoarele şase luni, nu se va mai întreprinde nici un fel de acţiune sau activitate de natură nucleară ca o măsură de creştere a încrederii între părţi.

 

Cu poate fi explicată atitudinea conciliantă a Iranului într-o chestiune crucială de interes şi orgoliu naţional deopotrivă? A fost o cedare sau o strategie bine articulată?

Două evenimente au fost cu deosebire importante în dinamica de ansamblu a dezvoltărilor pe dosarul nuclear iranian: criza siriană şi ascensiunea politică a lui Hassan Rouhani ales ca preşedinte al Republicii Iran la 15 iunie 2013. La acestea se adaugă o profundă criză economică şi financiară internă, consecinţă a embargoului impus de puterile occidentale, care a determinat regimul de la Teheran să-şi nuanţeze acţiunile diplomatice în vederea găsirii unei căi de compromis pentru relaxarea presiunilor economice internaţionale.

Criza siriană şi dinamicile înregistrate în ultimile luni pe scena Orientului Mijlociu este posibil să fi generat o regândire a strategiei de acţiune regională a regimului de la Teheran. Încă de la începutul războiului civil din Siria, Iranul s-a poziţionat ferm în sprijinul regimului assadit. Relaţia cu Bashar al-Assad a constituit cheia de boltă a unei alianţe de confesiune şiită, din care mai fac parte Irak şi Liban (via Hezbollah) care a permis Iranului să-şi extindă spaţiul de influenţă de la Marea Caspică, Golful Persic trecând prin Levant până la Marea Mediterană. Teheranul a reuşit, astfel, să puncteze decisiv în competiţia geostrategică regională punând în dezavantaj principalii competitori strategici, în primul rand Arabia Saudită. Semnarea acordului privind distrugerea arsenalului chimic al Siriei (Geneva, 27 septembrie 2013) a fost interpretat şi ca o victorie a Iranului care reuşea, prin menţinerea lui Assad la putere, să-şi păstreze un aliat puternic în regiune şi un spaţiu sporit de mişcare în competiţia strategică regională. Totuşi, semnarea acordului sirian a generat o dinamică interesantă la nivelul agendei diplomatice iraniene care pune în discuţie scenariul “beneficiilor” strategice obţinute în urma acordului de la Geneva privind Siria. În primul rând, impactul proiectării Rusiei ca actor central şi decisiv pe relaţia Damasc nu putea să scape liderilor de la Teheran. Iranul îşi vedea astfel diminuată capacitatea de influenţă asupra unui dosar considerat prioritate zero pe agenda internaţională. A existat şi un alt scenariu, care a circulat în spaţiul media, conform căruia ţinta reală a acordului sirian era, de fapt, programul nuclear iranian. Odată eliberate de presiunile frontului sirian (cel puţin până în iunie 2014, data limită a implementării prevederilor acordului), statele occidentale ar fi intenţionat să forţeze o acţiune militară împotriva Iranului cu scopul eliminării potenţialului nuclear al acestuia. Este dificil de spus în ce măsură aceste temeri privind o posibilă acţiune militară de retaliere au contat în evaluările de ansamblu ale regimului de la Teheran. Cert este că nu se poate ignora intensificarea presiunilor internaţionale împotriva politicii nucleare a Iranului, precum şi coincidenţa între semnarea acordului sirian şi nuanţarea apărută în discursul diplomatic iranian. Evoluţia situaţiei din Siria şi dezvoltările apărute la nivelul agendei politice internaţionale sub impactul dinamicilor crizei siriene au pus Teheranul în faţa unei dileme de securitate majore. În această conjunctură complicată, pe fondul prăbuşirii economice şi financiare accentuate, regimul iranian a trebuit să identifice noi soluţii pentru a proteja stabilitatea internă a regimului, pentru a-şi menţine preeminenţa regională şi, extrem de important, pentru a evita o acţiune concentrată împotriva programului ei nuclear. Alegerea ca preşedinte al ţării a lui Hussan Rouhani, poate deloc întâmplătoare, a dat semnalul noii orientări strategice a diplomaţiei iraniene. Rouhani este perceput ca reprezentant al aripii moderate şi reformatoare de la Teheran, adeptul mai degrabă al dialogului decât al retoricii agresive şi mult mai flexibil în ceea ce priveşte poziţionarea diplomatică a Iranului pe scena internaţională. Alegerea lui Rouhani a fost primită cu optimism de liderii internaţionali care au interpretat noua schimbare de putere la Teheran ca un mesaj de bunăvoinţă din partea Iranului. Au urmat o serie de acţiuni diplomatice care au pregătit, practic, agenda negocierilor diplomatice ulterioare. Între acestea, cele mai proeminente sunt întâlnirea dintre secretarul de stat american, John Kerry, şi ministrul de externe iranian, Mohammad Javad Zarif, în contextul reuniunii Adunării Generale a ONU la 27 septembrie 2013, urmată de convorbirea telefonică, în aceeaşi zi, dintre preşedintele Obama şi Hassan Rouhani. [3]

Succesiunea evenimentelor şi rapiditatea derulării lor au provocat întrebări legitime legate de natura comunicării diplomatice dintre Washington şi Teheran şi raţionamentele strategice ale unei astfel de turnuri politice cu implicaţii strategice evidente.

 

Este Iranul subiectul unui proces de rescriere a configuraţiei de putere regională?

Preocuparea pentru soluţionarea dosarului nuclear iranian a fost o constantă a agendei internaţionale în ultimii zece ani, fără a se înregistra progrese semnificative. Timp de peste 10 ani, Iranul a fost considerat o sursă majoră de instabilitate şi ameninţare la adresa securităţii regionale prin finanţarea unor grupări radical-teroriste (Hezbollah), prin încălcarea principiului neproliferării nucleare, prin ameninţarea constantă la adresa Israelului, prin acţiunile subversive din Irak, pentru a aminti câteva dintre ele. Şi totuşi, ultimul an a înregistrat o modificare evidentă de abordare şi percepţie din partea comunităţii internaţionale. Cum se poate explica această schimbare de paradigmă?

Câteva sunt dezvoltările de securitate care pot explica noul joc strategic în curs de desfăşurare şi, implicit, proiectarea Iranului ca un actor cheie în ansamblul scenei regionale. În primul rând, Primăvara Arabă a schimbat profund mediul de securitate regional. Consecinţele directe ale amplei mişcări revoluţionare- instabilitate politică generalizată, emergenţa unor state slabe, extinderea valului islamist şi, mai ales, avansul forţelor teroriste şi jihadist-radicale- au pus comunitatea internaţională într-o postură strategică extrem de complicată. Gestionarea acestora a devenit prioritatea cheie pe agenda internaţională însă, în ciuda eforturilor întreprinse, capacitatea şi potenţialul de acţiune s-au dovedit limitate şi insuficiente. Perspectivele destabilizării în regiune au căpătat amploare în contextul dezvoltărilor de securitate îngrijorătoare din Libia (unde însuşi primul ministru a fost răpit pentru scurt timp de miliţiile rebele), Egipt (prin înlăturarea de la putere a Frăţiei Musulmane şi arestarea primului preşedinte ales democratic, Muhammad Morsi în urma unei lovituri orchestrate de armată), în Iordania (unde efectele valului masiv de refugiaţi sirieni, care a depăşit cifra de 1 milion tinde să provoace o gravă criză umanitară internă), în Liban (ţară aflată sub dominaţia forţelor Hezbollah şi profund fracturată pe falii religioase sunniţi-şiiţi). Situaţia rămâne la fel de complicată în Irak, Yemen sau Bahrain.  

În al doilea rând, este vorba despre situaţia conflictului din Siria ale cărui efecte riscă să se propage cu repeziciune asupra statelor vecine. O posibilă intervenţie militară în Siria, clamată de ţări precum Turcia şi Arabia Saudită, a devenit o misiune aproape imposibilă. Neutralizarea arsenalului chimic sirian nu constituie decât o rezolvare parţială a acestui dosar. Creşterea potenţialului terorist şi reactivarea reţelelor şi grupărilor de natură teroristă şi radicală care riscă să transforme Siria într-un sanctuar al-Qaida au devenit marea provocare la adresa securităţii regionale şi globale. Chestiunea siriană a devenit, practic, miza centrală a desenării configuraţiei de securitate a Orientului Mijlociu şi câmpul de confruntare pentru supremaţie regională.

În al treilea rând, asistăm la o intensificare a competiţiei de putere pe scena regională. Fractura profundă de natură confesională sunnţi-şiiţi s-a materializat în declanşarea unei lupte acerbe pentru dominaţie regională pe cele două axe centrale: “semiluna şiită” care include Siria (regimul Allawit), Irak şi Liban (via Hezbollah) cu centrul de putere la Teheran şi axa sunnită, centrată pe relaţia Turcia-Arabia Saudită. Competiţia pe direcţia Teheran-Riyadh a polarizat profund scena politică regională şi, deopotrivă, internaţională devenind o sursă potenţială a unui conflict care pare tot mai greu de stăpânit.

 

Radiografia acestor dinamici regionale explică, în fapt, un posibil proces de reevaluare strategică a rolului regional al Iranului. Câteva concluzii sunt evidente: (1) Iranul deţine instrumente puternice de influenţă pe aproape toate dosarele cheie de interes: Liban (unde poate forţa demilitarizarea Hezbollah şi transformarea acestuia într-o forţă politică stabilizatoare), Irak (prin filiera religioasă de sorginte şiită care îi oferă Iranului un spaţiu extins de mişcare în Golful Persic),[4] Afganistan (unde influenţa şiită este în creştere pe fondul incertitudinilor generate de preconizata retragere a forţelor NATO stabilită pentru decembrie 2014; (2) soluţionarea dosarului sirian nu se poate realiza fără implicarea sau angajarea unei cooperări cu Iranul. Regimul de la Teheran şi-a creat ample reţele de control şi influenţă la Damasc fiind principalul furnizor de sprijin militar atât prin prezenţa forţelor de securitate iraniene pe teritoriul sirian, cât şi prin miliţiile Hezbollah care luptă alături de forţele guvernamentale; (3) regimul iranian deţine pârghii importante de influenţă pe direcţia Hezbollah-Hamas care se pot dovedi cruciale pentru stabilizarea securităţii Israelui; (4) proiectarea unei configuraţii stabile de putere în regiune depinde de gradul de responsabilizare a Iranului şi angajarea acestuia în procesul de stabilizare regională.

Miza reevaluării posturii strategice a Iranului este, astfel, argumentată într-un editorial publicat în New York Times: “There are many benefits. Iran, which sits between the Caspian Sea and the Persian Gulf, can check Chinese access to critical energy sources, while acting as a buffer against an ever-truculent Russia. It also affects events in Lebanon, through its ties with Hezbollah, and in Israel and the Palestinian territories, through its ties with Hamas. And there won’t be a solution to Syria’s civil war without it.”[5]

În sprijinul unor asfel de argumentaţii poate fi citată şi declaraţia unui oficial iranian, care oferă câteva indicii interesante relativ la anumite oportunităţi care s-ar putea deschide în viitor şi pe alte dosare cheie: "If in Geneva a deal was struck, doors to other deals might be possible. Syria, Iraq, Lebanon, Yemen and also Afghanistan just a few weeks before the United States withdraws…We prefer that the regional powers understand that new details are to be added to the equation."[6]

Având în vedere aceste imperative strategice se poate specula faptul că avansarea dialogului nuclear este strâns legată de o abordarea strategică mai amplă cu două direcţii de acţiune centrale: reducerea potenţialului de ameninţare nucleară din partea Iranului şi încurajarea regimului de la Teheran în sensul adoptării unei atitudini cooperante pe dosarele regionale sensibile.

 

Un nou tip de relaţie pe direcţia Teheran-Washington?

La nivelul noilor dinamici care se joacă în prezent în jurul dosarului nuclear iranian, elementul definitoriu îl constituie, cu siguranţă, dialogul Washington-Teheran. În ultimii ani, relaţia dintre cele două ţări, care nu mai au contacte diplomatice de la sfârşitul anilor ’70, a atins momente de maximă tensiune. Iranul a fost portretizat ca fiind o ameninţare iminentă la adresa securităţii internaţionale, a fost inclus în faimosa formulă “axis of evil”  şi s-a acţionat în mod constant în sensul izolării sale pe scena regională. Ambiţiile asumate în domeniul nuclear şi informaţiile apărute în peisajul public relativ la intenţiile Teheranului de construire a bombei nucleare au transformat Iranul într-un stat “pariah” şi o sursă potenţială de risc şi ameninţare. Refuzul de a accepta inspecţii internaţionale la unele dintre facilităţile sale nucleare, construite în zone greu accesibile, lipsa de transparenţă în derularea programului său nuclear şi adoptarea unui discurs agresiv la adresa unor state vecine au pus Teheranul într-o postură extrem de complicată şi au afectat profund credibilitatea regimului iranian la nivel internaţional. Aplicarea planului internaţional de sancţiuni a constituit apogeul unei politici sistematice de forţare a regimului iranian să renunţe la intenţiile sale agresive de natură nucleară. În ceea ce priveşte perspectiva iraniană, politica americană de construire a unor alianţe strânse de securitate cu Israel, Arabia Saudită şi alte monarhii din Golf a fost interpretată ca o acţiune de încercuire şi izolare a Iranului. Politica ultimativă americană, lipsa oricăror contacte diplomatice de mai bine de 30 de ani, ameninţările cu folosirea soluţiei militare pentru prevenirea nuclearizării Iranului sunt doar câţiva dintre factorii care au indus liderilor de la Teheran convingerea că scopul ultim al strategiei americane este inlăturarea de la putere a regimului de la Teheran.[7] “Strategia de transformare regională” asumată de Administraţia Bush, concretizată prin campania militară din Irak, şi, mai ales, declanşarea Primăverii Arabe au exacerbate temerile regimului iranian faţă de intenţiile ascuse ale Washington-ului. Sunt voci care afirmă faptul că tocmai această percepţie a acţionat ca un factor catalizator în încurajarea regimului teocratic iranian pe calea construirii unui instrument de descurajare nucleară ca scut de protecţie în faţa unei posibile acţiuni punitive occidentale.[8] S-a constituit, astfel, un cerc vicios în care ameninţările reciproce au devenit o constantă a relaţiilor Teheran-Washington, pe fondul accentuării neîncrederii şi suspiciunilor între cele două ţări.

Declanşarea Primăverii Arabe şi transformările apărute la nivelul configuraţiei globale de putere au generat o reevaluare şi regândire a strategiilor americane de securitate regională. În ianuarie 2012, preşedintele Obama a anunţat noua viziune de politică externă a SUA- Strategic Defense Guidline- care a nominalizat regiunea Asia-Pacific ca prioritatea centrală a noii administraţii americane. Deşi Orientul Mijlociu rămâne menţionat ca zonă majoră de interes, gradul de implicare în dinamicile din regiune suferă o serie de ajustări. Citirea documentului relevă următoarele arii prioritare: menţinerea angajamentelor de securitate faţă de aliaţii săi regionali (Israel, Arabia Saudită şi celelalte monarhii din Golful Persic), lupta împotriva terorismului şi a proliferării nucleare şi promovarea stabilităţii regionale. Pentru atingerea acestor obiective, însă, intervenţia militară, pe model Irak-Afganistan, nu mai este considerată o soluţie viabilă sau dezirabilă. Strategia faţă de Orientul Mijlociu pare mai degrabă definită în logica teoriei realiste offshore ballancing, respectiv încurajarea unei balanţe de putere între principalii actori regionali şi asigurarea unei configuraţii strategice în care nici una dintre puterile majore să nu poată schimba balanţa de putere în propriul avantaj, cu alte cuvinte să obţină dominaţia regională. Este evident că o balanţă funcţională de putere în regiune este dependentă de postura strategică a celor doi actori cheie: Iran şi Arabia Saudită. Din această perspectivă, se pot decela două imperative strategice: (1) obţinerea de către Iran a armei nucleare ar impacta dramatic asupra stabilităţii unei posibile balanţe de putere regionale- aşadar, necesitatea neutralizării puterii nucleare iraniene; (2) antagonizarea şi izolarea Iranului ar menţine un permanent potenţial de conflict- aşadar, necesitatea reangajării statului iranian în afacerile regionale şi responsabilizarea acestuia ca parte a procesului de stabilitate şi echilibru regional.

 

Impactul regional al acordului nuclear iranian

Reacţiile principalilor actori internaţionali şi regionali faţă de semnarea acordului relevă tocmai această posibilă distribuţie/redistribuţie de putere la nivel regional în jurul centrului iranian de putere. Reacţiile au oscilat de la optimism la moderaţie până la condamnarea explicită a acestuia, în funcţie de interesele şi strategiile asumate de actorii implicaţi.

Anumite confuzii au apărut imediat după anunţarea acordului datorită declaraţiilor contradictorii ale unora dintre oficialii implicaţi în negocieri. Dacă ministrul adjunct de externe iranian, Seyed Abbas Araghchi, a subliniat că acordul semnat nu conţine nici o prevedere de interzicere a dreptului iranului de a produce energie nucleară (detaliu confirmat ulterior şi de ministrul de externe rus, Sergei Lavrov), secretarul de stat american, John Kerry, a punctat ferm: “The first step, let me be clear, does not say that Iran has a right to enrich uranium”.[9]

Dincolo de dreptul recunoscut sau nu al Iranului de a produce în continuare energie nucleară, acordul a generat adevărate mişcări tectonice în capitalele celor două ţări cele mai vizate de ameninţarea iraniană: Israel şi Arabia Saudită. Au apărut scenarii dintre cele mai variate care anunţau formarea de noi alianţe- - respectiv alianţa Riyadh-Tel Aviv- sau unor axe strategice inedite, respectiv Israel-Franţa-Arabia Saudită (aluzie la decizia Franţei de a solicita garanţii suplimentare relativ la reactorul de la Arak ceea ce a dus la o amânare de 2 săpămâni a semnării documentului final).[10] În cuvintele lui Aaron David Miller, unul dintre cunoscătorii cei mai avizaţi pe problematica Orientului Mijlociu: “When the U.S. and Israel are at fundamental odds, it weakens U.S. power in the region and sends very bad signals to America’s other allies. . . Israel has more in common now with Saudi Arabia.”[11]

 

Este evident că pentru Israel şi Arabia Saudită, acordul nuclear constituie o lovitură la adresa strategiei şi posturii lor în ecuaţia de securitate regională. Reacţiile oficiale la anunţarea acordului au fost însă diferite. În timp ce premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a condamnat în termeni fermi semnarea acordului pe care l-a considerat "historic mistake"[12], regimul saudit a optat pentru o reacţie oficială moderată: “Saudi Arabia views the agreement as a primary step toward a comprehensive solution to the Iranian nuclear issue provided it leads to a Middle East and Gulf region free of all weapons of mass destruction, including nuclear weapons.”[13] Ambele state împărtăşesc percepţii similare relativ la regimul de la Teheran şi, deopotrivă, temeri comune cu privire la posibilul impact pe care Acordul de la Geneva l-ar putea avea asupra configuraţiei de putere în regiunea Orientului Mijlociu. Din perspectiva Israelului, un Iran nuclear constituie o ameninţare existenţială la adresa securităţii statului. Aşadar, singurul acord acceptabil şi funcţional este cel care prevede în mod expres distrugerea completă a arsenalului deţinut de regimul de la Teheran. Iar în această direcţie liderii de la Tel Aviv nu sunt dispuşi să facă nici un fel de compromis, poziţie explicabilă având în vedere declaraţiile apocaliptice ale regimului iranian care ţinteau distrugerea statului Israel.

 

Analiza situaţiei de ansamblu în acest areal geopolitic ne permite să extragem o serie de observaţii. În primul rând este vorba despre ceea ce se poate numi apariţia unui “scurtcircuit” de comunicare pe direcţia Washington-Tel Aviv generat, cu precădere, de percepţiile diferite privind modul de gestionare a ameninţării nucleare iraniene. Faptul că ambiţiile nucleare ale Iranului reprezintă o ameninţare critică la adresa securităţii regionale şi globale este asumat în mod egal atât de SUA, cât şi de Israel. Strategiile de gestionare, însă, nu coincid. În timp ce Israelul insistă pe soluţia maximală (care nu exclude folosirea forţei militare), SUA au dezvoltat o strategie mai elaborată, de învăluire (prin deschiderea dialogului cu Teheranul) şi progres gradual (reducerea potenţialului nuclear în etape). Chestiunea folosirii forţei militare, în ciuda retoricii folosite, inclusiv la nivelul administraţiei americane, nu pare să mai constituie o opţiune pe agenda politică americană.

Mai mult, incertitudinile legate de natura dialogului iraniano-american au sporit îngrijorările de securitate la Tel Aviv şi Riyadh. Conform unor informaţii recente, încă din cursul lunii iunie 2013, (chiar înainte de alegerea preşedintelui Rouhani) adjunctul secretarului de stat American, William Burns, a iniţiat un canal secret de comunicare cu liderii iranieni.[14] A urmat întâlnirea dintre W. Burns şi oficiali iranieni chiar înainte de deschiderea sesiunii Adunării Generale a ONU de la New York (septembrie 2013), care a pregătit întâlnirea Kerry-Zarif din 26 septembrie 2013, în marja aceluiaşi eveniment. Nu se ştie cu siguranţă câte întâlniri şi convorbiri secrete au avut loc, iar administraţia americană a refuzat să confirme ipotezele apărute în presă. Dezvăluirile privind existenţa unor canale de comunicare secrete între Washington şi Teheran au provocat, conform unor surse de informaţii, o reacţie virulentă la Riyadh, care de altfel ar fi luat decizia informării Israelului asupra acţiunilor întreprinse de SUA[15].

În al doilea rând, este pusă în discuţie o posibilă reaşezare strategică a SUA pe scena Orientului Mijlociu care s-ar pregăti în prezent în laboratoarele de la Washington. Din această perspectivă, principala temere vizează nu atât conţinutul acordului nuclear, cât, mai ales, efectele directe ale acestuia, respectiv redeschiderea dialogului diplomatic pe direcţia Washington-Teheran. O asemenea ipoteză ar însemna, implicit, recunoaşterea Iranului ca interlocutor pe scena regională fără existenţa, în prealabil, a unor garanţii privind denuclearizarea acestuia. Întrebarea cheie în această ecuaţie analitică este: care sunt intenţiile SUA şi care sunt resorturile acestei deschideri faţă de Teheran? Analizele pe subiect punctează teoria conform căreia SUA pregătesc strategia de dezangajare treptată de pe scena Orientului Mijlociu. Nu este vorba despre o retragere, ci, mai degrabă, despre o regândire a strategiei de implicare şi acţiune directă. Este evident că un asemenea scenariu ar pune Israelul într-o situaţie de securitate extrem de vulnerabilă- lipsit de certitudinea scutului de apărare american şi cu un Iran nuclear la graniţele sale. Iar reacţiile extrem de dure ale liderilor israelieni la adresa acordului de la Geneva ar putea fi citite şi în această cheie. Privite în această paradigmă, Iranul este considerat, în cercurile politice şi publice israeliene, ca adevăratul câştigător la maratonului de negocieri derulate în ultimii ani pe dosarul nuclear. După cum notează Amos Gilad, fost angajat al serviciului de Intelligence al Forţelor Armate Israeliene: “They have missiles, they have military research for the project and they have resources. The men of the Revolutionary Guard are in control of all of this. They invest constantly in defensive measures. What we see here is a military project being conducted by a very dangerous regime, and that combination creates a very significant danger”.[16]

Din perspectiva Arabiei Saudite, modificarea relaţiei SUA-Iran ar avea consecinţe dramatice asupra achilibrului de putere, în sensul că ar oferi Iranului posbilitatea de a puncta decisiv pe două dosare cheie: Siria şi Irak. Regimul de la Teheran ar obţine un spaţiu de mişcare strategic imposibil de contracarat care i-ar oferi un avantaj decisiv în confruntarea pentru supremaţie regională. Menţinerea unor regimuri şiite la Damasc şi Bagdad ar contribui în mod decisiv la proiecţia de putere a Teheranului atât în Levant, cât şi în Golful Persic punând în pericol întreaga strategie de securitate a Arabiei Saudite.[17] Mai mult, prin influenţa exercitată asupra minorităţii şiite din Arabia Saudită (o minoritae care nu reprezintă mai mult de 10% din totalul populaţiei dar poate avea un impact considerabil prin localizarea sa în zona cea mai bogată în resurse de pe teritoriul ţării), Iranul poate instrumentaliza uşor o posibilă destabilizare internă a regimului.

Agenda comună israeliano-saudită privind problematica de ansamblu iraniană a “înlesnit” apariţia unor scenarii care invocă inclusiv posibilitatea unor acţiuni comune şi a unei colaborări militare între cele două ţări. Conform unor surse citate de The Sunday Times: “Israel and Saudi Arabia are secretly working together on plans for a possible attack against Iran in case the Geneva talks fail to roll back its nuclear program… Saudi Arabia has agreed to let Israel use its air space, and assist an Israeli attack by cooperating on the use of drones, rescue helicopters and tanker planes.” [18]

Mai mult, Arabia Saudită a lăsat să se înţeleagă că, în cazul în care acordul nuclear nu va produce rezultatele aşteptate, nu exclude opţiunea unui plan B, ceea ce se traduce ca intenţie de a se dota cu propria armă nucleară. Dincolo de existenţa unor temeri comune faţă de evoluţia de perspectivă a programului nuclear iranian şi a suspiciunilor vizând natura strategiei americane faţă de Iran, este puţin probabil ca cele două ţări să-şi armonizeze politicile regionale sau, mai mult, să construiască o axă anti-iraniană. Nu se poate, însă, exclude posibilitatea stabilirii unor acţiuni de cooperare pe chestiuni punctuale care să le permită conjugarea eforturilor în gestionarea chestiunii iraniene.

Cert este că atât la Tel Aviv, cât şi la Riyadh, semnificaţia acordului nuclear depăşeşte conţinutul propriu zis al documentului, fiind interpretat mai degrabă ca iniţierea unui proces mult mai amplu şi complicat de destindere faţă de Iran, care poate avea consecinţe dramatice asupra evoluţiei de ansamblu a arhitecturii de securitate regională.

 

Concluzii

Aşadar, care este miza centrală a dosarului nuclear Iranian? Logica întrebării ar putea fi modificată: este dosarul nuclear Iranian miza reală în ecuaţia politică regională şi globală, deopotrivă? Radiografia dinamicilor regionale recente indică o realitate mult mai complexă care vizează, mai degrabă, viitorul balanţei de putere şi aşezările geostrategice pe termen lung în Golful Persic şi Orientul Mijlociu decât strict problematica dosarului nuclear. Dacă ne raportăm la definiţia clasică a paradigmei puterii, Iranul deţine un potenţial semnificativ comparativ cu cel al competitorilor săi direcţi în termeni de populaţie, nivel de dezvoltare a clasei de mijloc, nivel de educaţie şi resurse. Dacă fructifică în mod inteligent aceşti vectori de putere şi reuşeşte să diminueze din presiunile generate de embargoul economic impus de puterile occidentale, Iranul se poate erija ca vocea dominantă la nivel regional şi să se poziţioneze ca puterea centrală în competiţia geopolitică regională. În viziunea profesorului american Steven Walt, tocmai acest posibil scenariu ar sta la baza reacţiilor virulente înregistrate la Tel Avid şi Riyadh pentru care perspectiva apariţiei unei forţe regionale capabile să deseneze regulile jocului de putere reprezintă o ameninţare directă la adresa intereselor lor naţionale de securitate.[19]

 

Semnarea Planului Comun de Acţiune (Joint Plan of Action) din 24 noiembrie 2013 poate fi interpretat ca o primă etapă a unui proces care rămâne pavat cu multe obstacole şi incertitudini. Dincolo de prevederile punctuale şi tehnice din conţinutul documentului, nu se poate ignora simbolistica de natură strategică şi politică a acordului recent semnat la Geneva. Principalele întrebări vizează, în fapt, impactul pe care redeschiderea canalelor diplomatice între SUA şi Iran îl poate avea asupra redesenării configuraţiei de ansamblu a Orientului Mijlociu şi, implicit, asupra poziţionării de perspectivă a Teheranului în dinamica ecuaţiei de putere regională.

Este acordul de la Geneva un acord istoric sau doar un armistiţiu de conjunctură care nu face altceva decât să pregătească o nouă rundă a ostilităţilor? Răspunsul depinde de evoluţia dinamicilor de securitate regională care rămân extrem de complicate şi impredictibile, centrate cu precădere pe lupta acerbă pentru putere între principalii competitori regionali, postura strategică regională a SUA, revenirea în forţă a Rusiei ca o voce definitorie în ecuaţia de putere regională, viitorul relaţiilor americano-iraniene, etc.

Pare evident că, pentru moment, Iranul este într-o poziţie strategică avantajoasă indusă de influenţa sporită pe aproape toate dosarele cheie regionale, un sprijin costant din partea Rusiei la nivel internaţional, lipsa apetitului intervenţionist american care pare să anunţe o anumită tendinţă de reaşezare a sistemului de aliaţi şi parteneri regionali. Este dificil de anticipat modul în care regimul de la Teheran va fructifica aceste dezvoltări stategice favorabile. Va juca cartea strategiei constructive şi va accepta regulile jocului în paradigma echilibrului de putere sau va încerca să forţeze modificarea status-quo-ului printr-o politică asertivă de dominaţie regională? Două chestiuni trebuie avute în vedere cu prioritate: viitorul nuclear al Iranului şi viitorul strategiei regionale americane privind construirea alianţelor şi parteneriatelor regionale. Este foarte posibil ca apariţia unui sentiment de abandon din partea vechilor aliaţi regionali corelat cu păstrarea de către Iran a unui potenţial nuclear consistent să genereze o amplă coaliţie de forţe împotriva Iranului cu consecinţe impredictibile asupra stabilităţii scenei regionale.

Pentru a obţine un echilibru regional, văzut ca o potenţială ţintă a strategiei americane în regiune, denuclearizarea Iranului devine un imperativ strategic, necesar reducerii suspiciunilor şi temerilor celorlalţi actori regionali.

Cheia jocului strategic care se desfăşoară în acest moment în jurul dosarului nuclear  pare să ţină tot mai mult de modul în care se va desena relaţia pe direcţia Washington-Teheran. Restabilirea canalelor diplomatice de negociere între cele două ţări poate fi privită ca o adevărată revoluţie geopolitică. Această mişcare a dat naştere unor scenarii diverse: fie este vorba despre un troc în sensul că Iranul va fi de acord să renunţe la arsenalul său nuclear în schimbul restabilirii relaţiilor cu SUA şi, implicit, redobândirii legitimităţii sale la nivel internaţional; fie este o mişcare tactică negocierile nucleare fiind mai degrabă un pretext folosit de SUA pentru a iniţia o străpungere diplomatică la Teheran. Necunoscuta majoră în acest exerciţiu analitic este legată de credibilitatea angajamentelor regimului iranian în cadrul negocierilor în curs care vizează renunţarea la programul nuclear. În baza căror considerente poate fi convins Iranul să renunţe la ambiţiile nucleare? Dacă prezervarea regimului este resortul acestor ambiţii, atunci reintegrarea Iranului în construcţia de securitate regională în baza unei reevaluări a diplomaţiei americane faţă de Teheran ar putea oferi o soluţie.

            Dincolo de scenariile şi exerciţiile de imaginaţie care se pot developa pe acest subiect, este interesant de urmărit dacă acordul nuclear va rămâne ferm ancorat unei logici de gândire strict tehnică şi limitată la o chestiune punctuală sau va evolua într-o agendă diplomatică mult mai amplă care vizează stabilirea unei noi arhitecturi regionale de securitate.

 

Bucureşti, 18 decembrie 2013


[1] “Curbing Iran's nuclear programme. Modest, but still historic”, 24 November 2013, The Economist, http://www.economist.com/blogs/newsbook/2013/11/curbing-irans-nuclear-programme, accesat 26 noiembrie 2013

[2] “Curbing Iran's nuclear programme. Modest, but still historic”, 24 November 2013,  http://www.economist.com/blogs/newsbook/2013/11/curbing-irans-nuclear-programme, accesat 26 noiembrie 2013
 
[3]Obama, Iran’s Rouhani Discuss Resolving Iranian Nuclear Dispute”, 27 September 2013, http://geneva.usmission.gov/2013/09/30/obama-irans-rouhani-discuss-resolving-iranian-nuclear-dispute/, accesat 28 septembrie 2013
 
[4]US-Iran rapprochement could lead to fundamental Middle East shift”, 25 November 2013, http://www.al-monitor.com/pulse/politics/2013/11/iran-us-rapprochement-nuclear-mideast-shift.html?utm_source=&utm_medium=email&utm_campaign=8631, accesat 27 noiembrie 2013
[5] “Iran, From Enemy to Ally”, 8 December 2013, Internaional New York Times, http://www.nytimes.com/2013/12/09/opinion/iran-from-enemy-to-ally.html?_r=1&, accesat 12 decembrie 2013
[6]“Iran’s diplomatic surge extends to Gulf”, 28 November 2013,http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/11/iran-diplomacy-reaches-gulf.html?utm_source=&utm_medium=email&utm_campaign=8651, accesat 4 decembrie 2014
 
[7]George Friedman, “Israelis, Saudis and the Iranian Agreement”, 26 November 2013, Stratfor Global Intelligence, http://www.stratfor.com/weekly/israelis-saudis-and-iranian-agreement, accesat 27 noiembrie 2013

[8] Kenneth Waltz, “Why Iran should get the bomb?”, în Foreign Affairs, number 4, volume 91, July/August 2012, pp. 2-6

 
[9] “P5+1 and Iran agree landmark nuclear deal at Geneva talks”, 24 November 2013, http://rt.com/news/iran-historic-nuclear-deal-201/, accesat 25 noiembrie 2013